Amorul arător

Astă toamnă-Amorul-Zeu, Cercetând imperiul său, Trecu a Moldovei țară, Unde oamenii mult ară, Dar nu seceră d-agiuns. Acel sprinten călători, Ce ne arde-adeseori, De brumă-atunci pătruns, Căta casă priincioasă În vro inimă duioasă, Îns, aleu, el nicăire N-a găsit adăpostire.

Căci, precum pe la Vaslui, Ca-ntăi, astăzi miere nu-i, Și credința-n astă țară S-a făcut o marfă rară. Ca albina și Amorul Umblă und-o trage dorul.

Văzând grasă-acea țărână, Arcul, cucura depune. Tauri doi la giug supune, Strămurariul ia în mână, Pare-n port și la cuvânt. Lucrători chiar de pământ. Că-n această nouă mască, Cântând doina românească, A lui tauri asudau Și tot brazde răsturnau.

Abie câmpul a arat, Ce n-a fost sterp din natură, Din cucură a luat De semință o măsură, Într-ales, fără neghină, Din a căreia tulpină Răsar inimi credincioase, Simțitoare și duioase. După ce a semănat, La Zeu rugi a înalțat: Să reverse-a lui favor Pre tomnaticul ogor,

Ca productul delicat, De ger, secet-apărat, Să se facă bun, frumos, Și miez s-aibă sănătos. Dacă deci din cel ogor Ce a semănat Amor Viitoarea primăvară Inimi nu vor să răsară Credincioase Și duioase, Virtuios, nobil Amor, Care e nemuritor, N-având unde locui, Din Moldova va fugi!