Poezie

Sirena lacului

De la curtea unui sat, Prin preluca cea umbroasă. Întristat-au alergat Fata-Irina cea frumoasă ; De plîns ochiu-i roura, În vînt păru-i flutura.

Cînd din luncă a trecut Unde-un rîu în lac s-afundă, Fata-Irina a stătut Și, uitîndu-se la undă, A ei dalbe mîni a frînt Și a zis acest cuvînt :

„Voi, ce-n ist palat undos Locuiți, o, surioare, Bocetul meu cel duios Ascultați ș-a mea plînsoare ! Cel ce-amorul mi-a giurat, Aleu, azi m-a îngînat.

Pe al nostru domnișor Am iubit cu duioșie, Trainic mi-a giurat amor, Că m-a lua de soție ; Dar credința a calcat. De soț ala ș-a luat.

Fie deci el fericit C-o mai nobilă soție, Ce ambiți-a sortit, Dar la mine să nu vie, Să derîdă-acum și ea Plînsul și durerea mea !

Pentru-o fată ce-a perdut Fericirea-n astă lume, Nu am decît să mă mut În al apei voastre spume, Să m-ascund, însă, aleu, Ce-o să facă fiiul meu !”

Cînd plîngînd aceste-a spus, Cu adîncă suspinare, Mîna preste ochi și-a pus. De pe mal în apă sare. Și apoi s-a cufundat În a zînilor palat.

Dar în curtea celui sat Mii de oaspeți se adună Lumini mii a fulgerat Și armonia răsună ; Cupa umblă împregiur Toți urează bun ogur.

Cînd, prin vuietul vuios, Din prelucă parcă cheamă Plînsul cel mai dureros Unui prunct ce-i făr' de mamă, Că un casnic îndurat În braț pruncul a luat.

Lîngă lac el a stătut Cu cea sarcină duioasă, Unde ramura-a țesut O camară-ntunecoasă Și format-au un ascuns De razile nepătruns.

În tăcut acel tufariu Plînge, cheamă : „Amar mie, Ah, l-acest sărman sugariu Cine mamă va să fie ? Fată-Irino, dă-mi răspuns, Unde, unde te-ai ascuns ?”

„Iacă-mă-s chiar în cest fund, Un șopt din lac i răspunde, Eu petrec aici pe prund Tremurînd în rece unde Și cu ochiul lăcrămos Nu-mi văd fiiul cel frumos.

Valul repezit de vînt Tot mă poartă-n a sa cale, Ș-atunci cînd flămîndă sînt, Eu gust mursa de corale ; Roua dimineața beu, Papura e stratul meu !”

Dar bătrînul casnic iar Repetează : „Amar mie, La acest sărman sugariu Cine mumă va să fie ? Eh, Irino, dă-mi răspuns, Vino d-unde te-ai ascuns !”

Că sub apă s-a mișcat, Pe încet, nu-ș' ce, se pare Apele s-a turburat ; Iată că acum răsare, Frumușel, din a lor sin Un pește de tot străin.

Precum junii cînd pe lac, În a lor gioc de la țară, Bour cu o piatră fac, Care luciul apei ară, Așa peștele-a săltat Și pe apă-a lunecat.

De-aur pete străluceau Pe spinarea-i delicată Ș-aripioarele aveau O coloană-mbrilantată ; Din cap, ca aluna mic, Luceau ochii lui pitic.

Dar cel pește minunat D-îndată a sa făptură În femeie a schimbat Cu angelică figură ; De pe capul cel frumos Se deștinde-un păr undos.

Pre-a ei fețe și pre sin Răsărit-au la videre Două roze preste-un crin Și mănoase două mere ; De la brîu rămasă-n jos Forma peștelui solzos.

De mal al acestui riu Sirena s-apropiază, Luă-n braț pe al ei fiiu Și la sîn îl tupilează ; „Nani, nani, dorul meu, Nani, a ta mamă-s eu !”

După ce au încetat Copilașu-a lui plînsoare, În leagăn l-a aninat, Preste ramurile-ușoare Și schimbă figura sa În un pește, cum era.

Ea se-nveste-n solzi de tot, Aripioarele-i răsar, Unda o despică-n not, Prefăcută-n pește iar ; Apa-n giur s-au înspumat, Ea la prund s-a cufundat.

Dar de cîte-ori a purtat Casnicul în a lui brațe Pe-a ei fiu, a înlăptat De sară și dimineață, Preschimbînd a ei corp mic În femeie, din pitic.

În minutul cel tăcut Cînd în ceriu răsare luna, Acum oara a trecut, Dar la lac, ca totdeauna. Casnicul cel duioșitî Cu copilul n-a venit.

Prevenit de un prepus, Nu trecu pe cea carare, Că-nsurățeii s-a dus Pe-acolo la preumblare, Pentru că-n rediul tufos Paserea cînta frumos.

De departe i-a urmat Și, ascuns în cea camară, El aici i-a așteptat După prînz, pănă în sară, Ca să vadă pe-amîndoi, Să se-ntoarne înapoi.

Însă-n urmă, îngrijit, El din palmă-și face-ocheană ; Printre degete-a privit, Dar acum a zilei geană De pe munte a trecut Și pe nime n-a văzut.

Mai așteaptă după-apus Pănă-n ceriu văzut-au stele ; Cercetează-n jos, în sus, Și, plin de prepusuri rele, Tremurînd, cu pas încet, De lac s-a apropiet.

Dar la ochi naintea sa I s-arată o minune : Unde apă-ntăi era, De arină-amu-i genune ; Pănă-n fund lacul e sec, Pe-unde lupi și șerpii trec.

În fundul acestui lac Vede cu nedumerire Vestimente două zac, Dar nu poate nicăire Vre o urmă a afla De boier și soața sa.

Din acel adînc troian, Între umbra tunecoasă, Ieșea un gros bolovan Cu o formă fioroasă, Ce vederea-nspăimînta Ș-o figură semăna.

De spaimă atunci cuprins Pentru cele ce n-ar crede, Parcă viața-n el s-a stîns, Nimic n-aude, nici vede, Și mult timp n-a mai trecut Păn-a vorbi a putut.

„Irino, iar a strigat Dar ego răspunse : — Irino ! De ce lumea ai lăsat ? L-al tău fiu, o, mumă, vino ! Teme-te de Domnul-zeu, Nu lăsa pre fătul tău !”

Dar bolovanul cel mut I varsă sudori pe frunte, Căci pre soț a cunoscut În acele forme mute, Ce cu capul clătinau Și ambi parcă suspinau.

Casnicul, de spaimă plin, Copilașul iè în brațe Și cu un adînc suspin, Ca ceara galbăn la față, Sînte rugi a repetat Ș-acasă s-a înturnat.

Bolovanul fioros Stă și azi de mărturie C-un amant necredincios N-a să intre ani o mie În a morților liman, Ce s-a face bolovan !