Poezie

Anul nou 1847

Răposat-au anul cel vechi; din cenușa sa învie Un nou fenix, ș-a lui aripi le-au întins acum în ceri. Toată lumea îl salută cu urări, cu bucurie; Oare ce în an acesta pentru mine să mai cer?

Poate trai voios și dulce? Știu lucoarea trecătoare, Care fulgerând se pare c-a deschide ceriul sânt, Dar când cred că-i văd lumina, în loc de doritul soare, Mai adânc tuneric încă se revarsă pre pământ.

Poate muzele, amorul? A juneților lângoare Am cercat, ii mă-nălțase păn la sfera lui Platon, Dar la tartar mă împinsă o putere-nfiorătoare, Când eram acum aproape de muncelul Elicon.

Îngânat în somn, în visuri, nu putui lumea-nțelege, Și dorite floricele vrând s-adun adeseori, Trezit din visul cel dulce, numai spini putui culege; Nu, nu cerc eu Elicona, nu, nu vreu d-acum amor.

Amiciția? Oare cine n-ar dori cu duioșie! Decât zâna ce ideea pre pământ a fost urzit, Mai frumoasă, mai plăcută ceriul n-are altă fiie, Dar mai crudă nu-i tirană, când o viață-a amăgit.

Oare ce lucru dar voi astăzi anul nou când se începe? Adăpostul singuratic, după fortuni un liman, Unde n-agiunge durerea ca de lacrimi să m-adăpe, Nici surâsul cel cu fiere al ascunsului dușman.

Acolo pe totdeauna, de se poate ca să fie, Aș dori în somn a trece uitând și să fiu uitat, Să visez precum visat-am în viața-mi de junie, Să iubesc pre om și patrie de ne-oameni depărtat.