În unire stă tăria

Nu-n zădar e scris pe aur În latinelor rostire: Crescunt parvae res concordia (Lucruri mici cresc prin unire); Făr-unire nu-i vârtute În familii, nici în stat, Cum esemple mii trecute De agiuns au arătat. Un părinte bătrân foarte, Propiet acum de moarte, Vrând uni pe fiii săi, Zis-au lor: Blem, feții mei, Cercați dac-a frânge poate Cel mai tânăr dintre voi Ceste dărzi unite toate, Iar în urmă spune-voi Ceea care tari le face. Din fii unul le-au luat, Dar zădarnic au cercat, Și dând altui mai ghibace Întrunit acel baston, Zis-au: Eh, de ești Samson! Și acestui opinteală Au dat numelui sminteală. Mai cercat-au fiul mic, Ce și el n-au frânt nemic. Cu toți timpul lor pierdură, Că unite-n legătură Nici o dardă nu s-au frânt. Atunci tatăl lor li zice: Moale brațe văd aice; Să v-arăt ce încă sânt În asemene-ntâmplare! Dar când astă lăudare O ieu fiii lui drept șagă, Bătrânelul tremurând Întăi dărzile dezleagă Și le frânge-apoi pe rând, Zicând: Fie-vă de știre Că puterea stă-n unire. Deci și voi, o, fiii mei, Într-un cuget fiți tustrei, Unul altui de-agiutori! Cât trăia bătrânul lor Li-nnoia adeseori Acest sfat mântuitori, Și-n minutul de pe urmă, Care firul vieței curmă Cu o inimă ș-o gură Fiii lui unirea-i giură. După aceasta au găsit Multe-averi de moștenit, Dar plântate-n socotele Și-interesuri având grele. Flămândă se-ndeasă-ndată De vecini și veri o ceată. Unii fac pretenții-n bani, Alți în sate și-n țigani, Însă-a fraților unire Este scut de mântuire Ș-apărându-se-mpreună Teferi stau în grea furtună. Dar duioas-armonia lor N-au avut un trainic spori; Deși sângele-i îmbină, Egoismul îi dezbină.

La-mpărțelele averii Unul darmă pe celalalt, Cu vecinii atunci verii Înnoiesc a lor asalt Și aflând pe tustrei frați Între sine dezbinați, Strămoșasc-a lor avere Se împrăștie și piere. Venindu-li-n urm-aminte Pilda bunului părinte, Despre cele dărzi legate, Dezunite-apoi sfărmate, Dorea fieșcare fiu A-i urma, dar pre târziu!