Jijia

Între Prut și-ntre Siret, Ce mai mult de ani o mie Apă limpede trimet Păn' la Dunăre-n cîmpie, Este-un lac, ca marea-ntins, De muncei umbroși încins.

Nici un rîu din sînul lor Nu revars-a sale ape, Cu nutrețul curgător Acel lac ca să-l adape, Ci din fund nemăsurat Lacul crește nencetat.

Acel lac, cînd este lin De vînt unda-i nu se-ncreață ; La ochi samănă deplin Cu un disc luciu de gheață, Sau cristal chiar, ce-a răsfrînt Bolta-azură pre pămînt.

Noaptea, cînd te-apropiezi Către apele acele, În ceriu și în lac prevezi Stol de lucitoare stele, Luna jos și luna sus, Și-n lac cursu-i spre apus.

Nu-nțelegi de-i adevăr Sau fantazie, au dacă Lacul suie-se spre ceriu Ver spre lac ceriul se pleacă, Că de cați în a lui fund Sameni mez în glob rotund.

Așa, cînd e timp frumos, Ochiul tău se îngînează, Dar va fi mult inimos Milian cel ce cutează La lac noaptea a veni, Fără a se îngriji.

Că abia a înserat. Vezi pre lac cum scînteiază De vermi stol înaripat, Pînă trece-a nopței miază, Și atuncea deseori O sta cade-n lac din nori.

Uneori din apei mez Sună larmă de cetate Și mirînd din apă vezi Cum la ochi ș-auz răzbate, Pintre fum și prin scîntei, Trista voace de femei.

Cînd se stinge focul cel Și strigările s-alină, Pintre unde-ncetinel Parcă sînte rugi suspină, Ca acele ce în zori Cîntă vergurile-n hori.

Ce misterii se ascund În această adîncime, Nu putu cerca la fund Păn' l-acele zile nime, Pănă cînd a cutezat Un antic și demn barbat.

Pre moșie a domnit Bravul Conde, boier mare ; El cu-ai săi s-a sfătuit Ca să facă o cercare Și un plan a încheiet, Să pătrundă-acel secret.

Tot poporul a stătut Și prin multe ostenele Manini plase a țesut Din o sută mii rețele. Palme-o mie-n lung și-n lat, Luntre multe s-a durat.

Spre a avea cerescul har La-ntreprinderea pascară, A dat cît-un sărindar Pe la monastiri din țară Ș-un călugăr de la schit Cu agheazmă a sințit.

Însuși Conde, stînd la mal Cu a lui curteni și gloată, Dă pascarilor semnal, Ș-amu plasele înoată ; Trag plutașii tot vîrtos, Ca s-agiungă pănă-n gios.

Plasele s-a înspumat Și vuind acum o undă De-alta iacă-a despicat Și în lac se acufundă ; Milianii trag mereu, Că a prins nu-ș' ce prea greu.

Nime-ar crede ce a prins ; Unda începu să mugă, P-unii spaima a cuprins, Fricoși alții dau la fugă, Deși cele ce-o s-arăt Nu era de spăriet.

Că din plasă a ieșit O frumoasă, giune zînă, Cu păr negru umezit, Fața-i sarbădă, senină, Și pre luciu cînd a stat Cu blîndețe-a cuvîntat :

„Tu, ce astăzi ai pătruns În a noastră adîncime, Nu știi că viu n-a agiuns Îndărăpt în lume nime, Cel ce de ursită-mpins, În aist fund s-a deștins ?

Dar fiindcă-n corpul tău Curge-a bunilor mei sînge, Că cel ce cu Domnul-zeu Lucru-ncepe toate-nvinge, Lacului legend-a ști, Spre mirare-ți voi rosti.

Timpul vechi eu amintez, Cînd creștinilor lucoare, În Moldova, prin botez, Renăscut-au pre popoare, Stol de verguri s-adunat, Lui Cristos s-a prosforat.

Ne-am durat altarul sînt Între codri-n salbe dese, Și-ncheiet-am jurămînt Domnului a fi mirese, A ruga, a agiuna Ș-a serbi mărirea sa.

Nime din alți muritori Nu putu la noi să vie ; Le era crim fiorătoriu A calca în săhăstrie ; Moartea îl amenința Pe-un bărbat ce cuteza.

Atunci, de la răsărit, Păgîni, barbari, cu cruzime, În Moldova a venit, În atîta, zău, cîtime, Că mai lesne ni era Frunzele a număra.

De cuțitul stîrpitoriu Zăcea-n țară stoluri crunte, Numai omul fugătoriu Adăpost afla la munte ; Jurămîntul nu ierta.

Pe cînd noaptea ni rugam, Lîngă-altare poșternute, Tremurînde ascultam Cum vineau stoluri temute, De cai tropot sunător, Freamăt dînd înfiorători.

Ca porumbul spăimîntat, Cînd de uliul se vînează, Sub aripi, spre-a fi scapat, Ale mamei tupilează, Așe toate ni-am văzut În genunchi, sub crucei scut.

«Doamne, zis-am, de nu-i vra Să ni mîntui prin minune, De defaimă a scapa, Fulgerul să ni detune ; Au vivinde, fă cuvînt Să ni-nghită-acest pămînt !»

Atunci iacă răsări Preste tot a zilei soare, Spaima dintre noi peri, Ni sufla o dulce boare ; Abat ochii pre pămînt, Dar pămînt eu nu mai simt

Că cu schitul cufundat În pămînt mă deștind vie ; Și atunci s-a revarsat Preste noi uda tărie, Pintre care pănă-n fund Numai razele pătrund

Acolo, lîng-un altar, Sub o boltă cristalină, Ni păstrează vie-un har, Pănă-n ziua cea senină Cînd credința va afla În județ cununa sa.

Crivățul a spulberat Ca p-arină din cîmpie ; Nici o urmă de-a lor pas De cît numele-a ramas.

Dar fortunele cînd tac Ș-undele nu pot să mugă, Chiar din sînul cestui lac Se înalță-a noastră rugă Către Dumnezeul sînt Pentru-a patriei pămînt.

O, tu, ce ai auzit Cest uric plin de minune, Fie-n cuget tipărit Și la tot nepotul spune : Pentru patrie și zeu Să prosfoare traiul seu !”

Cînd aceste-a încheiet, Se încreață-n apei undă, Și cu ziua, pe încet, Plasele se acufundă ; Nici alt om o mai văzut, Dar legenda n-a tăcut !