Poezie · 1851

Osânditul în groapa ocnelor

Prin farmecul demonilor Ș-a lor ademenire, În inimă-amorțitu-mi-au Tot simțul d-omenire.

Prădat și de religie, De lege, de rușine, Desprețuit-am oamenii, Pre făcători de bine.

Credeam că orice dregere De patimă se iartă, Dar iacă-a mele crimine Cumplit acum se ceartă.

Din dulce sân a fraților, Unde eram ferice, În prada pătimirilor Zac osândit aice.

Mi-i stâns al patriei soarile, Nu văd lucor de stele, Nu simt pădurei freamătul, Miros de floricele.

Cântarea dulce-a paserei, Nici murmurul de unde Sau viersul mândru-a doinelor Aici nu mai pătrunde!

A me zi-ncep făcliile Ce munca-mi luminează, Pre ea o strâng sudoarile Ce stratu-mi rourează.

N-aude-aice inima Cuvânt de vro plăcere, Și raza mântuirilor Din ambe lumi îmi piere!

Blăstămul companionilor De crime și de soarte Mi-i mângâierea singură În viață și în moarte.

Așa-n genunea ocnelor Un osândit suspină, Deodată când tunericul Răzbate o lumină.

Ș-un son din sfera ceriului, Cu dulce armonie, Prin buza Domnitorului Răsună-n vizunie:

Poarte obeze crimenul, Dar omului, să vie În brațele virtutei iar, Deschisă calea-i fie!