Oaia năzdrăvană

Lacu-Sărat—Brăila

La Picior-de-Munte, Pe dealuri mărunte, Prin plaiuri tăcute, De vânturi bătute, Urcă și scoboară Și drumul măsoară Trei turme de oi, De oi tot țigăi, Cu harnici dulăi, Ș-un mândru cioban, Tânăr moldovean, Cu trei dorojani, Feciori de mocani. Sub poale de munte, Pe dealuri mărunte, Prin crânguri tăcute, Apa-i răcoroasă, Frunza e umbroasă Și iarba pletoasă Apa de băut, Frunza de șezut, Iarba de păscut. Foaie ș-o lalea, Cioban, d-ajungea, Crângul de vedea, Stân-apropia, Semn i se făcea Și-n loc se oprea, Dulăi odihnea Pe gânduri cădea. Dar pe când ședea De se tot gândea, O oaie bârsană, Oaie năzdrăvană, Nici iarbă păștea, Nici apă nu bea, Nici umbra-i plăcea, Ci mereu umbla Și mereu zbiera. Cioban, d-o vedea, Lângă ea se da Și mi-o cerceta Și mi-o întreba — Oiță, oiță, Oiță plăviță, Oiță bălană, Cu lână bârsană, De trei zile-ncoace Gurița nu-ți tace! Apa rău îți face, Ori iarba nu-ți place, Ori nu-ți vine bine Să mai fii cu mine? Oița bârsană, Oaie năzdrăvană, Dacă-l auzea, Din gură-i zicea — Stăpâne, stăpâne, Stăpâne jupâne, Drag stăpân al meu, Dat de Dumnezeu, Iarba mie-mi place, Apa rău nu-mi face Și mult îmi e bine Să fiu tot cu tine, Dar gura nu-mi tace De trei zile-ncoace, Că semn mi se face Că ăi dorojani, Feciori de mocani, Sunt trei veri primari, Și ei mi s-au dus, S-au dus în ascuns De s-au domuit, Și mi s-au vorbit, Și mi s-au șoptit La apus de soare Să mi te omoare Sub poale de munte, Prin crânguri tăcute, Oi când aromesc Și câini ostenesc. Cioban, d-auzea, Cu oaia vorbea, Din gură-i grăia — Oiță, oiță, Oiță plăviță, Oiță bălană, Cu lână bârsană, De ești năzdrăvană Și dac-ai văzut Semn că-ț’ s-a făcut Și d-ai auzit Cum s-au domuit Și cum s-au vorbit Și cum s-au șoptit Ăi trei dorojani, Feciori de mocani, Slugi de nouă ani, Dacă m-or urî Și m-or omorî, Vina lor o fi, Păcat ș-or plăti. Iar tu, oaia mea, Să le spui așa, De te-or asculta Io, cât am trăit, Oi am îngrijit, Câinii am hrănit, Pe ei i-am plătit; Să le mai spui iar, De n-o fi-n zadar, Ca să mă îngroape De stână aproape, Oi ca să-mi privesc, Dor să-mi potolesc, Spre partea de luncă, Aproape de strungă, Strunga oilor, Jocul mieilor, Dorul bacilor, În dosul stânii, Să-mi auz câinii, Că ei, d-or lătra, Stăpân c-or chema; Să le mai spui iar, De n-o fi-n zadar, Să le spui așa, De te-or asculta Când m-or îngropa Și m-or astupa, Să-mi puie la cap Ce mi-a fost mai drag Căvălaș de soc, Mult zice cu foc; Căvălaș de os Mult zice duios; Căvălaș cu fire, Mult zice subțire; Vânt când o sufla, Fluier o cânta, Oile-or sălta Și s-or aduna, Câinii-or auzi, La mine-or veni, La mine s-or strânge, Pe mine m-or plânge Cu lacrămi de sânge. Și tu, oaia mea, Tu, dac-ăi vedea O mândră fetiță Cu neagră cosiță Prin crânguri umblând, Din gură cântând, Din ochi lăcrămând, De mine-ntrebând, Să nu-i spui că sunt Culcat sub pământ, Ci că m-am tot dus, Dus pe munte-n sus, Prin vârfuri cărunte Dincolo de munte, Căvălaș să-mi dreg, Flori ca să-i culeg Pentru nunta mea Ce-o să fac cu ea.

Vorba nu sfârșea, Dorojani venea Și se repezea Și mi-l răpunea, Turmele să-i ia. Iar de-l omora, Ei mi-l îngropa La brâu de perdea, ’N strunga oilor, Jocul mieilor, Dorul bacilor; În dosul stânii, Unde dorm câinii. Ei, de-l îngropa, La cap îi punea Căvălaș de soc, Mult zice cu foc; Căvălaș de os Mult zice frumos; Căvălaș cu fire, Mult zice subțire. Vântul, când bătea, În caval sufla, De jale-mi cânta, Oi că se strângea, Câini că s-aduna, Oile plângând, Câinii tot lătrând, Pe stăpân chemând. Așa, tot așa, Vremea vremuia, Dar oaia bârsană, Oaia năzdrăvană, Ea se tot uita Și nu mai vedea Pe mândra fetiță, Cu neagră cosiță, Prin crânguri umblând, Din gură cântând, De el întrebând, Să-i spue că-i dus, Dus pe munte-n sus, Dincolo de munte, Prin vârfuri cărunte, Căvălaș să-și dreagă Și flori să-i culeagă.