Poezie · 1920
Un glas iubit
Ioan N. Roman · 1 min
Din zbuciumarea asta necurmată
Un glas iubit mă cheamă blând pe nume
De-abia-l mai recunosc, — și altă dată
Doar el eră norocul meu pe lume.
Din câtă depărtare nu străbate
Pe când eu mă cufund mereu în vreme!
Tot mai încet și-n veci tot mai departe
Iubitul glas încearcă să mă cheme.
Și eu mă pierd... O, scumpă nălucire,
Imagine de-a pururi adorată,
Nu te curma cu dulcea amintire
A-ntregului noroc de altă dată.