Toamna

Salutare, lemne triste, ce verzi, galbene-nnegriți, Frunzi ce, căzând risipite pe livezi, vă veșteziți! Salutare, voi frumoase zile ce ați mai rămas! În voi tânguirea firii urmează c-un slab, trist pas. Ea se cuvine durerii, mie-mi place s-o privesc; Singuratica cărare, uitat pășind, o citesc.

A! să mai văz înc-o dată soarele îngălbenind, A cărui lumină slabă abia pătrunde sclipind La piciorul meu ce sună frunza, lemnul cel uscat, Întunericimea deasă în pădurea ce-am călcat. În aste zile de toamnă, când natura-și dă sfârșit, Dar! aflu mai mult plăcere l-al ei ochi acoperit: Este al unui prieten tristul rămâi sănătos, Este zâmbirea din urmă genei ce, lăsată-n jos, Moartea vine s-o închiză, mai mult a nu s-ardica. Așa orizonul vieții gata fiind a lăsa, A lungilor mele zile nădejdea slabă plângând, Mă mai întorc înc-o dată și, nesățios cătând, Mă uit l-ale sale bunuri ce încă n-am întâlnit, Bunuri de la care soarta pân-acum m-a ocolit. Frumoasă, dulce natură, soare, cer, crânguri, pământ, Sunt dator; lacrima pică pe margini l-al meu mormânt. Ce curată e lumina! aerul plin de miros! L-a murindului privire soarele cât de frumos! Acum aș vrea și cu drojdii să deșert acest pahar Amestecat când de fiere, când de dulcele nectar. În fundul acestei cupe unde viața sunt a-mi bea, Vreun gust de miere-aicea e putinț-a-mi rămânea? E putință viitorul pentru mine a păzi O-ntoarcere-a fericirii ce n-am a nădăjdui? E putință în mulțime un suflet a fi ascuns Să cunoască al meu suflet, la ce voi să am răspuns? Floarea, căzând jos, își lasă la zefir al ei miros, Și e la soare, la viață al ei rămâi sănătos. Eu mor însă, ș-al meu suflet în minutul ce l-am dat Se revarsă ca un sunet melodios întristat.