Dor

Pustii sunt țările străine De ce-am plecat de lângă tine? Când tu ești binele meu unic, În triste zări de ce mă-ntunic?

Necunoscute, oarbe genii În graiul dulce al sirenii M-au rupt de îngeru-mi de pază. Pe drumuri fără nici o rază... Și-a vieții tale stea, iubito, În giulgi de nori au învălit-o: În suflet bun ca o icoană Deschis-au nemblânzită rană... Trist, încărcat de plâns, ca norul, Jelește-acum în mine dorul; Dar toate lacrimile mele De s-ar schimba-n eterne stele, Tot n-aș putea răscumpăra O clipă din durerea ta.

...Au cine-a spus că depărtarea E soră dreaptă cu uitarea? Nici despărțirea, nici mormântul, Nici Cel ce ține-n mâni pământul

Nu pot să puie-mpotrivire Acolo unde e iubire... Renaște sufletu-mi, din pară, Ca pasărea cea legendară, Și mândru își pornește zborul Spre sufletu-ți, mântuitorul... În ceasul nostru de-ntâlnire Sălbatec plâns va fi prin fire: La dorul meu de ani, nestinsul, Va da răspuns tot necuprinsul În larg va cuvânta mereu Furtuna sufletului meu...

Când nourii au să detune, Eu suferința mea ți-oi spune; Când va sclipi sub fulger firea, Atunci mi-oi spune eu iubirea; Când tot trecutul vei uita, Blând două guri se vor căta: Se vor căta, vor tremura, Închișii ochi vor picura.

Pe pieptu-mi mâna ta vei ține Răni vechi, răni multe să se-aline... Stejarii de furtuni s-or frânge Noi mai puternic ne vom strânge... În tresărirea de lumine, Atât de-aproape te voi ține, Că trăsnetul de-ar fi să vie, Am râde de a lui mânie. Căzând pe unul, din înalt, El ar lovi și pe cellalt, Dar răzvrătirea lui deșartă Tot n-ar putea să ne despartă.

Se-ntreabă inima-mi pustie: De ce-am pornit în pribegie? Când tu ești singurul meu bine, De ce-am plecat de lângă tine?...