Poezie · 1904
Ideal
Panait Cerna · 1 min
Luceafărul senin răsare,
Umplînd de vis văzduh și mare...
Pătruns de focul lui cel blînd,
Un strop s-aprinse, tremurînd;
Și stropul, lacrimă-nstelată,
Vorbi spre steaua depărtată:
"Aș vrea să mă înalț la tine,
Dar lumea ta e sus, prea sus,
Și-n noaptea undelor haine
Rămîn cu dorul meu, nespus.
Și totuși, simt cum mă străbate
O rază din puterea-ți lină -
Greu luptă valurile toate
Să-mi stingă visul de lumină,
Dar cad, se farmă, istovite
De furtunatecul lor joc,
Și-n fundul mării liniștite
Eu reapar senin în loc.
Eu sunt un vis, dar teamă nu mi-i
De vînt, de unda răzvrătită,
Cît timp te văd deasupra lumii
Lucind eternă, liniștită...
Dar, cum te pierzi întunecată,
Apune-trist a mea scînteie, -
Cu raza ta mă nasc deodată,
Cu dînsa viața-mi se încheie".
...O, steaua mea, alungă norii,
Să-ți sorb clipirile senine,
Să trec prin furia vîltorii,
Cu ochii țintă către tine!