Poezie · 1906

Iisus

Ai fost un om și-ai pătimit ca dânsul… Un Dumnezeu- cum te credeau părinții- Plutește-n veci deasupra suferinții: El nu ne poate înțelege plânsul.

Pe Dumnezeu de l-am vedea în cuie, Cu pieptul plin de lănci, cu pieptul supt, Am spune că-i un joc dar jertfă nu e: El din ființa lui nimic n-a rupt.

Dar Tu ai sângerat pe negre căi, Supt umilinți ce nu le știe cerul; Tu ai gemut când te pătrunse fier, De-au tremurat și ucigașii tăi.

Și ochii tăi cei blânzi se înnoptară, Și gura ta sa-nvinețit de chin, Și duhul tău, ce nu putea să moară, A smuls din trup suspin după suspin.

Un om, un om, prin patimile tale! Și, totuși, cât de sus, lumina mea, Te-a înălțat răbdarea sfântă-a ta! De mila ta, la glasul tău de jale,

Să se deștepte morți de mii de vremi Și-adâncul lumii să se înfioare, Iar Tu, să ai privirea iertătoare, Un om să fii – și tot să nu blestemi!...

Cum au putut să steie laolaltă Atâta chin și-atâta bunătate? Se rătăcește mintea și nu poate Să te urmeze-n lumea ta înaltă...

.....................

Al nostru ești: al celor slabi și goi – Pământ ți-e trupul și-n pământ se-ascunde, Dar umbra ta rămase printre noi Și inima-mi te simte orișiunde.

De sufletul ce-a întâlnit mizerii Și cu obolul său le-a vindecat, Te-apropii lin, prin negura tăcerii, Și strângi în taină mâna care-a dat;

Apostolului răsplătit cu ură, Tu-i spui: Mergi, nu ești singur în durere! Și gura ți-o-nfrățești cu sfânta gură Ce-a semănat nădejdi și mângâiere;

De cel ce geme, neputând să moară, Apropii cupa liniștii de veci; Mereu sporește-a inimii comoară Și drum de zâmbet lași pe unde treci…

Al nostru ești! Ce ochi văzu vreodată Că te-ai suit la cer, purtat de nori? Ce gând nebun zvârli această pată, Pe cel mai mare dintre visători?

Putut-a oare sufletu-ți să fugă La cei senini și fericiți din cer, Când jos, prin murmure de chin și rugă, Atâtea brațe tremură și-l cer?

Nu, nu! Ale Golgotei reci piroane Nu te-au lipit atât de strâns pe lemn, Cât te-a legat de-acest pământ nedemn Nemărginirea rănilor umane.

Atâta timp cât lutul n-o să crească Copii asemeni chipului tău sfânt; Atâta timp cât liniștea cerească Nu se coboară-n inimi pe pământ;

Cât timp nu vezi aieve tot ce sameni, Și ochii toți de plâns n-or fi deșerți, Atât de mult Tu, cel născut din oameni, Va trebui să mângâi și să ierți;

Atât de mult vei auzi jelire Și rana ta va sângera mereu- Îmblânzitor de oameni prin iubire, Tu ți-ai ales destinul cel mai greu!

...Dar, când vei smulge-ntreaga omenire Din somnul lung al greului răbdat, Când nu va fi nici chin, nici rătăcire, Atunce tu zâmbi-vei împăcat;

Atunce numai îngerul hodinii Va coborî supt ochiu-ți înțelept: Îți va culege de pe frunte spinii Și-ți va închide rănile din piept.