Nocturnă

În iadul de-ntuneric nici frământări, nici sfadă... Deasupra catedralei o pasăre de pradă, Ca un satrap al nopții, amenință tăcerea... Când fulgerul țâșnește și crapă noaptea-n cale-i, Când vrăjile din visuri sunt toată mângâierea, Au cine prinde-a plânge în orga catedralei?...

...Durere-atât de multă a fost închisă-n clape, Încât, înăbușită, se zbuciumă să scape; Și-n valuri se revarsă într-un amar duet Și-atunce se deșteaptă și orga suspinând Și plânge până-n ziuă încet, tot mai încet, Dar jalnic, tot mai jalnic, adormitor de blând. Târziu când pe ruine doar moartea mai veghează, Întârziat aievea un plâns tot mai durează... E-o agonie lungă de note ce-nfioară, De parcă lumea-i moartă de veacuri și durerea Tot mai trăiește încă, să-și mistuie puterea Și tremură nebună, și plânge să nu moară.