Plânsul lui Adam

Arcași îndemânateci, semeți, cu pași de lei, Doi fulgeri smulși din noapte-mi erau copiii mei; Și parcă-i văd ș-acuma în faptul dimineții, C-un strigăt de izbândă, dând zbor nebun săgeții, Și cum se pierd cu turma în zarea purpurie, Făcând din largul lumii imensă-mpărăție... Sau cum se-ntorc agale, zâmbind și mână-n mână, Buni, fericiți ca mine, pe când eram țărână... Iar Eva lăcrăma. Dar nu-i iertat se vede norocul ce-am avut Cuibau dureri ascunse în cel dintâi născut; Iar jertfa lui, Prea-bune, n-ai vrut să o primești, Vrând rătăcirea noastră mai greu s-o pedepsești... Un gând de-aiurea ucigătorul gând Și-n Cain, bunul Cain, pătrunse-ntunecat. …S-a năruit cu blestem altarul fumegând Și s-a târât o pânză de fum, în lung și-n lat, Ca o imensă-aripă de vultur săgetat... Iar de atunce, fumul crescu mereu, ș-a pus Zid negru între mine și slava ta de sus Azi, gândurile mele cu greu pot să le-adun, Să le trimet la tine, Părinte vecinic bun; Căci se întoarnă pururi, sbătute, risipite, Ca fumul fără pace al jerfei neprimite...

Și cum aș vrea și astăzi, ca-n vremile senine, Pe aripile rugii să mă ridic la tine: Să-nving robia humii!... Și cum aș vrea și astăzi, ca-n vremile senine, Pe aripile rugii să mă ridic la tine: Să-nving robia humii!... Nu mi-ai dat Tu lumina și farmecele lumii? Pământului meu tânăr nu-i dat nectarul sevei? Și nu-mi pleci Tu auzul la graiul sfânt al Evei? O rugă, da, un cântec ți se cuvine Ție... Îl simt vibrând..., nimica nu poate să-l reție Dar, când să pui într-însul îngenunchiata-mi viață, Uit vorbele măririi și buzele mi-nghiață, Căci geamătul lui Cain din noapte se desface Și-mi risipește clipa de rugă și de pace. E plânsul lui... Din noaptea cărărilor pierdute, El inima-mi de tată o cheamă, să-l ajute; Dar n-am puteri... și spada grădinilor divine O simt cum se înfige fulgerătoare-n mine. Tu-l vezi și-l dai uitării... Ce s-a făcut, Părinte, Cu mila ta, podoaba puterii tale sfinte?

Nu-i moarte pentru Cain, nici alinare nu-i Ce vrei să faci, Tu, Doamne, cu suferința lui? O, dacă spre urzirea unei cerești podoabe Îți trebuie durerea făpturii tale slabe, Ridică de pe viață-i povara, că-i a mea, Și pune-mi-o pe umeri, de vrei, cu mult mai grea; Mi-aș duce-o fără murmur, chiar de m-ar frânge-n cale, Căci inima-mi cunoaște și darurile tale... De-a fost păcat iubitul, mărire cui l-a scos, El a făcut păcatul atâta de frumos: Un farmec, o beție ce-n veci în tine-o porți Pe clipa rătăcirii îndur și mii de morți... Dar prea e crudă legea ca fiul să spășească: De-a pururi, fără vină, greșala părintească...

...O, sfânt copil al Evei! Când noi te-am zămislit, Era prin rai lumina, și flori, și ciripit, Plutea o voluptate-n văzduhul primăverii Miresmele grădinii părtașe-au fost căderii... Să cadă însă plumbul osândei pe-amândoi, Dar tu, de ce să suferi, copile, pentru noi, De ce să-ți blestemi mama, gemând prin râpi sihastre, Tu, singura lumină a gândurilor noastre?

Găsi-vei tu vrodată liman nemângîierii Să-i ierți pe-aceia care te-au hărăzit durerii? Noi nu știam, copile, că tu ai să plătești

Cu chinuri clipa noastră de vrăji sărbătorești! De-ar ști vrodată floarea de pom, din paradis, Că-n fructul ei un vierme dușman va sta închis, 'Nainte ca să lege, s-ar scutura-n noroi O, sfânt copil al Evei! îndură-te de noi...