Prometeu

Încarcă, Joe, cerul tău Cu nouri în mânie! Ș-asemenea unui copil, Ce-abate scaiul pe poteci, Deprinde-ți apriga mânie Trăsnind stejari și piscuri reci! Dar niciodată n-ai să potopești Pământul meu iubit, Coliba mea, la care n-ai clădit, Și vatra mea, Al cărei foc Mi-l pizmuiești...

Eu nu cunosc, o, zei, în toată firea, Neam mai sărman ca voi Și nici va fi! Voi vă cârpiți vieața zi cu zi, Hrănindu-vă mărirea Cu-al jertfei bir, Cu fumul rugăciunii, Și ați pieri de foame, de n-ar fi Copiii, cerșetorii, toți nebunii Îngenuncheați nădejdii și minciunii.

Pe când eram copil, Și nu știam ce cale mi-e ursită, Îmi îndreptam privirea rătăcită Spre soare, ca și cum într-însul E-un suflet ce mi-aude plânsul, O inimă ce se îndură De cel răpus de chin și ură.

Ce duh mă ajută-mpotriva Titanilor trufie? Și cine-mi mântui vieața De moarte? Din sclavie? Nu le-ai făcut prin tine însăți, oare, Tu inimă sfânt-arzătoare? Și, înșelată, n-ai adus Zadarnice cântări de mulțumire Și jertfe Adormitului de sus? Să te ador pe tine, eu? De ce? Ai alinat vrodată chinul Celor îngenuncheați? Ai șters vreodată ochi înlăcrimați? Puternica Vecie și Destinul, Stăpânii tăi ș-ai mei, Nu m-au creat pe mine, ca pe zei? Crezi tu că voi urî vieața, poate, Și pribegi-voi prin pustiuri grele, Fiindcă florile visării mele Nu pot să lege toate?

Aici rămân și voi zidi mereu Făpturi de oameni, după chipul meu Un neam la fel cu mine: Să sufere, să plângă, să muncească, Și să se veselească, Și să se uite cu dispreț la tine Ca mine!