Printre lacrămi

Am venit, dar fii cuminte! Altfel plec, cu jurământ... ...Ce copil ești! Să te-ntuneci de o vorbă spusă-n vânt! Nu plec, uite!... sunt cu tine. Spune, mult ai suferit? Te gândeai numai la mine, drag copil neîmblânzit? Că nu ți-a primit o rugă, idolul nu l-ai sfărmat? Cu privirile în lacrămi, lui, tot lui te-ai închinat? Și nu mă urăști? Nu?! Vino, robul meu, stăpânul meu Pleacă-ți fruntea mai aproape, ochii care-au plâns mereu Să-i sărut, să uit de-a pururi vremea ce ne depărta Să-mi rămâie numai gândul că trăiesc în umbra ta...

- O, copilă, tu mă mântui, tu mă faci în cer să crez, Și durerile trecute să le binecuvântez. Spune, spune înc-o dată, murmură-mi de mii de ori Vorbele ce dau viață, cântecul ce dă fiori; E o muzică, pe care o asculți cu ochii uzi Și oricât ai auzi-o, însetezi s-o mai auzi. Până când îți intră-n suflet și cu dânsul una face, Până când vieața toată se învăluie în pace Până când pământul, cerul, tot ce-ai vrut și ai gândit, Într-o singură lumină se cufundă-n infinit...

Firea scânteie sub lună, râde, pare fericită, Că-i mai fuse dat să vadă o făptură-nlănțuită; Prahova își mână-n taină cântecul adânc pe vad; Printre ramuri înflorite raze tremură și cad, Parcă-s duhuri luminoase, care vin din lumi albastre, Să asculte mai de-aproape șoapta inimilor noastre; Iar o pasăre, cuprinsă de o dulce nebunie, Piruie în urma noastră, în lumina argintie. ...O, tu, inimă fierbinte, suflet care ne-nțelegi, De-ai putea doini tot astfel nopți de-a rândul, ani întregi!... Simți tu răvărsatul zilei? Inima ți-i fermecată? Ori ai vreun farmec, care ne dezleagă viitorul Și ne spui în cântec vestea că ni-i fără capăt dorul? Cântă, cântă înainte! Clopote din sat, sunați, Și întreg pământul numai la serbare să-l chemați... Iar tu, vântule, ascultă murmurele din păduri, Șoapta plină de cutremur de pe buze să ni-o furi Și, purtând din stâncă-n stâncă vorbe pline de uimiri, Umple lumea de ecoul sfintei noastre fericiri!...

De l-ai dăruit cu lacrămi, orișicât ai suferit. Tot îți pare că norocul prea ușor l-ai dobândit... Aiurit stai lângă dânsul, lauzi mintea-naltă, care Puse-o cale-atât de lungă între vis și întrupare! Cine-ar ști beția luptei și fiorul vieții cine Dacă lacomele brațe ar fi rodului vecine?

O, destin! o, fericire!... Vine-o clipă când înveți Că atâtor idealuri depărtarea le dă preț; Că, de vrei să-ți dea norocul clipe cum n-au fost la fel, Trebuie să lupți dorindu-l și să suferi pentru el Vecinic inima umană osândită-i să-și măsoare Cu durerile-alergării fericirea cea mai mare... Ca și sufletele noastre însetate de o rază, Mii de flori pierdute-n noapte după soare lăcrămează; Deodată se vestește el, nemuritorul mire; Pune-n creștetul naturii o cunună de mărire Și, văzând că după dânsul plâns-au gingașele-i roabe, Lacrămile de pe ele le preschimbă în podoabe: Într-o clipă, de pe toate, mii de scânteieri a smult Mai puternic strălucește floarea care-a plâns mai mult.