Basme, snoave și glume

Cîtea-n varză

A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un sîrb. El avea o spuză de copii și era așa de țigănos, de-și mînca de sub unghii, cum se zice.

Cînd se ducea și el, ca toți ai lor, prin sate să cumpere grîu sau alte boabe, ca să facă negoț, apoi nu era destul că se tocmea cu bietul român, tocmeală ca la ușa oborului, nu era destul că rădea banița cum îi plăcea lui, nu era destul că lua 21 de banițe în chilă în loc de 20, apoi se țigănea pînă i se ura românului, cerînd să-i mai adaoge pe d-asupra cîte o jumătate de baniță. Și românul îi da, numai să se cotorosească de atîta cerșetorie și să scape de gheonoaia cața dracului.

Încolo era om de casă, trăia bine cu sîrboaica lui, și coprinsul lor era coprins. Nevasta lui toată ziua muncea și astîmpăr nu mai avea. Spuza aia de copii o făcea de multe ori să nu știe unde-i stă capul de lucru. Vezi că fusese rodnică sîrboaica. Copiii lor, povestea cîntecului:

Doi în brațe,

Doi în mațe,

Doi de poale li s-agață:

Și Marica,

Și Săftica;

Dar Matei

Și Dolofei

Care sunt mai mititei…

Și așa crescură copiii, mai cu chiu, mai cu vai, pînă ce ăl mai mare se făcu de însurat.

Umbla sîrbul, umbla sîrboaica, ca să-și găsească nuroră și o și bobiră. Ei auziră de fata unui român bogat, chiabur, care era și frumoasă, și cu zestricică, și împodobită cu toate darurile.

Se duseră în pețit. Făcură vorba și logodna fu gata. Nu trecu mult, și unde mi-ți trîntiră o nuntă de mi-or pomeni-o satele din preajma lor.

Sîrboaica nu mai putea de bucurie că i-a venit acum ajutor în casă. Nuroru-sa iarăși, inimoasă cum era ea de felul ei, nu lăsa pe soacră să facă ea toată treaba: uneori îi lua mătura din mînă și mătura ea; alteori alerga înaintea vitelor cînd veneau de la pășune, și le îngrijea; iară soacra se odihnea; ba să aducă apă proaspătă de la fîntînă, ba să gătească, ba una, ba alta; mă rog, ca o tînără ce era, se întorcea într-un călcîi, și nu lăsa pe alde soacra să se ostenească căci de! o și ajunsese vîrsta. Sîrbul nu vrea să știe de nici unele d-alde astea. Cînd se punea la masă, el îmbuca iute, hap! hap! Înghițea pe nemestecate și se scula.

Toți copiii se cam învățaseră cu obiceiul tatălui lor, și îmbucau care mai iute, care mai încet, cum puteau și ei. Nurora, care nu le știa apucăturile, socotea că, odată masa pusă, să mănînce să se sature, că era destul de la mila Domnului. Și săritoare cum era, du-te încolo de adu poșidicului, ba apă, ba alte alea, ba împacă p-ăl de scîncește, ba fă aia, ba fă aialaltă. Sîrboaica sta greu, și-i rîdea inima că are așa nuroră vrednică, și săritoare, și îndemînatică.

Cînd, pînă să se așeze și fata la masă să mănînce, iată că sîrboteiul se scoală și zice:

Mîncat, nemîncat, sculat,

Dumnezeu săturat!

Și toți se sculau, strîngeau masa și-și vedeau de treabă.

Fata se scula nemîncată. Azi așa, mîine așa, pînă la săptămînă. Cînd se duseră și tinerii cu ploconul la părinții fetei să facă și ei, de! cale primară, ea se dete pe lîngă mă-sa, și-i spuse că de trăit ar trăi bine cu bărbatul, dară socru-său cu apucăturile lui o lasă nemîncată. Se sfîrșise biata fată, și era pocîltită de foame.

Mumă-sa spuse tatălui fetei și fratelui ei, căci fata avea și un frate, un voinic dezghețat și deștept, cum e bun românul să-l ai mină dreaptă.

Acesta cum auzi, se gîndi nițel, și zise: „Lasă că dezbăr eu pe cuscru de cusurul ăsta“.

A doua zi, flăcăul se duse pe la cuscru-său, ia așa într-o doară, tocmai asupra mesei. El însă se pregătise de atîtea tivgulițe cîți broscoi avea socrul soru-sei. Îl poftiră la masă, dară el spuse că de la masă s-a sculat și a venit pe la dînșii numai așa în treacăt.

Se puseră la masă. Copiii începură să ceară apă, după dînsul altul altceva, după el altul, te miră de ce, începu a scînci. Fata voi să se scoale să le facă voia. Dară frate-său îi zise: „Șezi, soru-mea, de mănîncă, că împac eu copiii”. Puse fiecăruia cîte o tivguliță cu apă dinainte, dete unuia care scîncea vro două-trei boabe de năut prăjit, altuia cîteva stafide, și toți tăcură și toți mîncară. Udrinaglava nu băgă de seamă unde bate cuscru-său. N-apucară insă să se sature, și sîrbul sculîndu-se zise:

Mîncat, nemîncat, sculat,

Dumnezeu săturat!

Toți se sculară, strînseră masa și se apucară de lucru careși pe la trebile lor.

Fata se dete pe lîngă frate-său și-i șopti:

— Bogdaproste, frate, că mîncai și eu de mă saturai.

A doua zi tatăl fetei pofti la masă la dînsul pe cuscru-său, sîrbul, cu toată leaota lui, cu toată broștimea lui, și șezură și mîncară cu toată dragostea între rude, și se săturară de-și făcură burțile doldora, haa!…

Sîrbul, bleotu, dă cu cotu, nici acum nu pricepu nimic. A’ma! căpățîna!

El, dacă se întoarse acasă la dînsul, făcea tot ce știa. Din ale lui nu ieșea, de loc, de loc.

Fratele fetei, dacă văzu așa, că îndreptare nu este, zise:

„Lasă sîrbule bleg, că ți-o coc eu ție, te voi face eu să cunoști cine este românul!”

Și în sărbătoarea cea mai de aproape care fu, mîncă țeapăn acasă la părinți, apoi așa sătul se duse la cuscru-său, ca să-l găsească tocmai asupra mesei.

Intrînd în casă, văzu că tocmai se pusese masa, și zise:

— E! O mie de ani pace, cuscre!

— Și la vară băjenie, ha! ha! ha!

— Ce mai ala-bala pe aici, pe la d-voastră, cuscre?

— Ce să fie? iaca, muncim ca să trăim.

Și dîndu-se mai lîngă sîrb, fratele fetei începu să-l ție de vorbă și să nu-i dea răspas ca să mănînce.

Ba că una, cuscre, ba că alta, ba că arendașul a zis cutare, ba că stăpînirea a luat măsura cutare, și tot astfel pînă văzu că soru-sa, care se silea a băga pe sub nas cît mai iute, se cam îndestulase, pe cînd sîrbul, cu vorba, n-apucase să ia nici de două ori din masă.

Atunci și fratele fetei zise: Cine mîncat mîncat, Cine nu, sculat, Dumnezeu săturat.

Sîrbului nu-i veni la socoteală, dară n-avu ce face de rușine, și se sculă de la masă nemîncat.

Flăcăul îl luă iarăși la vorbă, ba la joc, că tocmai venise un sîrbotei d-ai lor pe la dînșii care știa să zică cu gaida. Și jucară, și vorbiră, pînă înnoptă. Atunci flăcăul ceru să mîie la dînșii, ca să nu se mai ducă noaptea p-întunerec acasă.

Fratele fetei, de jucat, jucase; de vorbit, vorbise; dară ochise toate lucrurile de prin preajmă și de prin tindă și de prin casă. Știa totul ca la dînsul acasă.

Așternură și se culcară. Sîrbul nu putea dormi de foame. Flăcăul nu dormea, căci pîndea să vază ce are să se întîmple. Cînd, sîrbul, crezînd că toți dorm, strigă încetișor:

— Nevastă, fă nevastă, dă-mi ceva să mănînc, că nu mai pot de foame.

— Da ce, mă, nu ești zdravăn? Ce să-ți dau eu să mănînci acum la miezul nopții?

— Orice-o fi, nevastă, că nu mai pot de foame.

— Ia, du-te și tu în tindă și vezi de mănîncă nițel lapte bătut din ăl putinei.

Pînă să se scoale sîrbul, pînă nu știu ce, flăcăul se scoală, și ca mîța de ușor, pîș, pîș, se strecoară în tindă și varsă putineiul cu lapte; apoi iarăși pe nesimțite se întoarse și se culcă.

Sîrbul cînd se duce la putineiul cu lapte, sic! nu găsi nimic, și putineiul răsturnat. Se întoarse, deci, și se culcă.

Ce-i faci tu foamei? că sîrbul nu putea dormi. Se bătea ca peștele pe uscat, și nu putea să închiză nici un ochi măcar. Începu iar să strige:

— Babo! babușcă! Scoal’ de-mi dă ceva de mîncare, că mă prăpădesc și mă sfîrșesc de tot.

— Ce să-ți dau, mă, omule? Ce să-ți dau acum la miezul nopții?

— Scoal’ și fă barim o azimioară, că iată sunt pocîltit de tot.

S-ar fi sculat sîrbul și ar fi pus pe foc pe toți cei din casă să-i facă de mîncare; dară îi era rușine de cuscru-său.

Se scoală sîrboaica, aprinde focșorul pe vatră, se apucă pe sub ascuns, să nu simță cuscrul, și face o azimioară. Și tot pe șopoitele spuse unchiașului că a făcut azima și că a pus-o în spuză, apoi se culcă.

N-apucă să pună capul jos bine, și fratele fetei se sculă și zise:

— Cuscre! cuscre! Da lungă mai este noaptea asta! Mi-a amorțit cărnurile pe partea pe care m-am culcat. Ia mai scoală să stăm oleacă de vorbă colea la foc.

Ce să facă sîrbul, fu nevoit să se scoale, ca să nu strice hatîrul cuscrului.

Și stînd acolo la foc, unde era turta în spuză, începe flăcăul a spune sîrbului că arătura ce a pus de gînd să facă are să o tragă așa și așa, ca să fie mai priincioasă Holdelor.

Și cînd spunea, trăgea cu un băț ce avea în mînă niște dungi adînci prin mijlocul spuzei unde era turta băgată.

Apoi spuse iară că drumul de la satul lor ar fi bine să se schimbe și să fie tras ca pe ciripie drept în satul unde trăia sîrbul; căci atunci le-ar veni mai aproape și ar putea să se vază mai des.

Spuind, iarăși trăgea dungi cu bățul prin spuză, și arătă sîrbului cît se împuținează drumul cînd este drept, și nu ocolit.

Și tot astfel spuse și trase mereu cu bățul pînă ce se făcu azima ano-cato, adică una cu cenușa, de nu se mai alese nimic de dînsa.

După aceea își luă seara bună și se duse de se culcă.

Sîrbul rămase cu buzele umflate; dădu el să caute niscaiva rămășițe de azimioară; te-ași! nu mai găsi nici neam de turtă, căci cuscru-său știuse el ce făcuse.

Vru sîrbul să se culce și dînsul să doarmă. Dară unde îmi fu pomana aia! Se zvîrcolea bietul sîrb în pat și ca să-i dea ploapele în gene, nici cît. Dacă văzu și văzu că este peste poate să adoarmă, strigă din nou, și tot pe șopoitele:

— Nevastă, babușco! Dă-mi ceva să mănînc, că uite, mor de foame, nu mai pot să trăiesc.

— Ei, săracul de mine! Da ce să-ți dau, mă bărbate, că n-am nimic. Ia du-te și tu în grădină și roade niței coceni de varză.

— Că bine zici, tu, nevastă.

Se scoală sîrbul și se duce binișor, intră în grădina cu varză și începe a roade la coceni.

Se scoală și voinicul de cuscru, ia și el o joardă în mînă, intră și el în grădină; și unde începe a face o gălăgie de să deștepte și pe morți din groapă; și dînd cu joarda în bietul sîrb, striga cît îi lua gura:

— Ța! drace! ța! Uite mă! a intrat bivolițele în grădina cuscrului și face mare prăpăd!

Bietul sîrb, plin de rușine, ca să nu se facă și de rîs, începu a zice tot pe șopoitele:

— Cîtea-n varză, be! Cîtea-n varză!

Flăcăul da de tot și striga:

— Cîte, necîte, eu nu știu; atîta știu că bivolițele prăpădesc varza cuscrului!

Sîrboaica îngrijată, aprinde luminarea și iese afară, strigînd și ea tot pe șopoitele, ca să nu se scoale vecinii și să rămîie bietul Cîtea de rîsul satului:

— Stai! bre cuscre, stai! ce faci?

— Ce să fac, ia gonesc bivolițele astea care vă strică grădina cu varză…

— Lasă, bre! lasă! că e Cîtea-n varză.

— Cîte, necîte, eu nu știu; vezi numai că vă face stricăciune mare.

— Nu mai da! bre! nu mai da! că e bărbatu-meu…

Cînd auzi așa flăcăul, se opri, și văzînd pe sîrb că vine ologit și cotonogit, se făcu că se miră și întrebă ca ce să fie asta de umblă noaptea prin varză ca pricolicii.

Sîrbu, rușine, nerușine, începu să spună toată șiritenia; cum murea de foame și cum voise să și-o mai momească pînă de dimineață, că nu mai putea răbda.

— Vezi, cuscre! Asta să-ți fie învățătură de minte. Tu o zi n-ai putut răbda de foame; dară soru-mea cum credeai tu că o să trăiască nemîncată?

— Aman! bre, cuscre, aman! Cine o mai face ca mine, ca mine să pață!

A doua zi, plecînd fratele fetei la casa cui îl are, sîrbul se uita în urma lui și zicea: „Bine a zis cine a zis că românul e cu dracul. Uite, mă, o pății!”

Lucrurile în casa sîrbului se îndreptară de aici înainte, și traiul fu trai și masa fu masă.

Advocatul gonit din rai

Un advocat limbut, și unde s-a văzut advocat moale de gură? de cei adecă ce în viața lor nu fac altceva decît numai încurcă lumea, ajunse la ceasul morții.

Cît trăiesc, ei nu visează decît pledoarii, cestiuni prealabile și escepțiuni, chichițe și clenciuri, paragrafe și articoli combinați cu alți articoli de cari au la îndemînă, cînd li se cere, cu duiumul, de pare că-i scoate din coșniță.

Cînd i-auzi torosind pe la tribunale cîte în lună și în soare, de să-ți facă și pe dracul alb, socotești că ei sunt tari și mari în lume și că n-au să mai moară. Dară au și ei, ca toată lumea, o mînă de suflet și-și leapădă și ei potcoavele, cum se zice, după ce au fript în dreapta și au pîrjolit în stînga, adecă cînd vine a sîntă de moarte și le închide gura. Iară d-al de dreptul comun, probe insuficiente, amînări, cestiuni de apreciere, contestații și cîte nagode toate, plăsmuindu-se în creierii lor, se fac una cu aburul ce iese dintr-înșii la ceasul morții, și așa amestecat se duce pe lumea cealaltă ca un fum ieșit din fel de fel de mirodenii. Murind advocatul, sufletul lui rătăcea încoa și încolo printre rai și iad, și se tot gîndea ca ce tertipuri să mai născocească și p-acolo ca să trăiască bine, cum trăise pe pămînt, din sudoarea altora, cînd, ajunse la poarta raiului. Aci întîlni pe sîntul Petru cu cheile

— Deschide poarta, moș chelar, că voi să întru!

— Cine ești d-ta și de unde vii?

— Viu de pe ceea lume; sunt jurisconsult, doctor în drept. Aproape jumătate din viața mea am învățat la carte; știu să apăr drepturile omului și am diploma de la facultatea din Tîrgoviște.

— De așa ceva nici că se pomenește p-aci.

— Dar d-ta cine ești?

Sîntul Petru cînd auzi că-l întreabă cine este, nu se putu opri de a nu zîmbi cu milă și-i răspunse:

— Precum mă vezi, eu sunt Petru cu cheile raiului; deschiz la cine se cuvine.

— Bun lucru este asta, moșule. Dară cine te-a pus pe d-ta aci?

— Ce fel, cine m-a pus? Iacă Domnul nostru Isus Christos; cine să mă puie?

— Unde ți-e decretul de numire?

— Ce este aceea decret?

— Iacă, pitacul, formalitatea în puterea căreia ești pus în pîine. N-ai patalama la mînă? Eu te contest.

— Ei! și ce face asta?

— Face că cel întîi venit poate să te revoace, să te suspende, să te destituie și atunci rămîi cu buzele umflate.

Unchiașul Petru, curat la inimă și tare în credință, stătu nițel de se gîndi și o îndoială oarecare păru a se furișa în inima lui. Atunci prinse a întreba pe încurcă-lume:

— Și ce trebuie să fac ca să nu fiu clintit de la slujba mea?

— Iacă, răspunse advocatul, să te duci la cel ce te-a pus în slujbă, să-ți dea un decret că ești numit definitiv.

Sîntul Petru păru a da crezămînt ziselor advocatului, îl lăsă să intre și se duse drept la Domnul Christos.

— Doamne, zise el într-o doară, mi-ai dat cheile raiului, m-ai pus în slujbă, ca să bag de seamă să nu se strecoare în rai vrun nevrednic de a vedea fața ta; dară decret de numire nu mi-ai dat; formalitățile nu sunt îndeplinite.

— De unde-ți vine ție, Petre, astfel de gînduri străine de locul unde te afli? Au doară nu știi tu că aici unul singur este care poruncește și că numai voia lui se face?

— Ba știu, Doamne; dară dacă ar veni cineva să mă conteste, să mă revoace, să mă destituie, cu ce să mă împotrivesc eu carele n-am carte la mînă?

— Du-te, Petre, și-ți caută de treabă, și oi vorbi eu lui Dumnezeu.

Domnul Christos apucă într-o parte și Petru se duse la treaba lui.

Umblind încoa și încolo prin rai, Domnul Christos se întîlni piept în piept cu advocatul. Acesta cum îl văzu, prinse a-l întreba:

— Cu ce drept stai tu, Christoase, d-a dreapta lui Dumnezeu?

— Cu dreptul veciniciei, căci noi una am fost înainte mult de facerea lumei și una vom fi pînă și după sfîrșitul veacurilor.

— Chestiune de apreciere, răspunse advocatul. Dară eu nu-ți voi recunoaște dreptul ăsta pînă nu voi vedea negru pe alb: „Ai carte, ai parte”.

Domnul Christos îi întoarse spatele, îl lăsă să hondrănească, și, văzînd mai cît colea pe Dumnezeu Tatăl, îi zise:

— Tatăl meu, tu știi că între noi nu s-a iscat niciodată vro neînțelegere; voia ta a fost și voia mea, pacea și unirea au domnit pîn-a.cum în locașul acesta al fericirii. Astăzi însă o lăpădătură a firei omenești s-a strecurat în rai. El bagă zîzania între cei drepți, îi îndeamnă la neascultare și nu va întîrzia pînă a cuteza să ridice și vro răzmiriță

— Și cine este acel ticălos?

Dumnezeu făcu astă întrebare numai așa doară de florile mărului, căci el știa de una ca asta pînă încă a nu întră acest scaiet.e în rai.

— Un încurcă-lume, răspunse Domnul Christos, carele după ce a învrăjbit pe tată împotriva fiului, pe soră împotriva fratelui și pe vecin împotriva prietenului, a venit acum să caute pete în soare și raiului. Și sub cuvînt că apără drepturile aproapelui, zarva și pizma umblă înaintea lui. El caută să turbure mințile tuturor cu aiurări d-ale lui, de cari i-a tot șoptit Satana la ureche cît a trăit în lume. Și peste toate acestea cutează să-mi tăgăduiască însuși dreptul meu.

— Cu urgie să se gonească acest urmaș al vrăjmașului omenirii, căci el mîine-poimîne va îndrăzni, poate, să mă necunoască și pe mine însumi și să cerce a mă și goni din rai!

Și porunca Domnului răsună ca un tunet, de se cutremură raiul. Atunci o ceată de îngeri cu săbiile de foc luară la goană pe cel ce, și mort fiind, nu visa decît procese, probe insuficiente, amînări, drepturi nedrepte și proceduri alături cu adevărul. Și huiduindu-l, și lovindu-l, și îmbrîncindu-l, îl scoaseră îngerii din rai cu nepusă în masă, și-l aruncară în tartarul cel mai din afară unde este scrîșnirea dinților și munca de veci, acolo unde locuiește pizma, învrăjbirea și neunirea.

Statornicie bețivească

Ion era un om cinstit și harnic, nevoie mare. Avea la mînă o adevărată brățară de aur. Meșteșugul lui ii aducea din destul. Cînd se punea pe lucru, el scotea într-o săptămînă mai mult decît alții într-o lună. Vezi, că era meșter bun și dibaci. Unde punea el mîna punea și Dumnezeu mila. Ieșea lucrul gîrlă din mîinile lui și curat ca mărgăritarul. Ba am putea zice, fără milă de păcat, că era cel mai bun meșter între megiași. Numai, fiindcă i se cam usca gîtul, îl uda cam des, îi plăcea, biet, picușul, cum se zice. Cînd apuca la chef, nu era destul că bea de se turlăcea pînă ce se făcea turtăi apoi sătura pe toți lingăii, cari se adunau prinprejurul lu cu gloata. Cum am zice, mai mult risipea decît se îndestula pe sine.

Din pricina asta ajunsese hainele pe dînsul de se hărtănise cu desăvîrșire, ba încă îi ieșise și părul prin căciulă.

Nevastă-sa și copilașii se țineau după dînsul, goi și rupți, ca vai de ei. Iar el căuta să-și înece amarul și necazurile în clondirile cîrciumarului.

Într-o zi, cînd era în toane bune și treaz, nevastă-sa îi zise:

— Ioane! Ce sunt astea, Ioane? Am ajuns de rîs între megiași. Nu mai avem casă, nu mai avem masă. N-avem după ce bea apa. Sărăcia a dejugat la culcușul nostru. Copiii, abia se mai țin zdrențele pe dînșii, sunt jigăriți și sfîrșiți de foame. Pînă cînd ai s-o duci în nemernicia asta ce a dat peste tine? Lasă-te, Ioane, de beție, că ne prăpădim.

— Ai dreptate, nevastă. Văz și eu că am apucat drumuri rele. Am să mă pui pe muncă, și în două, trei săptămîni, o scot eu la căpătîi. Iacă, mă jur că n-am să mai intru în cîrciumă. Ei vedea tu cum o să dăm înainte, că nu doară de florile mărului sunt cel mai bun meșteșugar în cetate.

Ion era treaz cînd vorbi muierii sale unele ca aceste. Și, ce e drept, era om de ispravă cînd era în toanele lui cele bune. De cum însă apuca de bea numai un ciocan de rachiu, își pierdea mințile, nu mai era al lui.

Patru săptămîni nu ieși din casă. În acest timp cîștigă atîta de-și plăti datoriile și-i mai și rămase cu ce să se înțolească el, nevasta și copiii lui.

Într-o luni de dimineață plecară în tîrg ca să-și cumpere cele trebuincioase, de care aveau o lipsă mare. Mergînd ei pe drum și apropiindu-se de cîrciuma unde-și cheltuia Ion paralele, acesta dodată stătu în loc și-și zise: „Ioane! te-ai jurat să nu mai intri în cîrciumă. Fii voinic, ține-te, și nu-ți călca jurămîntul.“ Apoi porniră iarăși.

Pîrdalnica de cîrciumă îi sta în cale. De cîte ori pleca și bietul Ion d-acasă după trebuințele lui, se împiedica de dînsa și atîta îi era.

În ziua aceea, cînd mergea cu nevasta în tîrg să tîrguiască, cum se apropie de cîrciumă, începu să închiză ochii, ori să se facă că se uită într-altă parte, și cu toată virtutea lui se ținu a nu se abate.

După ce trecu de cîrciumă, iarăși se opri, și zise:

— Ioane, bravo! te-ai purtat bine de astă dată. Ești bun de laudă. Aide să ne cinstim barim cu un ciocan de rachiu.

Multe meșteșuguri nu folosesc totdauna

Prin niște hățișuri, într-o poiană, omul pusese mai multe curse pentru fiare sălbatece. Un biet cocor, nu știu cum se rătăci de stolul lui, că-l apucase seara pe drum. Lăsîndu-se jos, ce făcu el, ce drese, că numai clapc! dete într-o cursă d-ale omului. Vru el să scape; și zbate-te în sus, zbate-te în jos, nimic! Și mai săltînd, și mai zmucind, aș! unde să scape? că lațul îl apucase bine. Semne de scăpare nu era. Rămase dară locului pînă dimineața.

Peste noapte o vulpe dete și ea în o altă cursă. Pasămite, mirosise ea ceva, așa cam a carne, socotea că a dat de vrun chilipir, și venea să-și cerce măselele și ghiarele în el; dară o păți, și rămase și ea acolo.

Cocorului îi tîcîia inima de frică; iară vulpea își lingea mustățile privind la cocor, după ce se lumină de ziuă, și prinse a zice:

— Vezi ce pății, cumetre cocor? Eu, auzind aseară că ai dat în laț, veneam să mă cerc de cumva aș putea să-ți dau vrun ajutor și iată că dădui și eu în altul.

— Văz, cumătră vulpe. După cum bag seamă, nu crez că veneai tu cu vrun cuget curat.

— Ba să mă ierți! Veneam cu un cuget destul de curat, și încă prea curat, că-mi era burta goală; nu mîncasem de două zile. E, ce ne facem noi acum?

— Ce să ne facem? Iacă fiecare cum vom putea.

— Eu am o sută de meșteșuguri. Ce dracul doară voi putea scăpa eu cu vrunul din ele. N-o fi omul atît de al naibii, să le priceapă pe toate! Dară tu cîte meșteșuguri ai?

— Eu am numai unul, și ș-ăla nu știu de mi-o ajuta la ceva.

Încă vorbind, iată că omul venea să-și cerceteze cursele, și nimeri drept la cocor. Bucuria lui, cînd văzu cursa prinsă cu ceva.

Cocorul, cum simți că se apropie omul, se făcu mort. Nici nu sufla.

Omul daca ajunse, puse mîna și scoase pe cocor din cursă. Și, văzînd că era mort, îl întoarse și p-o parte și pe alta; apoi începu a-l căina:

— Thiu! păcat mare! Muri cocorul. Și uite că e cald încă. E mort de curînd. Mai bine nu da în laț!

Și, aruncîndu-l mai cît colea, se ducea să vază și de celelalte curse. Cînd, n-apucă să facă cîțiva pași, și numai auzi în urma lui: fîl! fîl! fîl! Se întoarse numaidecît. Și ce să-i vază ochii? Cocorul își făcea vînt să zboare. Se ia după el; dară în deșert! Cocorul își luase vînt, și se înălța ca un turbat.

— Uite, mă! Scăpă cocorul. Crucea lui de cocor al dracului, prefăcut! Nu mi-o mai cădea el în mînă? Lasă, că i-oi face-o eu.

Plin de necaz și supărat, se duse și la cursa vulpei. Aceasta, cum văzu pe om, se făcu și ea moartă. Și viind omul, și văzînd-o trîntită ca fără suflare, zise:

— Aș fie că tu nu-mi scapi din mînă. Te știu eu cît ești de vicleană. Nu mai e pomana ce fu cu cocorul.

Și, luînd un par, îi cără vro cîteva d-alea țepenele în cap pînă ce o omorî cum se omoară fiarele sălbatece. Apoi o scoase din cursă.

Și de unde cocorul numai cu un meșteșug scăpă de moarte, vulpea, cu o sută, o păți.

Vezi că omul cu multe meșteșuguri adesea moare de foame.