Poveștele unchiașului sfătos

Mărul Discordiei

-Acum a venit și rîndul meu.

De atîtea ori am ascultat la basmele și la ghicitorile ce ați tot spus la întrolocările fîrtaților și suratelor voastre în adunări, și n-am zis nici un cuvințel.

Știți încă, dragii moșului nepoți și nepoate, că m-ați tot rugat să vă spui și eu cîte vrun basm, ori cîte vro poveste, și, ca cioarele, parcă era un făcut de n-am putut să vă împlinesc cererea. Se vede că diavolul se punea d-a curmezișul în drumul meu.

Acum, iaca, cu grai hotărît vă spui că o să viu aici în toate duminicele, după toacă, să vă povestesc cîte un basm. Să vă adunați dară cit s-ar putea de mai mulți la rădăcina ăstui nuc mare și umbros. Să mai știți iarăși că basmele ce am să vă povestesc sunt numai pentru băieți și codane, pentru flăcăiandri și fetișcane. Copiii mai pot juca încă la arșice. Le va veni însă și lor vremea să le asculte.

Povestindu-vă tot ce mai țiu minte din cîte am citit și eu, ciat, pat, pînă am cărunțit, să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi zicîndu-vă, dragii moșului nepoți și nepoate, căci de! așa vino vorba. Și daca voi vedea că vă plac poveștile mele, am să vă spui tot ce știu la sufletul meu, căci, văz eu, că mi se apropie și mie să-mi leapăd potcoavele.

Dați-vă mai încoace, ca să ne înțelegem mai bine la cuvinte. Așa. Să începem azi cu povestea despre mărul discordiei.

Veți fi auzind prin lumea a procopsită, sau veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prinz că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. Căci noi, in legea noastră a românească, și pre limba strămoșilor noștri, cînd este vorba de vrajmă, noi zicem: și-a vîrît coada între dînșii diavolul învrăjbirei, ori: a intrat vrajma într-înșii; iară lucrului pentru care se învrăjbesc oamenii, noi îi zicem: sămînță de gîlceavă.

Dară, vedeți voi, dragii moșului nepoți și nepoțele, cărturarii totdauna au căutat să se deosebească de prostime. Ei scriu așa cum să se înțeleagă ei între sine. Poate că așa trebuie. Or fi știind ei ceva; căci nu doară de florile mărului se îndoapă cu învățătura cîte douăzeci și treizeci de ani.

Eu, biet, nici cărturar nu sunt, nici scriitor. Trăiesc, iaca, și eu de azi pînă mîine, cu lucrul mîinilor mele. Dară voi ca, pînă mai fac umbră pămîntului, să știți și voi de tineri atîtea cîte am aflat eu dibuind și am văzut pînă în vîrsta in care mă vedeți, cu un picior în groapă și altul afară. Poate că vă va prinde bine la ceva. Acum ascultați:

Spune la cărți că in vremea cea veche, veche de tot, oamenii se închinau la idoli; erau păgîni; vezi că pînă atunci nu răsărise soarele dreptății, Christos, ca să cheme lumea la cunoștința adevărului. Pe acei idoli oamenii îi numeau zei și zeițe ori zîne; căci fiecare din zeii lor își avea zîna lui de soție; ba încă unii aveau și cîte mai multe. Erau zei ai cerului, zei ai pămîntului, ai mării, ai iadului, ai soarelui, ai lunei, ai frumuseței, ai dragostelor, ai războiului, ai hoțiilor, ai nenorocirilor. Cu un cuvînt tot felul de lucru își avea cîte un zeu pe seama lui. Așa credeau oamenii pe vremea aceea, vechii locuitori din țara grecească, ce se numeau eleni, precum și romanii din cari ne tragem noi. Unii din zei erau mai mari, alții mai mici. iară alții erau și jumătăți de zei. Erau zei buni și zei răi. Spun că ei trăiau și se adunau la sfat într-un munte, ce, și pînă în ziua de azi, se numește Olimp, pe acolo adecă pe unde în vremea noastră își pasc turmele de oi și mielușei o parte din românii macedoneni, cărora noi le zicem cuțovlahi.

Și cum vă spusei, într-una din zile, pe vremile acelea, toți zeii aceștia mari și mici, buni și răi, fură poftiți la nunta unui zeu mai mic, pre nume Peleu, ce lua de soție o zînă după mutra lui, ce se chema Tetide; fiindcă la elenii aceia, zeii cei buni, ca și cei nebuni, cei răi ca și cei nerăi, toți fierbeau într-o oală, cum se zice.

Numai zeița învrăjbirei, nu știu cum se făcu, nu știu cum se drese, că rămase nepoftită. Bag seamă că o uitaseră.

Pe cînd stau și se chefuiau zeii ăștia la nunta aceea, de! ce să zici, ca la nuntă, zeița vrajmei, turba de necaz p-afară. Umbla d-a-ncătelea de colo pînă dincolo și astîmpăr nu-și mai găsea. Era, măi frate, cu părul vulvoi și alcătuit numai din șerpi veninoși, așa spune la cărțile lor, cu gura sîngerată de răutate, cu ochii învinețiți, duși în fundul capului și roșcați, cu mîini ca rășchitoarele, cu chipul sfrijit ca o iasmă, scrîșnind din niște dinți negri, și scoțînd din gură, cînd tot trăncănea, niște stropi cu rea duhoare; iară hainele de pe dînsa erau sfîșiate și deșirate.

Cînd, ce să vedeți dumneavoastră? într-o cirtă de vreme nu știu unde se duse, căci numai ce iată că se întoarse cu un merișor rumeor și aurit în mînă, se apropie de adunarea nuntașilor tocmai cînd era în toiul chefului și aruncînd mărul în mijlocul lor zise: „Acest măr se cuvine celei mai frumoase zeițe dintre voi“. Atîta zise, și se dete mai cît colo, uitîndu-se la meseni și rînjind. Se vede că știa ea ce știa. Spun că acest măr să fi fost cules din grădina Esperidelor. (Altă dată vă voi spune și ce era acea grădină a Esperidelor.)

Trei din zeițele cele mai de frunte, și anume: Junona, soția domnului zeilor și mumă a celorlalți zei; Minerva, căreia grecii îi ziceau și Palas-Atena, zeița înțelepciunei, și Vinerea sau Afrodita, zeița dragostelor, înfumurate, de! ce să zici, cum sunt cei mari, se ținea fiecare a fi cea mai frumoasă și se uitau una la alta ca și cîinele la pisică. Cum văzură mărul, cîtetrele tartorițele de zeițe se repeziră la el, care de care să-l apuce mai curînd; dară fiindcă ajunseră cu toatele la măr într-o aceeași clipeală de ochi, se opriră de a pune mina pe dînsul, de teamă ca să nu se încaiere acolo la nuntă și să-și facă zeirile de rîs Vezi că era p-acolo și tartorul zeilor, pre nume Joe. Și adu cîndu-și aminte de povestea țiganului, că:

Nu e cu lopata

Ci cu judecata, citeșitrele zeițele cerură de la zeul fulgerului și al trăznetului, tata Joe, ca să le facă judecată dreaptă.

Nunta se sparse și îndată fruntașii zeilor se adunară la sfat pe muntele Ida, de lîngă cetatea Troia, acolo adecă unde se făcuse și nunta. Și dacă văzură că nici ei nu se înțeleg între dînșii, se temură să se dea cu judecata în partea uneia sau a celorlalte din zîne.

Pasămite nici ei, cu toată zeirea lor, nu se puteau cortorosi de balele vrajbei.

Ceilalți zei țineau într-una, ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul; și din toată nunta nu se alese decît o zarvă și o ceartă, de nu le mai da nici dracul de căpătîi.

Zîna învrăjbirei rînjea, sălta și bătea în palme de bucurie că-și izbîndise asupra celor ce o nesocotise.

Văzînd zeii că nu se pot înțelege, și ca să nu ajungă treaba pînă la păruială, și apoi ca să împace și pe cele trei zîne țanțoșe, sfatul zeilor găsi cu cale să trimită pe Mercur, alergătorul lor, să le caute un om pe care îl va socoti el că este mai cu mintea întreagă, și pe acela să-l puie a face această judecată și să hotărască el cu sufletul lui.

Nu-i trebui lui Mercur să alerge mult, căci nu doară de florile mărului era el zeu-alergător; un oarecare păstor de oi, pre nume Paris, carele de altminterea se trăgea și el din viță de împărat, își păștea turmele chiar pe acel munte Ida, fără să aibe habar de ceea ce se întimplase la acea nuntă zeiască. Acesta fu poftit să-și dea cu socoteala care ar fi din zeițe cea mai destoinică care să priimească mărulMercur îl găsise a fi om de ispravă și drept. Și nici că putea fi altfel, deoarece zeul cel mai de omenie zicea așa. Mocofanul de cioban rămase uimit cînd totdeodată i se înfățișară zeițele, voind fiecare cît mai curînd să-și vază visul cu ochii.

Mai întîi veni Junona, zeița zeițelor, și începu să-și laude mîndrețele cu niște vorbe ce ar fi întrecut pe cea mai meșteră pețitoare din lume. Apoi Minerva, zeița înțelepciunei, vorbi și ea despre a ei falnică înfățișare, cu niște graiuri ce ar fi lăsat la degetul cel mic pe cea mai limbută teleloaică ce-a fost vrodată pe lume, ori va fi. Vinerea însă, zeița dragostelor, cînd se înfățișă și ea, începu să vorbească cam alene, cu niște cuvinte mieroase și ademenitoare de ar fi planisit nu numai pe oameni, dară și însuși pietrele. Vicleana mai umbla și cu marghiolii, căci făgădui lui Paris că de o va alege pe dînsa de cea mai frumoasă dintre muierile fără de moarte, să știe cu hotărîre că-i va da de soție pe cea mai frumoasă femeie d-ale oamenilor. Pe cînd încă vorbea, ea se făcea că se joacă cu copca de la umăr, ce-i ținea rochia închisă, și tot jucîndu-se păru că din întîmplare se descheie și se prefăcu că o scapă din mînă. Odată căzu haina de pe dînsa și rămase goală pînă în brîu, și chiar în aceeași clipă ochii muritorului se izbi de sînul său cel fraged și ceresc. Și mai desfăcîndu-i-se haina, oleacă, lăsa să i se vază și nurii picioarelor. Zeița însă, ca și cînd s-ar fi rușinat, iute, iute puse mîna de-și ridică haina pe dînsa; dară prefăcîndu-se a-și ascunde goliciunea, ea lăsă de i se văzu toate frumusețile. Să fie cu iertăciune, căci eu abia cutezai să spui. ceea ce zeița, păgîna! nu s-a sfiit a face. În fața atîtor lipiciuri și a drăgălașelor sale forme, ceea ce mocîrțanul nu mai văzuse de cind îl făcuse mă-sa, Paris nu se mai putu opri de a striga, căzînd în genuchi și căutînd a săruta piciorușele zeiței cele albe, ca o coală de hîrtie sclivisită, grăsulii și pline de tinerețe: „Nimeni în cer și pre pămînt nu este destoinică a primi mărul, fără decît numai zeița Vinerea adecă Afrodita“.

Aoleo! unde era muma dracului să vază supărarea și tulburarea celorlalte zeițe cînd auziră alegerea lui Paris? Amîndouă se repeziră lu bietul tînăr ca să-l ia în unghi și mai multe nu.

Abia, abia, le astîmpărară ceilalți zei. Zeița Vinerea însă se ținu de cuvînt, căci înlesni pe Paris a hrăpi pe o anume Elena, femeia lui Menelau craiul, căreia îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare.

Celelalte zeițe băgară zîzanie printre toți craii elenilor; și unii săriră ca să ajute pe bărbatul cu muierea hrăpită, iar alții pe Paris ca să-și ție prada.

Și unde mi se încinse o bătălie între acești crai de ținu zece ani de zile.

Aceasta este istoria mărului învrăjbirei, căruia astăzi îi zic mărul discordiei, și din care se născu vestitul război de la Troia.

Grădina esperidelor

Pleiadele

Iacă și istoria grădinei Esperidelor: spune la cărțile păgînești, dragii moșului nepoți și nepoate, că la nunta lui Joe cu Junona fu mare tămbălău, în ostrovul Creta, din țara elinească sau grecească, unde se cununară ei. Toți zeii fură martori la însoțirea lor.

Mai spune iarăși că Joe lua de nevastă pe Junona fără voia părinților ei. Poate că unde erau frați, și încă frați gemeni.

Cum cam se vede treaba, nici ea nu-l prea vrea, căci Joe numai prin viclenie o putu îndupleca, și iată cum:

De multă vreme Joe umbla după Junona. bătîndu-i capul și spuindu-i că moare de dragoste pentru dînsa. Ea nu-l făcea haz, și totdauna îl lăsa cu buzele umflate. De ce Joe se aprindea mai mult de dragoste pentru dînsa, d-aia Junona nu-l băga în seamă și fugea de el.

Nu mai știa ce să facă teșmenitul de Joe, ca să moaie inima tiranei de Junona. Într-o zi el o zări cum se plimba cam razna de curtencele sale, și cum, ostenindu-se, se pusese jos ca să se odihnească. Atunci el trimise asupra locului o vijelie și o ploaie de turna cu ciutura. Pe cînd încă ploua, Joe se făcu un cuc și căzu la picioarele Junonei, ud leoarcă și tremurînd de frig, ca și cînd vijelia l-ar fi luat și l-ar fi aruncat acolo.

Junonei i se făcu milă de biata păsărică; vezi că ea, măre, nu cunoștea viclenia lui Joe. Se îndura, deci, o lua de jos și o băga în sîn.

Atîta îi trebui și lui Joe, căci făcîndu-se la loc zeu cum era el, după ce se dezmierdase în sînul cel fără de moarte al zeiței, se bucura și de îmbrățișările ei. Ea, văzîndu-se amăgită, n-avu încotro, îi făgădui că îl va lua de bărbat, și prin urmare nunta se făcu după legea zeilor celor mari, față fiind toată leaota lor zeiască. Între alte lucruri bune ce Junona aduse de zestre bărbatului său, fură și niște pomi ce făceau mere de aur, și pe cari și ea le dobîndise în dar de la mumă-sa. Joe, ca să-i fie pomii la bună păstrare și să nu se atingă nici pui de pasăre de dînșii, îi răsădi într-o grădină ce era tocmai la marginea lumei, despre apus, sub muntele Atlante, de unde iese noaptea.

Grădina era a unor fete ce se numeau Esperide, după numele tatălui lor Esperu. Ele erau mai multe la număr, tot una și una de frumoase, harnice și deștepte. Aceste fete așa de bine îngrijeau de grădina lor încît să fi dat mult cu multul nu găseai prin ea nici firicel de pălămidă, ori de pir, sau altă buruiană urîcioasă.

Ți-era dragă lumea să privești la o grădină așa de cu amăruntul căutată. Se dusese vestea în lume despre dînsa, și toți cu totul ziceau că nu este alta ca grădina Esperidelor de frumoasă. Tocmai pentru aceia și Joe alese această grădină în care își răsădi el pomii lui ce făceau mere de aur și îi dete sub îngrijirea acestor fete.

Și ca să fie și mai bine păziți de vreo hrăpire, dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. Acest paznic era un balaur cu o sută de capete de care nu se atingea somnul. Și ce e dreptul că bine le păzi, pînă ce Ercule îi veni și lui de hac.

Mai tîrziu, pentru slujbele lor cele credincioase, Joe așeză pe aceste fete în cer, printre stele, drept răsplătire, și le dete numele de pleiade, adică, cum le zicem noi pre limba și în legea noastră cea românească: Cloșca cu pui.

Și fiindcă ele toate la un loc alcătuiesc o adunare de stele frumos așezate pe cer, învățații de azi dau numirea de pleiadă la o mînă de oameni aleși cari se deosebesc prin faptele sau prin scrierile lor cele frumoase, zicînd: pleiada poeților, pleiada erudiților; sau cum le-am zice noi pre limba noastră: înfrățirea la un loc a celor mai aleși făcători de versuri sau de învățați.

Ercule

Amfitrion. Calea înfurcită. Pigmeii. Cornul abundanței. Cămașa lui Nesu.

-Astăzi, dragii moșului nepoței și nepoțele, am să vă spui basmul cu Ercule sau Iraclie despre care am pomenit in basmul cu grădina Esperidelor. E cam lungă povestea; dară fie că și multe vitejii a mai săvîrșit acest viteaz. El a rămas de pomenire. Pînă și în ziua de azi procopsiții din toate țările, în cărți și în gazete, cînd vor să arate pe cîte cineva că e vîrtos și biruiește pe toți, zic că are putere erculeană; cind vor să arate că cineva este viteaz zic că este un Ercule. Numele acestui voinic a rămas și în cîntecele noastre cele bătrîne, căci unul din ele se numește Erculean. În basmele noastre însă, și pre limba noastră a poporului, noi, cînd voim să arătăm vitejia cuiva, zicem: s-a luptat cum știe el în legea lui, și numim pe viteazul care face multe izbînzi: Făt-Frumos, ori Pui de românaș sau voinic, nu glumă.

Povestea aceasta a lui Ercule este scoasă, și ea, de pre cărțile unde spune despre zeii păgînești; iată cum cuvintează ele:

A fost odată un împărat pre nume Amfitrion; el avea o împărăteasă de soție, mai frumoasă decît o zînă, și se numea Alcmena. Pleșcanul de Joe, zeul zeilor păgînești, o îndrăgise grozav; dară ea, voind să rămîie credincioasă bărbatului, nici că se uita la dînsul carele îi tot bătea capul, arătîndu-i-se ei sub deosebite chipuri.

Împăratul fiind la război, procletul de unchiaș se înfățișă într-o seară Alcmenei în chipul bărbatului ei Amfitrion, îi spuse că a concenit pre vrăjmaș și că se întoarce biruitor. Împărăteasa rămase încremenită cînd își văzu soțiorul; vezi că ea nu se aștepta că o să facă el o așa repede izbîndă; și nici că-și putea bănui că aci la mijloc se joacă vreo drăcovenie, deoarece își vedea bărbatul în carne și oase. Îl priimi dară cu bucurie, șezură de mîncară și se culcară ca nevasta cu bărbatul.

Necumpătatul de zeu, făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte nopți. După ce se drăgostiră toată nopticica asta lungă, zeul trufaș își arătă nelegiuirea, iară Alcmena să se dea de ceasul morții cum de să rămîie ea spurcată și înșelată.

Cînd se întoarse de la oaste împăratul Amfitrion, își găsi nevasta însărcinată. Umbla el să facă gălăgie, să se arate că este bărbat, nu bătaie de joc, dară fu silit să înghiță gălușca, aflînd că zeul zeilor îi luase porumbul de pre foc, jucîndu-i renghiul.

În zilele noastre procopsiții și oamenii cei învățați, nu știu de ce, poreclesc cu numele de Amfitrion pe cei ce dau la mese și la ospețe cunoscuților și prietenilor lor. Poate că unde acest împărat tăcu din gură și primi să poarte ponosul. Dară ce era să facă, bietul, dacă aveau ei un astfel de Dumnezeu nelegiuit, fără de rușine și viclean? Se vede că d-aia și tăcu, temîndu-se ca, după alelalte toate, să nu-i ia și părul foc. Joe nu veni în casa lui ca oaspe, ci cu gîndul dracului, in lipsa lui și într-un chip amăgitor, și d-aia, socotesc eu în prostia mea, rău fac domnii precopsiți de ponosluiesc cu nume de Amfitrion pe oamenii cei avuți din ziua de azi, ce priimesc cu voie bună oaspeții cei de omenie. Cum, cum, așa au găsit procopsiții cu cale și așa are să fie. Noi insă, pre limba noastră cea strămoșească zicem unor asemenea oameni: priimitori de străini, sau: omul cu casa deschisă și cu largă mînă.

Să lăsăm însă astea și să ne întoarcem la povestea noastră.

Așa fiind cum vă spusei, Junona, zeița zeițelor, și soția lui Joe, simți de necredința bărbatului său, și ca să-și izbîndească, puse gînd rău pruncului ce era să se nască, ca să-și scoață necazul pe dînsul. Văz, Doamne! În pofida căpșunelor, mănîncă frunzele. Pe vremea aceea era însărcinată și o rudă a Alcmenei, femeie a unuia Stenelu, carele și el, ca și Alcmena, se trăgea dintr-un străbun pre nume Perseu.

Și, deschizîndu-se o dată vorba în adunarea zeilor despre acești prunci ce încă erau în pîntecele mamelor lor, Joe spuse că cela ce din acești doi copii se va naște mai întîi, acela are să fie împărat la țara Micena. Și-și întări vorbele chiar cu jurămînt. Vezi că știa, necuratul, că Alcmena rămăsese grea mai-nainte decît ruda ei.

Junona, care pe nedrept era supărată pe Alcmena, grăbi ceasul nașterii fiului lui Stenelu, a căruia femeie îi făcu o miarță de copil pînă nu era încă de șapte luni, și îi puse numele Euristeu; iară pe al Alcmenei îl întîrzie; și în adevăr că acest Euristeu, ca unul ce fu născut mai întîi, ajunse împărat.

Cînd veni și ceasul Alcmenei, unde mi-ți născu un dolofan de copil, vîrtos și zdravăn, știi colea, cum nu se mai văzuse pînă atunci, și-i puse și lui numele Ercule, adică pe grecește Iraclie.

Junona, stăpînită de patima temutului, trimise doi șerpi la Ercule, carele, prunc și în leagăn fiind, cum veniră șerpii la dînsul, îi apucă de gît, pe unul cu mîna dreaptă și pe celălalt cu mîna stîngă, și îi strînse atît de tare, încît îi sugrumă pe amîndoi. Se înduioși Junona cînd văzu la prunc așa rară vitejie, îl răpi în cer la dînsa ca să-l mîngîie; iară Minerva o rugă să-l puie la sîn să sugă, ceea ce se înduplecă Junona și făcu. Ercule supse așa de tare, încît îi veni prea mult lapte în gură și lăsă sfîrcul țîței. Din țîșnitura ce făcu laptele din țîță, cind lăsă Ercule sfîrcul, spun păgînii să se fi alcătuit pe cer calea laptelui, sau cum îi zicem noi pre românește Drumul robilor, ori Calea lui Traian. Apoi coborîndu-l, îl puse iarăși în leagăn. Se căi mai apoi de ceea ce făcu Junona, căci prin această faptă Ercule ajunse și el să fie fără-de-moarte, ca zeii, și prinse și mai multă pică pe dînsul, prigonindu-l pîn în pînzele albe.

Împăratul Amfitrion dacă văzu pre Ercule că încă de prunc crește și se face isteț și viteaz și-l făcu copil de suflet, și-l dete la tot felul de învățături pe la dascălii cei mai fruntași din lume, ca să ajungă iscusit cum altul pe lume ca dînsul să nu mai fie.

Și așa trimise pe Ercule la cei mai vestiți meșteri de pre vremile acelea în a trage cu arcul și nu puțină le fu mirarea lor cînd văzură că în scurt timp copilul nu numai învăță meșteșugul săgetării, dară încă mi-i și întrecu.

Mai învăță Ercule de la un alt dascăl cum să se lupte cu tot felul de arme; de la altul, citirea pe stele și meșteșugul leacurilor; de la un cîntăreț vestit învăță a cînta; și astfel, tînăr fiind, copilul de suflet al lui Amfitrion știa cît un om mare, ba încă și mai mult și mai bine. Nu mai putea de bucurie tatăl său Amfitrion, văzînd pe Ercule că nu numai învățat este, dară încă și viteaz.

Și, ca să-l deprinză în ale bătăliilor, îl lua totdauna cu dînsul, cînd mergea cu oastea; și spun că acest Amfitrion într-o bătălie o duse cît trăi. Într-una din aceste bătălii, căzu tatăl lui Ercule, și acesta rămase, împreună cu mumă-sa, sub ascultarea lui Eristeu, carele se urcase în scaunul împărăției.

Spun, măre, că odată Ercule, încă copilandru fiind, ieși afară la cîmp și acolo, singuratec, se puse pe gînduri și cugeta la această ticăită de lume și la ce are să ajungă el, fără tată și fără povățuitor. Vezi că el nu făcu ca acei tineri rămași de capul lor, cari se aruncă în valurile lumii, așa orbește; ci se socoti cum ar face el să apuce o cale bună, căci nu degeaba era el corcitură de zeu. Și cum sta el acolo, dus pe gînduri, deodată i se arătară două femei, pe care nici el nu le văzuse de unde ieșiră.

Amîndouă aceste muieri, de boiul lor na]te, veneau către dînsul; una dintr-însele părea a fi mai de neam, căci umbla cu buna-cuviință și era împodobită de o firească curățenie, cu ochii aplecați de parcă se rușina de ceva, cu înfățișarea smerită, cu hainele albe și sfiicioasă ca o fată mare; cealaltă muiere era grasă și moleșită, sulemenită și spoită, voind să se arate mai albă și mai rumenă de cum era aievea, călca înțepată și cu trupul țeapăn, ca să arate a fi mai dreaptă de cum firea o lăsase; ochii ei sticleau și era pieptănată și pomăduită de-i sta părul lins; se tot uita asupra ei mereu, trăgea cu coada ochiului spre a vedea daca o bagă în seamă cei de primprejur și adesea întorcîndu-se ca să-și vază umbra, întocmai cum fac lelițele ce umblă să momească pe tineri.

Sosind ele mai aproape de Ercule, pe cînd cea dintîi își căta de treabă, cea de a doua, dînd pricină de vorbă băiețandrului, alergă către dinsul și-i zice: „Ercule, Erculaș, te văz că stai încă la chibzuri, neștiind ce cale să apuci în lume; daca vei să-ți fiu prietenă, eu te voi călăuzi pe cărarea cea mai plăcută și cea mai lesnicioasă, în care vei gusta, toate mulțumirile vieții, trăind fără a munci. Și să nu te socotești că ai să te îndeletnicești cu războiul sau cu alte trebi; nu, crede-mă; și totuși vei avea să-ți alegi bucatele și băuturile ce-ți vor plăcea mai mult, lucrurile de care să se veselească ochii și urechile tale și de care mirosul și pipăitul tău să se mulțumească; drăgălășiile ce vor avea mai mulți nuri pentru tine te vor mîngîia și vei avea să dormi cu poftă și în cea mai mare moliciune; pre lîngă acestea o să aibi la îndemînă toate bucuriile, fără să te ostenești ca să umbli după dînsele. Iară daca vrodată ar da ispita preste tine să te facă să simți că are să-ți lipsească ceva ca să nu-ți poți face viața și mai drăgăstoasă, să nu te temi că te voi pune să-ți obosești trupul și mintea spre a le dobîndi, ferească zeii! Voi face eu cum să te folosești de munca altora și să nu aștepți în deșert cîștiguri de acolo chiar de unde n-ai alergat; căci eu dau celor ce vin după mine darul de a fi pretutindeni in largul lor.“

Ercule, după ce o ascultă, zise: „Muiere, cum te cheamă pe tine?“ „Prietenii mei, răspunse ea, îmi zic Fericirea, iară vrăjmașii îmi zic Desfrînarea.”

Atunci cealaltă femeie înaintînd, zise și dînsa: „Și eu viu către tine, Ercule; cunosc pe născătorii tăi și am pătruns în ființa ta încă de copil. Eu așa crez că de vei apuca poteca care duce spre mine, vei ajunge odată, odată să strălucești prin fapte mărețe și frumoase și atunci eu însămi voi fi mai omenită și mai băgată în seamă de către oamenii cei buni. Eu nu te voi mîglisi de loc cu făgăduieli că o să dai numai și numai preste plăceri, nu, eu te voi împinge tot spre adevăr, așa precum este lăsat el de la Dumnezeu. Și trebuie să știi că orice este în adevăr cinstit și frumos, Dumnezeu nu dă oamenilor fără muncă și trudă. Daca dară voiești ca Dumnezeu să-ți fie de ajutor, trebuie să te închini lui; daca voiești ca prietenii să te iubească, trebuie să le faci numai și numai bine; daca dorești ca vro țară să te cinstească, trebuie să o slujești; daca voiești ca pămîntul întreg să-ți dea roade din bilșug, trebuie să muncești la arătura cîmpului; daca îți alegi mai bine să te înavuțești avînd turme, trebuie să îngrijești de ele; daca cugeți să ajungi mare prin războaie, daca vei să-ți scapi prietenii din robia celor răi și să-ți izbîndești asupra vrăjmașilor, trebuie să înveți meșteșugul războiului de la cei ce îl știu mai bine și să te îndeletnicești mereu a te folosi de învățăturile lor; daca vei să dobîndești putere în trup, trebuie să-l deprinzi a se supune minții și a-i da mereu de lucru ca să se hîrsească cu munca și cu sudoarea.“

Desfrînarea ar fi adaos atunci: „Înțelegi tu acum, Ercule, Erculaș, cît de obositoare și lungă este calea fericirilor ce-ți arată această femeie? Eu însă am să te duc la fericire printr-o cale mult mai scurtă și mai lesnicioasă.“ Iară cealaltă femeie care era însăși curățenia de suflet sau cum i-am zice noi, Virtutea sufletească, se răsti către Desfrînare, zicîndu-i: „Nemernico ce ești, ce bunătăți ai tu în stăpînire? Și ce plăceri poți cunoaște tu oare, daca nu voiești să faci nimic pentru a ți le agonisi? căci nedînd pas dorințelor nici să se ivească măcar, ești sațiată mai-nainte d-a avea vrun gust; mănînci pînă a nu fi flămînzit; bei pînă a nu fi însetoșat. Spre a mînca cu poftă, tu te ții după cei mai buni bucătari; spre a bea cu sete, cumperi vinurile cele mai scumpe, și vara alergi în toate părțile ca să găsești ghiață; spre a trage cite un pui de somn, tu îți iei nu numai plăpomi călduroase, dar încă și saltele de puf. Pe tine nu osteneala, ci trîndăvia te face să cauți somnul. Prin purtările tale cele netrebnice, tu dai ghies trebuinței să se ivească pînă a nu o simți. Astfel îți înveți tu prietenii: noaptea îi feștelești; iar ziua îi ții amorțiți de somn în minutele cele mai scumpe, cînd omul trebuie să meargă la muncă. Deși ești fără-de-moarte, Dumnezeu însă te-a gonit din ceruri, și oamenii, cei de treabă, te disprețuiesc. Sunetul cel mai măgulitor din toate, acela adică al vreunei laude, n-a ajuns niciodată pînă la urechile tale, și n-ai stat cîtuși de cît față la vro priveliște din cele ce farmecă pe om, pentru că niciodată n-ai făcut vro faptă bună. Cine să mai voiască oare a crede cuvintelor tale? Cine să te scoată din nevoi? Care om de treabă ar mai cuteza să se amestece printre dezmățații ce te urmează? Cei ce te însoțesc, daca sunt tineri au trupuri neputincioase; daca sunt bătrîni au suflete prostite; îngreunați în tinerețele lor cu o grăsime venită din trîndăvie, ajung slăbănogiți la niște bătrînețe necăjite, fiindu-le rușine de ceea ce au făcut, ei se gîrbovesc de aceea ce au să facă; ca unii ce au gustat din toate plăcerile la începutul vieții, și au păstrat numai și numai trude pentru anii lor cei din urmă. Eu, dinprotivă, sunt de la Dumnezeu; sunt cu oamenii cei de treabă; nici o faptă bună nu se face fără de mine, nici în cer nici pe pămînt; mai mult decît orișicine, eu priimesc de la oameni cuvenitele laude, ca una ce însoțesc cu iubire pe meșteșugar la lucrarea mîinilor sale, și ca una ce sunt păzitoarea credincioasă a casei stăpînului; ocrotitoarea cu voiebună a slujitorului; soață drăgăstoasă în ale păcei; surata statornică în ostenelile războiului; mijlocitoarea supusă a prieteniei. Cunoscuții mei se bucură în plăcere de hrană și de băutură, fiindcă nu și le pregătesc de mai-nainte, ci așteptind ca trebuința să-i îndemne și apoi să mănînce și să bea. Somnul lor este mai dulce decît al leneșilor, și sunt buni bucuroși a și-l întrerupe, ca să nu-și piarză treburile. Cei tineri sunt fericiți, pentru că îi laudă bătrînii, și cei bătrîni primesc cu mulțumire arătările de supunere ce le aduc cei tineri; acelora le place să-și amintească de faptele lor din trecut, și găsesc o mare mulțumire întru a îndeplini pe cele de azi; prin mine Dumnezeu îi iubește, prietenii îi doresc și țara îi omenește. După moarte, pomenirea lor nu se uită, ci rămîne lăudată în veci de veci. Iată cum, Ercule, fiu al unor părinți buni la suflet, ai putea, prin muncă, să dobîndești cea mai de căpetenie fericire!”

Ercule, după ce se întoarse acasă, prinse a cugeta asupra vorbelor celor două muieri, și puindu-le în cumpănă, i se păru că atîrnă mai mult vorbele femeii celei îmbrăcate în alb. Se dete dară în partea ei cu hotărîre statornică de a merge pe calea cea spinoasă și ostenitoare, numai să fie lăudat și după moartea lui, că a lucrat împotriva apăsării, a nedreptății și a lăcomiei.

Și d-atunci a rămas de zic cărturarii, cînd vorbesc despre cineva carele se află între două nevoi, și stă la chibzuri în care parte să se dea, că are dinaintea sa calea cea înfurcită a lui Ercule.

Rămîind sub ascultarea mîne-sa, Ercule, cînd ajunse în vîrstă, crescu și se făcu un om gras și voinic, spătos și vînjos, cum nu era altul. Era oacheș și înalt ca de opt palme și jumătate; iară trunchiul trupului lui îi era otova. Perii capului nu-i erau creți; dară stăteau țurlu, burlu, cum se zice. Nasul îi era cam adus, ca de vultur, și ochii albaștri. Era muncitor, nevoie mare, și dacă la muncă nu-l întrecea altul, apoi nici la mîncare, nici la băutură nu se lăsa el mai prejos.

Euristeu, îndemnat de neîmpăcata zeiță a zeițelor, puse pe bietul Ercule la niște trebi așa de grele și de grozave, încît, nu știu cine de ar fi fost, n-ar fi putut să le isprăvească. Vezi că nu voia să mi-l crească, ci să mi-l prăpădească.

Ercule se cam codi deocamdată și nu prea avea poftă să se supuie așa de bună-voie la jug. Atunci Junona porunci unei zîne năbădăioase să tulbure mințile bietului Ercule, ceea ce și făcu. Iară daca fură întrebați cititorii de stele ai păgînilor, cari, ziceau ei, că știe să spuie oamenilor voințele zeilor, priimi răspunsul că numai supunîndu-se tutulor poruncilor lui Euristeu va avea tămăduire Ercule.

Auzind așa viteazul se duse singur de voia lui și se supuse ca un mielușel. Douăsprezece fură la număr trebile cu care îl însărcină Euristeu pe Ercule, și pe toate le scoase la căpătîi.

Acum fiți numai urechi, dragii moșului nepoței și nepoțele, ca să ascultați toate izbînzile ce făcu acest Ercule. Și ca să nu pierdeți șirul, luați în mină cite un răboj, și să tăiați de cîte ori vă voi zice eu, pînă s-o împlini numărul.

Împăratul știa că pe lîngă țara numită Nemeea se pripășise un leu așa de groaznic și așa de mare, cum nu se mai văzuse pînă atunci; și era așa de stricătoare bala de fiară, încît turmele de oi nu se mai stăveau prin preajmă de răul lui.

Într-o zi chemă pe Ercule și-i zise:

„Ercule, să te duci în Nemeea să răpui leul ce zic oamenii că ar fi căzut acolo din lună, căci face mari stricăciuni”.

Plecă viteazul, fără să zică nici un cuvințel măcar. Își luă însă toroipanul, pe care și-l cioplise el dintr-un lemn nodoros de măslin sălbatec, și și-l ferecase cu fier, arcul, tolba cu săgețile, și ajungînd acolo, unde mi-și auzi un troznet și un pocnet prin pădure, de ți se făcea părul măciucă în cap. Ce vă socotiți că era? O namilă de leu cît toate zilele de mare, de băgase pe toți în grozile morții. Spun, măre, că pielea lui nu se putea pătrunde cu săgețile, ori cu sulițele, atît de tare era. El își avea vizuina într-o văgăună de munte cu două guri.

Ercule nu-și pierdu cumpătul, ci trase într-însul cu o săgeată, trase cu două, trase cu toate săgețile ce le avea el in tolbă; dară, aș! unde să se lipească săgețile de pielea lui? Cînd ajungeau și-l atingeau, nu-i făceau nici atîta stricăciune cît o pișcătură de purice. Leul se întărîtase, nevoie mare. Acum nu mai era chip să-l lase în pace. Trebuia să pice unul din doi. Atunci Ercule astupă o gură d-a vizuinei, intră la leu pe cealaltă gură, se repezi cu toroipanul lui, și pînă să nu prinză de veste leul că se apropie de el, îi dete vro două, trei lovituri în cap, de se făcu toroipanul numai țăndări. Simți leul aceste lovituri; dară nu-i făcu vrun rău mare. Răcni leul, nenișorule, de se cutremurară toate prejmetele, de înghețară de frică toate fiarele în culcușurile lor, și de se auzi cale de nu știu cîte zile. Apoi începu a veni asupra voinicului, aruncînd înainte-i din gură văpăi de foc și fum ca să-l orbească. Dară Ercule, țanțoș, cum îl lăsase pe el Dumnezeu, sări pe leu mai iute decît ați gîndi, și, apucîndu-l cu mina stingă de falca de sus, iară cu dreapta de cea de jos, trase cu atîta putere, încît ii despică gură drept în două. Leul se zvîrcolea de durere, se învîrtea în loc și răcnea, de credeai că se luptă cu toate lighioanele pădurilor. Ercule îi mai dete vro cîțiva pumni în cap, chilomi d-ăia d-ai lui, îndesați, și numai ce, iacătă că leul începe a șovăi, și, o dată, buf! căzu cu gaibele în sus.

Ercule n-așteptă să moară bine, ci-l jupui de piele și o luă cu sine. Cu această piele de leu se îmbrăcă el, căci era mare foarte, și o purtă în toată viața lui, slujindu-i drept scut, adecă pavăză, fiindcă nu răzbea printr-însa nici un fel de armă, și din capul leului făcu o glugă în chip de coif.

Pe atunci Ercule era burlac; văzînd împăratul locului aceluia pre nume Tespiu, așa vitejie de flăcău, ce-i plesni lui prin cap, să poftească pe Ercule acasă la dînsul. După ce îl lăudă pentru vrednicia și voinicia lui, îi dete un ospăț de să se ducă pomina. Și cum era de ostenit Ercule de la luptă, mîncă cît cincisprezece și bău cît douăzeci și cinci. Avea însă și ce mînca și ce bea; căci împăratul Tespiu pusese la masă mîncările cele mai bune și cele mai scumpe din lume, și niște vin mai bătrîn și decît dînsul. Ercule își încălzi măseaua și se cam turlăci, și așa cum era, îl puse împăratul într-o cămară unde să se odihnească singur, singurel. Acest împărat avea cincizeci de fete, și în noaptea aceea pe toate le trimise la Ercule, cîte una, una. Voinicul, dîrz cum era el de băutură, cu toate se iubi. Aceasta era și voia împăratului, ca să aibă, adecă, de nepoți niște oameni tot unul și unul, sămînță de voinic nu glumă. Apoi întorcîndu-se Ercule la împăratul Euristeu, ruda sa, cu isprava făcută, îi spuse toată șiritenia; iară împăratul se luă de gînduri, auzind de atîta vitejie.

Aceasta este treaba săvîrșită cu leul de la Nemeea.

Una la mînă. Tăiați, copii, la răboj, spre știință.

Lui Euristeu, vezi, îi băgase în cap Junona, că Ercule, odată, odată, are să-l dea j’os de pe scaunul împărăției, ca să se puie el. Pentru aceasta tartorița îl tot îndemna să trimită pe Ercule să facă și alte trebi anevoioase și primejdioase, ca doar, doar, s-o cortorosi de el. Astfel fiind, împăratul chemă iar pe Ercule, și-i zise: ,,Să mi te duci, Ercule, să omori balaurul acela ce bîntuie coprinsurile de la Lerna.“

Bietul Ercule nu mai zise nici pîs! Știa, vezi, că astfel era orînda lui, și o porni, luînd cu sine pe un flăcăiandru, nepot al său, cu care se avea bine ca frații.

Ajungînd la Lerna, cercetă despre balaur, și iată ce află: că era o idră, adecă o scorpie grozavă, care locuiește în smîrcurile de p-acolo, de unde iese și nimic nu scapă zdravăn din ce întîlnește în calea ei; că este rea, nevoie mare, că are aripi și nouă capete, toate fără-de-moarte; cel din mijloc însă este mai mare decît toate. Cînd este necăjită varsă din ea venin și fiere otrăvicioasă, și tot ce atinge usucă pînă în măduva oaselor, arde și pîrjolește. Auzind așa Ercule, merse înaintea ei. Nepotu-său venea după dînsul cu armele, și gata a da lui Ercule pe aceea ce o va cere voinicul, cînd se va lupta cu Scorpia. Și puindu-se la pîndă, trase o săgeată, trase două; cînd fu la a treia, unde ieși, măre, Scorpia din smîrc, și năvală la Ercule ca să-l umple de balele sale cele veninoase și să-l prăpădească pre el. Băiatul sta aproape de Ercule și-i da cînd cîte o săgeată, cînd sulița și cînd paloșul. Dară balaurul nici habar n-avea: nu-i păsa lui de nici una din armele lui Ercule. Și viind mai aproape dihania de balaur, unde mi se repezi la dînsul Ercule, și luîndu-se la luptă dreaptă, mi-l strînse în brațe așa de tare, încît îi ieșise ochii din cap cît pumnul. Atunci ceru Ercule paloșul, și, hîrșt! Îi tăie un cap; și mai hîrșt! Îi mai tăie unul. Dară se minuna ca de alta aia, cînd văzu că în locul capetelor tăiate, cresc altele la loc, îndoite.

Atunci el zise nepotului său să dea pîrjol unei păduri ce era p-acolo p-aproape. Iară, pînă să facă el aceasta, Ercule nu slăbi pe Idra de la Lerna nici cît ai da în cremene, ci o ținea strîns în brațele sale cele vînoase și legate, de s-o rupă în două și să-i plesnească ochii. Într-acestea Junona, văzînd că Ercule are să biruiască, trimise în ajutorul Idrei, adică a balaurului, un stacoj (rac de mare) năpraznic cît o dihanie spurcată. Acesta cum veni, se dete la Ercule să-l apuce de picior și mai multe nu. Se apără voinicul, vîrtos; dară stacojul se dete pe furiș și-l răni oarecum la călcîiul piciorului. Atunci Ercule, strîngind în brațe groaznic pe Idră, odată se întoarse și strivi stacojul cu piciorul.

Apoi începu iarăși lupta cu balaurul cel spurcat sau cu Idra de la Lerna; și cum îi tăia cîte un cap, îndată și pîrlea locul de unde tăiase capul cu tăciunii ce-i aducea nepotu-său din pădurea cea pîrjolită, și tot așa făcu pînă ce îi tăie toate capetele, și pînă și pe cel din mijloc mai marele.

După ce o răpuse ca pe ea, Ercule avu grijă de a-și înmuia vîrful săgeților sale în sîngele capetelor celor veninoase și înfierea jigănii, de și le otrăvi astfel încît rănile ce făceau ele nu se mai tămăduiau. Apoi îi îngropă trupul și capetele, și puse d-asupra un pietroi mare cît un munte. Și, întorcîndu-se acasă, merse de se închină împăratului cu isprava ce făcuse.

Două la mînă. Crestați pe răboj, copii!

Împăratul Euristeu mai porunci lui Ercule să-i aducă din Arcadia, vie, viuliță, cerboaica cea cu coarnele de aur și cu picioarele de aramă, pe care nici un vînător nu o putuse săgeta.

Această cerboaică era una din cele cinci ciute cu coarnele de aur și cu picioarele de aramă, ce pășteau pe niște țărmuri. Văzîndu-le Diana, una din zeițele cele de frunte ale păgînilor eleni și romani, se luă după dînsele și prinse patru din ele, pre care le înjugă la carul său; cea de a cincea însă, mai sprintenă de picior, scăpă și fugi pînă ajunse în țara Arcadia. Vedeți că Junona voise să scape. Totuși și astă cerboaică Dianei fu închinată.

Tocmai aici trebui să vină bietul Ercule după dînsa, și o fugări, și o urmări un an de zile încheiete, prin pădurea de la Menale. Văzînd că nu o poate prinde, fiindcă fugea ca fulgerul de iute, Ercule o săgetă la un picior, o ajunse, o înhăță d-a umerele, și veni cu dînsa la împăratul lui. În cale întîlnindu-se cu Diana care era supărată foc pe dînsul pentru că-i rănise dobitocul ce-i era ei închinat, Ercule știu cum să facă să împace pe zeiță, și aduse cerboaică la Micena vie nevătămată.

Trei la mînă. Tăiați la răboj, pentru ținere de minte.

Împăratul Euristeu, ca să amărască și mai mult pe Ercule, începu să scoață vorbă, că a prinde o ciută nu este vro treabă mare. Îi porunci deci să meargă în țara Erimante ca să o scape de un îndrăcit de mistreț ce o bîntuia.

Ercule, plecă capul, nu zise nici bleau, și luă drumul spre acea țară.

În cale dete preste un Centaur, carele îl priimi în gazdă. Acești centauri erau niște jivine, oameni pînă la brîu și de la brîu în jos cai. Ei erau răutăcioși și bețivi, nevoie mare, și nu da pace vecinilor lor, de loc, de loc. Numai cîțiva dintre dînșii fură oameni de treabă. Cela ce găzdui pe Ercule îl ospătă și-l omeni ca pe nu știu cine. De bucurie că avea un oaspe așa ca Ercule, el dete cep la o butie cu vin foarte vechi, ce i-o dăruise Bacus, zeul vinului ș-al beției.

Obștea centaurilor mirosind vinul se adunară cu mic, cu mare, la poarta centaurului ce priimise pe Ercule în gazdă, și cerură cu amenințări să le dea și lor din acel vin. Ei nu veniră cu mîinile goale. În loc de arme ei întrebuințau copaci scoși din rădăcină, bolovani de piatră, tăciuni aprinși și țepușe. Neascultînd de vorbă, Ercule îi puse pe goană și omorî o mare parte dintr-înșii. Apoi plecă în treaba lui.

Ajungînd în Erimante, găsi vreme cu prilej ca să vază fiara cea sălbatică și grozavă. După ce o zări, puse în gînd ca să prinză dobitocul viu-viuleț, și așa să-l aducă la împăratul. Așa vru el, numai și numai ca să arate că isprava fu și mai și.

Pîndi, deci, cîteva zile ca să vază ce apucături are acest îndrăcit de mistreț; și ce credeți că mi-ți văzu? Aoleo! numai gîndindu-se cineva, îl apucă răcorile morții. Era, neiculiță, dihania de gadină făcută otova cu cap, cu trup, cu tot. Cînd alerga după vrun vînat, sufla pe nări un duh rău de usca iarba pre unde mergea; colții lui erau ca secerile, și dobora în drumu-i copăcei de trei ani, pe care îi atingea cu colții; avea niște ochi zgîiți de lovea pe om fulgerătura cînd se uita asupra-i și un rît făcut ca din topor, și cocîrjat.

Ercule făcu un laț cu meșteșug, îl întinse pe unde știa el că are să treacă fiara sălbatică, și se pitulă cît colea într-un stufiș. Nu zăbovi mult, și numai ce iacătă că vine mistrețul, grohăind din rît și duduind pămîntul; iară cum dete în laț rămase locului. Se smîci, fiara sălbatecă, se zbătu; dară toate opintelile îi fură deșarte.

După ce-l lăsă să se mai domolească o toană, frămîntîndu-se ca să scape din laț, unde mi se apropie și Ercule de el, puse mîna pe rîtul lui și, luîndu-l d-a umeri, plecă cu el. Unde mi-ți începu, nenișorule, să mi-ți guițe ăl mistreț, de se auzea cale de nu știu cîte conace. Altul în locul lui Ercule de ar fi fost, nesmintit că ar fi asurzit.

Cînd văzu împăratul Euristeu această nemetenie de dobitoc, pînă într-atîta se sperie, încît o rupse d-a fuga și se ascunse într-un chiup de aramă.

Patru la mînă, băieți. Tăieți, tăieți cu toții la răboj.

Rîse Ercule pînă se strîmbă de moliciunea lui Euristeu; dară se alese cu atît. „Stăi măi că ți-o fac eu, cugetă Euristeu, ai rîs tu de mine, am să te fac și eu pe tine de rîsul lumii.“

Și chemă pe Ercule și-i zise:

„Voinicule, eu iți poruncesc să mi te duci să cureți gunoiul vitelor lui Augia împărat.” Se mîhni în sufletul său Ercule cînd auzi că-l trimite să facă lucrări de argat, el, care se bizuia a se lupta cu zeii. Însă era supus și trebuia să asculte de poruncă. Dară, ca și treaba aceasta să fie vrednică de dînsul el se socoti să o facă astfel, cum alți oameni să n-o poată săvîrși nici în douăzeci de ani.

Augia acesta, împărat la Elida, era foarte avut în vite. Avea turme nenumărate de tot soiul, așa încît nici nu le mai da de căpătîi, și nici numărul văcarilor, al herghelegiilor și al ciobanilor ce le pășteau nu-l mai cunoștea. Și fiindcă n-avea destule grajduri, staule și coșare unde să-și adăpostească atîta sumedenie de vite, le lăsa a mînea noaptea pe cîmpie, sub acoperămîntul cerului. După o vreme îndelungată, cîmpiile din țara Elida, atît se încărcase de gunoi și de băligar, încît nici iarba nu mai creștea. Ercule se înfățișă înaintea lui Augia și se legă că el poate să-i curețe cîmpiile numai într-o zi.

Auzind așa împăratul îi făgădui să-i dea zeciuială din toate felurile de vite, numai să-i facă astă treabă.

Ercule se puse de abătu din matca lor două rîuri prin acele cîmpii pline de băligar, și d-abia, d-abia, cîine, cîinește, putu să urnească din loc acea murdărie, cu ajutorul undelor celor repezi ale acelor rîuri.

Cînd își văzu a doua zi împăratul Augia cîmpiile curate și iarba încolțind din nou, se sperie și el; și fiind din firea lui om zgircit, își luă vorba înapoi și nu mai voi să dea nimic lui Ercule, zicînd că el a trebuit să facă treaba aceasta, deoarece ii poruncise împăratul Euristeu. Mai tirziu își scoase Ercule din capete și asupra lui Augia, căci merse asupra lui cu război, îl bătu și puse în locu-i pe fiul acelui împărat, carele era om drept și curat la inimă.

Ercule se întoarse și spuse împăratului Euristeu ce ispravă făcuse.

Cinci la mînă, copii. Tăiați vîrtos la răboj, ca să trecem la alta.

Euristeu se bătea cu gîndurile, cum de nu se prăpădește Ercule; și nu știa ce treabă grea să-i mai dea, numai și numai să-i răpuie capul și să scape de dînsul.

Auzind de niște păsări grozave ce bîntuiau țara Stimfale, trimise pe Ercule să le nimicească. Acestea erau niște păsări cu capul, cu ciocul și cu aripile de fier; ghiarele lor erau încîrligate și mai ascuțite decît ale pisicilor. Zeul războiului le învățase cum să se ia la bătaie cu ostile, cînd le aducea asupra lor cineva. Ele își scoteau cîte o pană și dau vîrtos cu dînsele, ca și cu niște sulițe. Erau așa de multe și de mari aceste păsări, încît opreau razele soarelui, cînd se ridicau ele în zbor, de se făcea întunerec pe pămînt. Trăiau în smîrcurile Stimfale, hrăpeau la vite și la oameni, cu care se hrăneau; iară cînd vedeau că vreo oștire umblă să le răzbească, ele zburau într-o pădure deasă și înaltă, de unde nici dracul nu le mai putea scoate.

Ercule, ducîndu-se să se bată cu ele, întîlni în cale-i pe Minerva, zeița înțelepciunei, carea îi dădu un fel de tobă de aramă, cam ca daiereaua, și îi prinse mult bine. Ajungînd la smîrcurile unde trăiau acele păsări, cum văzură ele pe Ercule, fugiră în pădure. Viteazul ocoli pădurea întreagă bătînd din daierea. Păsările se speriară și ieșiră la luminiș. Atunci voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său, și le săgeta una cîte una, pînă ce le răpuse pe toate; și scăpă țara de o așa pacoste. Șase la mînă.

Tăiați, tăiați mai iute la răboj ca să nu se uite.

N-apucă voinicul nici să mi se odihnească bine de ostenelile drumului și ale luptelor, și numai iacătă că Euristeu îl trimise să-i aducă taurul din Creta. Știți ce era acel taur?

Spun să fi fost un împărat pre nume Minos, foarte fălos și mîndru, ca toți grecii, de! ce să zici. El se lăuda a fi mlădiță de zeu, și că toate poftele i le împlinește acel zeu. Și după cum se vede treaba cam așa și era. Într-o zi el rugă pe Neptun, zeul mărilor, să-i trimiță din mare vro jiganie, și se făgădui că i-o va aduce jertfă. Zeul îi împlini rugăciunea trimițîndu-i un taur grozav. Acest taur era alb ca zăpada și frumos, cum nu se mai văzuse pînă atunci pe lume. Lui Minos împărat îi fu milă să răpuie o așa frumusețe de vită. O trimise deci la turmele sale, și aduse jertfă zeului un alt taur d-ai săi.

Zeul se supără foc. Și de ce atîta inimă albastră? Au doară nu cunoștea zeul ce poamă de oameni sunt elenii, că nu se țin de vorbă? Sălbătăci și înrăutăți pe taurul ieșit din mare pînă într-atît, încît nu se mai putea apropia nimeni de dînsul. Nu numai atît, dară turbarea acestui taur merse pînă acolo de bîntuia și Creta și țările de prin preajmă, și nimic nu scăpa teafăr dinaintea acestui dobitoc grozav.

Ercule, daca ajunse, arunca arcanul, îl apuca de coarne, încăleca pe dînsul și nu-l slăbi pînă ce nu mi-l domestici. Se smîci taurul, o rupse d-a fuga prin crînguri și prin smîrcuri, se scutură, azvîrli din picioare, dară toate opintelile lui cele năbădăioase rămaseră deșarte; căci Ercule odată pe dînsul, nu-l mai putea clinti din loc, d-ar fi făcut el nu știu ce.

Și astfel aduse împăratului Euristeu pe acest taur îmblînzit ca un miel, pe care îl trimise în staulul său.

Aceasta fu a șaptea treabă isprăvită de Ercule după porunca împăratului Euristeu. Șapte dară la mînă. Tăieți, tăieți la răboj.

Cu toate necazurile ce întîmpina Ercule în aceste grele lucrări cu care era însărcinat, el nu-și uita nici de zei, ci înființa niște sărbători în lauda lor. De aceea și zeii îi făcură niște daruri, numai bune pentru vitejia sa, pe care am socotit că nu e bine să le lăsăm, fără a pomeni ceva de ele. Așa, Minerva, zeița înțelepciunei, îi dete un ștergar bun de leac. Vulcan, făurarul zeilor, îl dărui cu un toroipan și cu o platoșe sau pieptar de fier nerăsbătut; Neptun, zeul mărilor, îi dete un armăsar sireap de sărea șapte hotare; Mercur, alergătorul zeilor, îi dete o pală, de să pui firul de păr pe tăișul ei și suflînd să se reteze; Apolon, zeul soarelui, ii dete un arc mai săgetător decît razele soarelui. Ceilalți zei îl dăruiră fiecare cu ce avea mai bun. Pentrti aceasta Ercule nu voi a rămînea mai prejos decît dînșii, ci-și arătă recunoștința sa cînd fu de se sculară uriașii sau novacii cu răzmeriță asupra zeilor. Atunci el mi se puse pe dînșii, omorî o mare mulțime și scăpă pe zei de rușinea ce erau să pață.

Cu toate acestea, cînd se întîmpla să facă cuiva zeii vro nedreptate, el nu se sfia a le o spune verde în ochi, și se silea să îndrepteze lucrul. Astfel s-a întîmplat cu Prometeu pe carele cu nedrept îl osîndise Joe ca să-l chinuiască un vultur rozîndu-i rărunchii.

Altă dată vă voi povesti mai pre larg și basmul lui Prometeu. Docamdată să știți numai că Ercule, cum zări pasărea rupînd cu lăcomie ficații bietului Prometeu, încordă arcul, și săgeata ce zbură dintr-însul se opri drept în trupul vulturului carele muri într-o clipeală de ochi. Atunci dezlegă pe Prometeu și-i dete drumul. Vru Joe să mii facă nițică gălăgie; dară își cată de treabă, vezi că nu vru să strice hatîrul lui Ercule.

Împăratul Euristeu nu știa ce treabă anevoioasă să mai găsească a da lui Ercule. Aflînd însă că un împărat anume Diomede, carele domnea în Tracia, avea niște iepe așa de rele, încît le hrănea cu carne de om, trimise pe Ercule să facă ce-o ști el, numai să-i aducă acele iepe. Își frecă mîinile de bucurie împăratul Euristeu, socotind că de astă-dată are să i se înfunde lui Ercule.

Viteazul nu zise nici cîrc. Plecă capul înaintea lui Euristeu ca un supus și porni ca să-i împlinească pofta inimei.

Cînd ajunse acolo, ce să-i vază ochii? Patru iepe, sirepe și năbădăioase, legate cu căpestre de fier la niște iesle cu totul și cu totul de aramă. Procletul de Diomede le da nutreț numai carne de oameni. Iepele se sălbătăciseră și se făcuseră rele, nevoie de cap; vezi că se spurcaseră la sînge de om, și asta fu de ajuns ca să le facă a nu se mai putea apropia nimeni de ele.

O așa neomenie Ercule nu o putu lăsa nepedepsită. Chemă pre Diomede la luptă, îl răpuse pre el și îl dete iepelor de-l mîncară ca pe dînsul. Cu această faptă Ercule le îmblînzi, puse mîna pe ele și le aduse la împăratul Euristeu. Acesta le închina zeiței Junona, dîndu-le drumul, într-un munte.

Opt la mînă. Tăiați numaidecît la răboj, copii.

Pe vremea aceea întrolocîndu-se o seamă de viteji, porocliți argonauți, spre a merge să aducă berbecele cel cu lina de aur pe care îl furase un oarecare elen, veniră și la. Ercule de-l rugară să meargă și el cu dînșii. Voinicul nu aștepta să-i zică de două ori; ci se sculă, se duse cu dînșiii și se întoarseră izbînditori, după ce Ercule făcu cele mai mari isprăvi de vitejie.

Altă dată vă voi spune, dragii moșului, de voi mai avea. zile, și basmul acesta cu berbecele cu lîna de aur și cu argonauții.

Fata împăratului Euristeu auzise că împărăteasa Amazoanelor avea o cingătoare cum nu se afla alta prelume. Vezi că-i era dăruită de către zeului războiului, pre nume Marte, pentru că se deosebise în bătălii, ca o vitează a vitejilor, și pentru vrednicia ei de împărăteasă. Îmi poftise fata împăratului ca să aibe ea acea cingătoare: și d-ar fi fost barem ceva de dînsa, nu ți-ar fi necaz. Îmi poftise dumneaei, zic, ca să o aibe, fiindcă știa că la curtea tătîne-său se afla un om verde și harnic, carele face pe dracul în patru și nu se întoarce buzat de la slujba cu care îl însărcina cineva.

Se rugă deci de tatăl său ca să poruncească lui Ercule să i-o aducă. Atîta aștepta și Euristeu; căci el nu mai știa unde se poate să fie vro primejdie mare, ca să trimită pe voinic acolo.

Amazoanele acestea erau niște muieri viteze, care nu vrea să știe de nimeni. Ele locuiau singure. Bărbații lor trăiau despărțiți de dînsele într-o cetate. O dată pre an aveau și ei voie să vină la dînsele. Ele se luptau cu oricine se scula asupra țărei lor, și mai adeseaori ele biruiau. Erau niște muieruște cu care nu se putea juca cineva, că-i lua părul foc, de ar fi fost, el acolo, de șapte palme în frunte.

Ercule se întovărăși, deci, cu cîțiva prieteni d-ai lui, cu care se avea ca niște frați, și cu o seamă de oaste, se puseră în niște corăbii, și plecară pe mare, tala, tala, pînă ce se pomeniră la țara Amazoanelor. Aci daca ajunseră, Ercule nu vru docamdată să-și puie mintea cu niște muieri, ci trimise soli la Ipolita, împărăteasa acelor Amazoane, să-i spuie pentru ce venise. Ipolita, ca o femeie înțeleaptă ce era, și aflind de Ercule cel vestit în războaie și voinic fără seamăn, îi ieși întru întîmpinare cu gînd ca să-i facă pre voie.

Coropeșnița de Junona, însă, își vîrî coada și aci. Vezi că ea purta sîmbetele lui Ercule, și ar fi voit să-l facă și de rușine, și să piară de pre fața pămîntului. Luă deci chip de Amazoană, se amestecă printre dînsele și începu a striga cît îi lua gura, cutreierînd ținutul lor: „Săriți, surioarelor, toate cu toatele, că iată niște streini venit-a și ne răpiră pe împărăteasa“. Gînd auziră muiereturile despre una ca asta se adunară numai într-o clipeală, ca frunza și ca iarba, alergînd pe capete, care de care să ajungă la mare mai curînd, și să dea năvală asupra corăbiilor. Unele alergară călări, altele pe jos, unele cu părul vulvoi, căci n-avuseseră vreme nici coadele să și le lege; iar altele numai cu cîte o țoală aruncată pe dînsele, așa d-a-n fuga.

Cum ajunseră la țărm, unde mi-ți începură a arunca în corăbii, care cu pietre, care cu bulgări, care cu zburături de lemne, care cu săgeți și care cu ce găsi la îndemînă, de să chisăgească pe Ercule și pe ai săi, și să le răstoarne corăbiile ca să se înece în mare, și mai multe nu.

Ercule văzu că nu e glumă; și de-ar fi crezut-o la început că e glumă, dară se încredință că nu e bună. Ieși deci la țărm cu ai săi, și unde mi se încocleți o luptă d-alea de credeai că n-are să se mai aleagă nici praful de ei și de ele, Adecă să te ferească Dumnezeu de bătaia muierească, cînd se-ndîrjesc ele. Da, nene, muierile, orbiș, de zvînta. Nici că se mai uita unde da. Dădeau cu caii preste oamenii lui Ercule și îi călcau în picioare ca pe niște omizi. Dară dedeau și oamenii lui Ercule de răpăia. Se bătură în suliți, dară ele se făcură țăndări. Scoaseră apoi paloșele și se loviră cu nemilostivire. Scoaseră și muierile securile lor cele cu două ascuțișuri și nu se lăsau mai prejos decît bărbații. Să nu te ducă Dumnezeu vreodată să mai vezi asemenea bătălie. Și așa se luptară zi de vară pînă-n seară.

Iară Ercule se întorcea într-un călcîi, și sta față totdauna unde era primejdia mai mare și războiul mai înverșunat. Unde da el, pălea!

Cînd fu înspre seară, răzbi Ercule cu ai săi pe muieri și le luară în goană. Acuma măcelărire! Nici una din muierile ce căzură în mîinile voinicilor nu mai scăpă cu viață. Unii le tîrau de coate ca pe niște otrepe. Alții mi ți le snopeau și mi ți le striveau sub genunchi ca pe niște alte alea; iară pe altele, pe unde mi le ajungea, p-acolo le lua Avram sporul.

Ipolita, împărăteasa Amazoanelor, cea care ar fi voit să-și dea cingătoarea (brîul) din capul locului, fără să se mai facă atîta vărsare de sînge, căzu roabă în mîinile lui Ercule cu brîu cu tot. Nouă la mînă. Iute, iute, tăiați la răboj, precum ca să se știe.

Împlinind și a noua poruncă a împăratului Euristeu, Ercule se întorcea acasă agale, cu corăbiile; pe drum însă, se abătu și pe la Troia cetate. Cînd acolo, preste ce socotiți că dete? Dete preste fata împăratului din acea cetate, pre nume Esiona, legată cu lanțuri la țărm, care plîngea și se tînguia de-ți rupea inima.

Iară daca o întreba Ercule de ce plînge, și se încerca să o împace, mîngîind-o, ea îi spuse că tată-său o pusese acolo ca să vie o iasmă din mare și s-o mănînce; fiindcă așa ziseseră popii lor, că printr-aceasta adică, se va coborî îndurarea zeilor preste țara lor, și va ostia ciuma ce bîntuia biata poporime.

Lui Ercule i se făcu milă de dînsa, o dezlegă din lanțuri, și așteptă acolo pînă ce ieși jivina cea spurcată din mare. Cum o văzu, Ercule se năpusti asupra ei cu toroipanul, îi luă mirul din frunte și o dete cu gaibaracele în sus.

Plecînd și de aci, Ercule ajunse la țara unor frați pre nume Poligon și Telegon, stăpînitorii acelei țări. Acești nelegiuiți, de cum vedea că vrun străin a sosit în țara lor, îl silea să se ia la trîntă cu dînșii. Și fiindcă ei erau foarte dibaci în meșteșugul de a se lupta, trînteau pe toți, și apoi îi chinuiau grozav pînă mureau.

Chemînd și pe Ercule la luptă, acesta numai cu o mînă îi răsuci, îi răbufni la pămînt, ba încă scăpă omenirea de niște astfel de împărați bătăuși, ce tot căutau oamenilor ceartă cu luminarea, trimițîndu-le sufletele să se plimbe în bezna tartarului. După care Ercule se întoarse la Micena.

Mai aflînd Euristeu că un uriaș anume Gerion avea niște vaci năzdrăvane, cum nu se mai găseau altele pre lume așa de frumoase, chemă pe Ercule și-i porunci să i le aducă din pămînt, din iarbă verde.

Ercule se supuse ca un miel. Vezi că n-avea încotro. Cerceta el despre acest Gerion, și află că șade într-o țară spre soare-apune, adică pre unde este astăzi țara spaniolilor, că este un novac năpraznic, carele are trei trupuri, că are păzitor la cireadă un cîine cu două capete, ieșit din întunecimea iadului, și un balaur cu șapte capete. Aceste iezme așa de bine păzeau cirezile, încît nici vînturile nu se puteau apropia de ele.

Și deschizîndu-și ochii patru, își dădu cu socoteală că pentru această treabă are să verse multe nădușeli. Luă deci cu dînsul o ceată de ostași, tot unul și unul, intră în corăbii și o porni către apus; și merse, și merse, pînă ce ajunse. În drumul său curăți mai multe țări de toate gadinile și jivinele sălbatece, astfel încît p-acolo, pînă și în ziua de azi nu se mai află nici urs, nici lup, nici altfel de jigănii de soiul acestora. Viind la un loc unde niște munți despărțea marea de ocean, Ercule puse umărul și împinse munții în dreapta și în stînga de făcu loc apelor să se împreune. El făcu această treabă ca să rămîie de pomenire că a trecut și el pe acolo; și de atunci munții aceștia și pînă acum d-amîndouă părțile apei, se numiră stîlpii lui Ercule; iară azi, acelui loc i se zice strîmtoarea de la Gibraltar.

Iară dacă ajunse la țara uriașului cu vacile, se luă la luptă cu cîinele cel cu două capete, și luptă-se, și luptă-se, pînă ce abia, abia, Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. Apoi se apucă și cu balaurul. Se mai luptase Ercule cu balauri, dară ca acesta nu-i mai dăduse de ochi. Totuși el nu se lăsă pînă nu mi-l făcu și pe acesta mici fărîmi.

Atunci luă cireada și o băgă în corăbii. Avu și pentru ce se lupta. Căci, dreptul lui Dumnezeu, așa vaci, nici el nu mai văzuse.

Cînd, unde-mi venea, nene, uriașul de Gerion, cel cu trei trupuri, cu o falcă în cer și cu alta în pămînt ca să-și ia cireada înapoi. Făcea niște sărituri ca de trei conace. Ercule nu-l mai păsui, ci întinzînd arcul, mi-l ochi tocmai în piept, unde pasă voinicului mai mult, și trase cu săgeata. Atîta fu de ajuns, căci mi-l pironi locului, gîlgîind sîngele dintr-însul ca dintr-o altă aia.

Plecînd de acolo cu vacile, străbătu nouă țări și nouă mări, și prin tot locul lăsă cîte un semn de vitejia sa, curățind țările de tîlhari și de haidamaci, și înființînd orașe și cetăți frumoase. Și ajungînd la țara uriașilor, se luă cu dînșii la luptă. Săgetă pe unii, tăie pe alții, toroipăni pe cei mai mulți și mi-i cărăbăni ca pe ei. Cei ce mai rămaseră se îmblînziră ca niște miei, și-i cerură iertare. Ercule îi lăsă în mila Domnului.

De aci, tot întorcîndu-se, se coborî la uscat într-o țară pe marginea mării ca să se mai odihnească oleacă, după atîta muncă. Și cum sta el într-o rînă și începuse a aromi, numai iacătă că-mi vine și spune lui bietul Ercule, că unul din taurii cirezii s-a răznit de turmă și și-a luat lumea în cap, punîndu-și coada pe spinare. Viteazul se sculă numaidecît, se lua după dînsul, și cată-l în sus, cată-l în jos, pînă ce-l găsi închis într-unui din staulele lui Erice, stăpînitorul unei țărișoare mici. Pasămite îi plăcu și lui un așa dobitoc, și prinsese milă de dînsul; d-aia poate mi-l și închisese. Mai cu seamă că era și de pripas.

Ercule i-l ceru. Erice nu se împotrivi. Îi zise numai să se ia cu dînsul la luptă d-a pumnii, și cine va birui, al lui să fie dobitocul. Ercule nici că mai încape vorba că priimi. Și-și și găsise Erice cu cine să se puie. Începură deci a se pumnui și a se ghionti, de le scăpărau măselile. Și cît ținu lupta, nu știu, zău, dacă apucă și Erice să dea vrodată, Dară Ercule știu că mi-i căra mereu la chilomi d-ăia d-ai lui, pînă ce mi-l răbufni și mi-l culcă binișor la pămînt, de nu mai văzu soarele cu ochii cît cucu.

Și luîndu-și taurul, se întoarse la cireada lui. Plecînd și de acolo, se tot apropia de casă. Cînd fu la poalele unor munți, unde se pusese să mai facă un popas, pismătarița de Junona, carea se tot ținea de cîra bietului Ercule, trimise asupra cirezii lui o streche d-alea năbădăioaseie, și-i risipi cireada de vaci.

Voinicul simți de unde îi vine pocinogul ăsta; se scula, deci, și dînsul, fără măcar să crîntească, sui munții, coborî văile, răzbi șesurile, și-și adună cireada la loc. Cîteva din vaci ce se rătăciseră prin prăpăstii mai rămaseră p-acolo. Ercule le lăsă pe acestea; iară ele se sălbătăciră cu totul.

Și astfel, nel cîtinel, ajunse acasă. Împăratul Euristeu, cum văzu vacile, nu mai putu de bucurie, și se apucă de le închină Junonei. Zece la mînă. copiii moșului. Tăiați vîrtos la răboj.

N-apucă să răsufle bine bietul Ercule, și iată că iarăși îl chema împăratul și-i dete porunca ca, mort, copt, să facă ce-o ști el și să-i aducă mere de aur din grădina Esperidelor.

Basmul despre această grădină vi l-am povestit altă dată și țineți minte că Joe, luînd de zestre niște mere de aur cînd se căsători cu Junona, le răsădise în grădina unor fete foarte frumoase ce aveau darul de a cînta prea mîngîios, și le dase în păstrarea lor. Grădina astor fete era la poalele unor munți despre soare-apune, d-asupra căror munți ședea unchiașul Atlas sau Atlante. Acesta cu umerii lui sprijinea toată bolta cerului din ceea parte de lume. Și, ca să nu poată lua cineva cu japca din aceste merișoare, zeul cel puternic dete fetelor un balaur grozav, spaima lumei, ca să fie paznicul grădinei.

Plecînd Ercule să caute grădina Esperidelor, întrebă și în dreapta și în stînga despre locul unde s-ar afla ea; și întîlnind pe un fiu d-ai lui Marte, zeul războiului, îl întreba și pe dînsul; acesta în loc să-i spuie despre ceea ce îl întreba, îl chemă la luptă. Vezi că nu-l cunoștea că el este Ercule viteazul. Ercule nu se codi, dară Marte, carele știa ce poate osul lui Ercule, temîndu-se să nu mi-i omoare copilul, se amestecă și el în luptă. Atunci Joe aruncă cu trăznetele, și căzînd fulgerul între dînșii, îi despărți. După ce află drumul către grădina Esperidelor, Ercule dete preste țara unui uriaș pre nume Anteu. Acest novac avea putere, nevoie mare. Nu putea nici un călător să treacă prin țara lui; căci, de cum simțea novacul, silea pe bietul călător să se lupte cu dînsul. Lui îi venea neted, vezi bine, să se lupte, coșcogeamite namila de om, cu oamenii de boiul nostru, căci pe toți îi omora. Cu capetele de la oamenii pe care îi omora uriașul făcuse o capiște tatălui său Neptun și îi mai lipsea vîrful; îi mai trebuia, adică, un cap de om. Cum văzu pe Ercule, îi zîmbi mustața, gîndindu-se că acum o să-și sfîrșească de tot capiștea cu capul lui Ercule; dară o păți meșterul nostru, căci lupta cu Ercule îi fu de capul lui.

Ercule, dacă îl chemă la luptă Anteu, nu se dete înapoi, ci se încleștară amîndoi, și începură a se duce unul pe altul. Cînd Anteu pe Ercule, cînd Ercule pe Anteu. Și se luptară, și se luptară, pînă ce lui Anteu, slăbindu-i puterile, buf! căzu la pămînt. Dară odată sări drept în sus, odihnit și întărit în putere, de parcă nu se luptase de cînd lumea. Vezi că țărîna era muma lui; și el avea darul că de cîte ori va osteni și-l va trînti cineva, de atîtea ori muma lui să-i dea puteri noi. Ercule nu știa de una ca asta. De trei ori trînti Ercule pe Anteu, și de trei ori Anteu se sculă împuternicit din nou. Însă, după ce simți Ercule ce dar are Anteu, îl apucă odată bine în brațe, îl ridică în sus de n-atingea cu picioarele de pămînt, îl strînse țeapăn, și-l ținu așa, pînă ce îi frînse mijlocul, îl năbuși cu strînsoarea, și-l făcu să-și dea sufletul în mîinile satanei.

Atunci Ercule trecu înainte, și, ostenit fiind de drum și de luptă, se puse pre o pajiște frumoasă și adormi. Pasămite el trecuse preste alte hotare, fără să știe. Locul unde adormi Ercule era pe moșia unor oameni pitici, ce se numeau pigmei. Acești oameni erau ca de o șchioapă de-nalți, își aveau și ei împăratul lor, oastea lor, adecă, cum i-am zice noi, ceata lui Baboi, și adesea se luptau cu cocorii, care veneau și le stricau holdele. Muierile acestor pigmei, cînd erau de trei ani, nășteau copii; cînd erau de opt ani, îmbătrîneau. Cetățile și colibele lor erau făcute din coji de ouă. Ei erau zăcași la inimă și aveau pismă, cît nu se poate spune, pe oamenii ceilalți cari sunt lăsați de la Dumnezeu precum firea i-a făcut.

Cum văzură pe Ercule dormind, tăbărîră pe dînsul și mi-l legară pe de toate părțile cu frînghii de ale lor, astfel încît coprinseseră pe Ercule ca într-o vîrșe. Ercule nici nu simțea ce făptuiau acești pigmei, fiind el în somn. Cînd începură însă să-l lovească în cap, parcă-l pișcau puricii, și se deșteptă. Deschizînd ochii, se văzu legat cobză, și pe acei pigmei, ca frunza și ca iarba prinprejurul lui. Rîse viteazul cînd se simți așa legat și ferecat. Dară, odată, smăcînd, se sculă drept în sus, legăturile pîrîiau, parcă n-ar fi fost zdravene, și căzură jos de pre dînsul. Atunci voinicul de Ercule îi culese de pe jos ca pe ciuperci, îi îndesă în pielea lui cea de leu, de care nu se despărțea nici cît ai da în cremene, îi luă d-a spinare și plecă cu dînșii în treaba lui.

Procopsiții din ziua de azi, cînd vor să arate că bucherul ce se potrivește unor oameni învățați și îi clevetește, ori nemernicul ce se potrivește oamenilor cu vază, cari au făcut fapte mari, și îi ponosluiește; cînd vor să arate, zic, că aceștia sunt oameni de nimic, le zic pigmei. Noi însă, pe limba poporului nostru, la niște astfel de oameni, le zicem mișei, ori mici la suflet, sau neghina omenirei.

Și așa cum vă spusei, după mari osteneli și anevoioase trepădări, ajunse Ercule în cele din urmă la acea grădină a Esperidelor, ca să ia mere; și cum dete de balaur, păzitorul grădinei, se luă la luptă cu el, îl birui, îl făcu bucățele, bucățele cu paloșul și puse mîna pe mere.

Pe cînd se brodise a fi Ercule în partea locului, un împărat din preajmă care auzise pe aceste fete, numite Esperide, cîntînd, îi rămăsese inima la ele, și i se scurgeau ochii după dînsele. Puse o seamă de slujitori d-ai lui ca să le pîndească și să le răpească.

O dată, fetele ieșind să se joace prin livede, răpitorii, cum le văzură afară din grădină, deteră năvală asupra lor, le înhățară și fugi cu dînsele la țărmul mării, acolo unde îi aștepta corăbiile cu care veniseră și le închiseră bine. Apoi ei, veseli că și-au împlinit slujba, se puseră pe țărm să-i tragă o sîntă de mîncare și apoi să plece.

Abia istovise Ercule pe balaur, și numai iacătă că se pomeni cu unchiul fetelor că vine și-i spune cele ce s-au întîmplat cu dînsele. Ercule nu pierdu nici o cirtă de timp ci, ducîndu-se la fața locului, dădu preste hrăpitori încă la masă stînd. Cum mi-i văzu viteazul, unde mi se apuca și mi le dete o snopeală pînă ziseră că nu sunt ei, și nu-i putu scoate din mîna lui cu viață nici Aghiuță. Scăpa dară fetele de la robie, și le lăsa pacinică stăpînire asupra grădinei; iar el se întoarse cu merele la împăratul lui teafăr și nebîntuit, precum îl făcuse mă-sa.

Unsprezece la mînă. Tăiați copii la răboj, precum ca să se știe.

În cele mai de pe urmă i se înfundase și împăratului Euristeu. Nici el nu mai știa ce poruncă să-i mai dea. Ce-i trăzni lui prin cap însă; mai trimise pe Ercule să-i aducă din iad sau din Tartar pe cîinele cel cu trei capete, cu măselele de fier și cu dinții de oțel, cu gînd că acum i se va împlini și lui Ercule și îi va rămîne oasele p-acolo. Spun la cărțile păgînilor că acel cîine ce se numea Cerber, speria cu lătrătura sa cea grozavă nu numai pe oameni, ci și sufletele morților cari erau în iad. Hăuia Tartarul cînd lătra el și răsuna de se auzea pînă în înfundăturile cele mai de jos ale împărăției lui Pluton.

Viteazul nu se spăimînta de loc nici de această poruncă, precum nu se spăimîntase nici de celelalte ce le împlinise pînă acum, ci începu să se gătească vîrtos; căci știa el cu ce gînd i se dau niște asemenea porunci. După ce cercetă și află de cîte se știau despre locuința sufletelor celor morți, Ercule porni, și ajungînd la poarta iadului, intră înăuntru. Coborîndu-se, umbrele fugeau de dînsul, ca de altă aia, și se ascundeau; numai umbra unui viteaz, pre nume Meleagru, fost oarecînd tovarăș d-ai lui în luptele ce avusese să înfrunte, îi stătu în cale și-l rugă ca, după ce se va întoarce pre pămînt între cei vii, să ia el de nevastă pe sora sa Deianira, ce rămăsese în casa tătîne-său. Ercule îi făgădui. Mergînd mai-nainte, Ercule văzu pre Teseu, un voinic foarte vestit, ca și dînsul, legat și ferecat în lanțuri. Acesta își întinse mîinile către Ercule, ca la un viteaz ce era, și-l rugă să-l scape de acolo. Ercule nu întîrzie, ci îi rupse lanțurile și-i dete drumul de la o așa grea osîndă ca a Tartarului.

Și mergînd mai-nainte, dete preste Alcesta. Aceasta era o femeie, care pînă într-atît își iubise bărbatul, încît se dete morții de bună-voia ei pentru dînsul. Admete, soțul ei, dobîndise de la zei darul de a nu muri, dacă în ceasul cînd i se vor sfîrși zilele, ar găsi pe cineva care să voiască să moară în locul lui. Ceasul lui din urmă sosi. Dară nimeni n-avu poftă să-și închiză lumea cu iadul. Atunci Alcesta, soția lui, pentru dragostea ce avea către dînsul, se înfățișă înaintea morții și o rugă ca mai bine s-o ia pe dînsa, numai să lase pe bărbatul ei să trăiască. Ercule o scoase și pre aceasta din iad și o dete bărbatului și copiilor ei înapoi.

Și, văzînd pe Cerber, cîinele cel îngrozitor de mare și rău cum nu s-a mai pomenit cîine să fie, se luă la luptă și cu dînsul. Acum altă nevoie: trebuia să umble cu băgare de seamă, ca să nu-l omoare. Se luptă ce se luptă, și viindu-i bine lui Ercule, îl apucă de după ceafă, îl supuse și-l legă bine. Proserpina, soția lui Pluton, zeul iadului, văzîndu-i voinicia, îl priimi ca pe un frate. Însuși Pluton îl lăsă să iasă la lume cu Teseu, cu Alcesta și cu dulăul de Cerber, pe care îl ținea de zgardă. Și nici că se putea altfel; căci Ercule nu s-ar fi lăsat fără aceasta, odată cu capul.

După ce arătă lui Euristeu pe Cerber, Ercule îl aduse înapoi și-l lăsă să-și păzească iadul lui precum fusese el orînduit.

Douăsprezece la mînă. Aceasta este cea din urmă treabă ce săvîrși Ercule din porunca lui Euristeu. Tăiați-o și pe asta la răboj și mai numărați o dată.

Așa este, dragii moșului, că sunt douăsprezece în cap?

Săvîrșind aceste mari și nemaiauzite fapte, douăsprezece la număr, afară de alte nenumărate vitejii mai mărunte, Ercule căta acum să se însoare de a doua oară, căci nevasta lui cea dîntîi murise. Pînă una, alta însă mai făcu niște isprăvi, între care și pe aceea că pedepsi pe un împărat anume Buziris pentru cruzimile lui. Acest împărat domnea preste oamenii cei negri la pieliță si se dusese vestea de răutatea lui. O lume se plîngea de nedreptățile ce făcea. Pe lingă acestea, el jertfea pe toți străinii pe cari îi prindea pe moșia lui. Rugul ce ridicase el întru cinstea zeilor lui pentru aceasta, adesea fumega. Ercule puse mîna pe el, și-l junghie și pe dinsul d-asupra chiar a jertfelnicului nelegiuirilor sale.

Pe atunci împăratul Euritu dase sfară în țară că cine va putea să-l biruiască pe dînsul și pe fiii lui la întrecere cu arcul, după acela își va da pe fii-sa Iola. Aflînd despre aceasta, Ercule se duse drept la acel împărat și îi spuse că el a venit în pețit. Și luîndu-se la întrecere, Ercule îi rămase pe toți.

Dară împăratul Euritu, tot tărăgăia cu azi, cu mîine, pînă ce Ercule, daca văzu care încotro merge treaba, își cam mută gîndul și plecă în ale sale. Tocmai pe atunci un oarecare tîlhar furînd împăratului niște iepe, acesta cu fiii lui bănui că Ercule i-a făcut bosmoaoa. Unul din fiii împăratului se luă după dînsul și ajungîndu-l, merseră împreună să caute iepele. Sosind la o cetate și urcîndu-se într-un turn, Ercule arătă fiului împăratului iepele cum pășteau pe cîmp, și îi zise să se ducă să și le ia. Fiul împăratului se prefăcu că nu le vede, și-i tot răspundea cam în doi peri. Vezi Doamne, ca și cînd Ercule le-ar fi furat. Lui nu-i ieșise din cap, adică gîndurile ce le avusese de la început cu tată-său împreună. Doară căci nu zicea. Ar fi poftit dumnealui ca tot Ercule să meargă să i le dea în mînă, cum am zice mură în gură. Ercule nu putu să sufere rușinea ca să fie el bănuit de hoț, dete brînci fiului acestui împărat din vîrful turnului, și nici praful nu se alese de el pînă jos.

Din ciuda acestui omor Ercule se îmbolnăvi. Și neștiind ce leacuri să ia pentru boala ce avea el, merse la capiștea lui Apolon, și popii îi spuse că nu va avea tămăduire, fără numai daca se va vinde pre el și va robi măcar un an de zile; iară banii ce-i va prinde din vînzarea lui, să-i dea împăratului, tatăl omorîtului, drept răscumpărare pentru sîngele fiului ce a pierdut.

Ercule se supuse, se lăsă a fi vîndut, făcînd precum îi ziseseră popii. Fu cumpărat însă de o împărăteasă pre nume Omfala. Drăgălășiile împărătesei făcu pe Ercule să se piarză de iubire pentru dînsa, uitînd făgăduiala ce făcuse cînd era copilandru; și ca să poată ajunge mai cu înlesnire aproape de împărăteasă, ceru a fi îmbrăcat muierește ca roabele; se legă cu maramă la cap, și cu furca în brîu, se nevoia a toarce. Învățînd a răsuci fusul, Ercule ședea toată ziulica pe un scăunaș la picioarele împărătesei Omfala, scurgîndu-i-se ochii după dînsa, și mi-ți torcea, nene, de nici una din roabe nu-l putea ajunge. Tortul lui Ercule era și mai supțire și mai frumos, și mai mult decît al tutulor roabelor. Își uitase viteazul de voiniciile lui de mai-nainte și se dase trîndăviei pentru un cap de muiere. Nu se putea rușine mai mare pentru un viteaz ca dînsul să lîncezească ca un trîntor.

Văzîndu-l împărăteasa ajuns în astfel de hal, și mîndră că a înjugat pe leu, supuindu-l și îmblînzindu-l ca pe un mielușel, numai cu farmecul nurilor ei, îl îndrăgi și ar fi voit să stea lîngă dînsa cît va trăi și ea.

Aceasta însă nu putu să ție mult. Căci voinicul, dezmeticindu-se din amețeala dragostei, nu se mai putu suferi a fi îmbrobodit, ci rușinîndu-se de fapta lui, ca să ajungă el așa de muieratec, se smulse din legăturile în care îl ținea farmecul Omfalei și, lepădînd de la sine prilostirea în care căzuse, fugi de acolo, ca și cînd ar fi scăpat din pușcă, măcar că împărăteasa Omfala ar fi voit să-l ție cine știe cît.

După ce scăpă de robie bun zdravăn însănătoșit, și mai făcu cîteva isprăvi, acest viteaz își aduse aminte de făgăduiala ce dase fîrtatului său Meleagru, cînd fusese în împărăția morților, că va lua pe sora sa de soție, și se duse la curtea împăratului Ineu pentru acest sfîrșit. Acest împărat, tatăl lui Meleagru, avea o fată pre nume Deianira, frumoasă de pica, și tînără și fragedă ca un boboc de trandafir. Ercule ajunse tocmai cînd erau adunați mai mulți flăcăi ca să se ia la luptă, și care din toți va birui, acela să ia de nevastă pe Deianira. Între alții era și un anume Achelo, stăpînitorul unui rîu făcător-de-rele, carele avea putere, nevoie mare. Celorlalți flăcăi, dacă văzură pe acești doi viteji, le pieri pofta de luptă și se cărară de pe acolo. Rămîind numai ei doi, Ercule se încleștă la luptă cu Achelo, și lupte-se, și lupte-se, pînă ce Ercule dovedi pe Achelo. Atunci acesta se făcu un balaur mare și începu lupta din nou. După ce se mai luptară, ce se mai luptară, Ercule dovedi și pe balaur. Achelo nu se lăsă, ci se făcu un taur și astfel iarăși începu să se lupte. Văzînd așa Ercule, unde mi-și puse toate puterile, și apucînd pe taur de coarne, mi-l răsturnă în rîul ce stăpînea el, și care se numea ca și dînsul, ba încă îl lăsă ciont și de un corn; iară Achelo, de rușine, se dete afund, și mi-și petrecu veacul cu amar și cu ocară acolo, înstrunat și înjghebat în albia apelor sale. Zînele însă de pe țărmuri umplură acest corn cu roade și cu flori de care începură a crește cu spor și îmbielșugare, după ce Ercule priponi pe acest înrăutățit Achelo; și de atunci, toată lumea privește acel corn ca un semn fericit de rodire și de bilșug, și d-aceea cînd auziți de Cornul abundanții pe procopsiții din ziua de astăzi, să știți că acolo se duc ei cu gîndul, cînd vor să arate bilșugul prin alte însemnări.

Ercule luă de soție pe Deianira și plecă. Pe unde ajungea, curăța țările de jăpcani și de oameni răi, învăța poporimea cum să-și muncească cîmpurile mai cu folos, și ajuta pe toți apăsații ce-i cereau ajutor.

Ajungînd cu soția sa de marginea unei gîrle ce venise mare, dete cu ochii de centaurul Nesu. Știți de altă dată ce este centaur. Totuși este mai bine de două ori decît niciodată. Centaur era om pînă în brîu și de la brîu în jos cal, adică o jiganie cu patru picioare, cu șale de cal și cu trunchiul de om.

Acest centaur, ce vă spusei că se chema Nesu, trecea gîrla pe oameni în cîrcă, te miră pe ce lucru de nimic. Văzînd și pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soția dincolo preste gîrlă. Ercule apucă înainte și se mira că n-aude pe centaur venind după dînsul. Se întoarse să se uite. Cînd, ce să-i vază ochii? Nemernicul de centaur o luase la sănătoasa cu Deianira în cîrcă. Pasămite îi plăcu și lui o așa bucățică, și voi să o ia cu japca ca să se îndrăgostească cu dînsa. Ercule nu-l lăsă să se sfințească, el care curăța de pe fața pămîntului pe toți jăpcanii, ci, unde mi-ți întinse arcul, puse o săgeată într-însul, d-alea înveninatele cu sînge d-al Idrei, îi dete drumul și mi-l plesni așa de bine încît acolo rămase, și începu să gîlgîie sîngele dintr-însul gîrlă.

Dară și diavolul de centaur i-o făcu. Căci avînd cu dînsul o cămașe nouă, o înmuie în sîngele lui ce se otrăvise din veninul săgeței, și i-o dete Deianirei zicîndu-i:

„Ține această cămașe și o păstrează bine. Cînd vei vedea că soțul tău îți este necredincios și-i alunecă ochii după alte muieri, dă-i-o să se îmbrace cu dînsa, și se va aprinde de dragoste pentru tine, încît nu va ști ce să mai facă și cum să te giugiulească.“ Proasta de muiere crezu. Luă cămașa și o ascunse de la ochii lui Ercule. Nu mult după această întîmplare veni la Ercule niște oameni și-l rugară să le dea mînă de ajutor împotriva unui împărat, care le tot căta vrajmă și se sculase pe nedreptul asupra lor. Ercule, săritor precum firea îl lăsase pre el cînd auzea de nedreptăți, n-aștepta să i se zică de două ori; atît de bucuros mergea el să stîrpească asupririle; se puse în capul asupriților, și biruința fu a lui. Iară, dacă văzu că este aproape de împărăția lui Eurite, cel care v-am spus mai sus că era tat-al Iolei, și aducîndu-și aminte Ercule că nu-și ținuse cuvîntul, se hbtărî a-l pedepsi. Se știe cum Ercule întrecuse pe Eurite și pe fiii săi în a trage cu arcul, și cum apoi împăratul se codi a-i da fata de nevastă. Acum merse asupra lui, și chemîndu-l la război, omorî și pe Eurite, și pe ai săi fii, iară pe Iola o luă roabă și porni cu dînsa întru ale sale. În drumul său ajunse pe un piept de pămînt ce se întinde în mare, și dînd peste o capiște a lui Joe, voi să aducă jertfă tatălui său.

Pentru aceasta trimise un om d-ai săi, Lichas, ca să ceară de la nevastă-sa o cămașe curată. Deianira află de la acest trimis că Iola este roabă la Ercule. Ea știa că Ercule fusese in pețit la Iola înainte de a o lua pe dînsa de nevastă, și cum auzi acum că Iola căzuse roabă la bărbatu-său, fu coprinsă de patima temutului. Își aduse aminte Deianira de vorbele ce-i zisese centaurul Nesu, și de cămașa ce-i dase el, și se bucură în sufletul ei că are să facă pe Ercule să se uite numai la dînsa. Muierea tot muiere este. Și, frecîndu-și mîinile de bucurie, scoase cămașa cea muiată în sîngele centaurului cel blestemat și o dete trimisului ca să o ducă la stăpînul său. Acesta își împlini slujba. Ercule luînd cămașa o îmbrăcă și porni la capiște ca să-și aducă jertfa. Băgă de seamă însă că afurisita de cămașă se lipi de pielea lui și începu a-l frige. Dete să se dezbrace de dînsa, dar ea atît se lipise încît se făcu una cu pielea lui și-l pîrjolea de parcă era pus pe jăratec. Simțind Ercule niște astfel de usturimi prăpăditoare, pînă într-atît se supără, încît apucă pe Lichas d-un picior și îl azvîrli drept în mare ca p-o altă aia; iară el, voind cu dinadinsul a-și smulge de pe trup blestemata de cămașe, ea se sfîșia cu carne cu tot din trupul lui în mîinile sale.

Cînd auzi Deianira de una ca aceasta, se mîhni pînă în adîncul sufletului; și după ce văzu că nu mai este mîntuire pentru bărbatul său, se duse și ea și-și făcu seama singură.

Vezi că tocmai atunci înțelese și ea că fu amăgită, și cit rău făcuse soțului său.

Ercule, nemaiputînd de durerea focului celui nemistuitor ce-l pătrunsese pînă la ficat, porunci oamenilor săi să ducă pe un vîrf de munte lemnele trebuincioase spre a face un rug. Cînd fu gata rugul, el se sui d-asupra și rugă pe toți oamenii săi ca să-i puie foc, spre a scăpa de muncile cele groaznice ale usturimei ce-l chinuiau. Toți se codeau și nu cutezau să facă o astfel de faptă. Numai un voinic anume Filoctet, fiind de firea lui mai milos, se înduioși de suferințele lui Ercule, se apropie de rug și îi dete foc. Pentru această faptă Ercule îi dărui săgețile sale cele purtătoare de moarte. Flăcările cuprinzînd rugul, un rîuleț vecin ieși din matca lui spre a aduce oarecare ușurare lui Ercule cu apele sale, dară găsi rugul încorgiurat de nouri, și tunete și trăznete grozave ieșind din acei nouri.

Și d-atunci a rămas de zic și astăzi oamenii cei procopsiți, cînd vor să arate că și-a luat cineva capului vro belea, de care nu poate scăpa, fără numai o data cu viața, d-atunci a rămas, precum vă spusei, de zic: A dat peste cămașa ori tunica lui Nesu. Noi însă, pe limba noastră cea necioplită, zicem, cînd dă omul peste o astfel de nevoie: sapa și lopata are să-l scape.

Păgînii spun că în acei nori ce se coborîse preste rugul lui Ercule, era Joe, zeul zeilor lor, ce venise a ridica pe Ercule în ceruri. Cînd sosiră prietenii lui Ercule și voiră să-i ia cenușa de acolo, nu mai găsiră din trupul lui nici prăfuleț.

Joe, după ce-și urcă copilul în ceruri, stărui de Junona să se împace cu Ercule și să-l priimească ca pe un copil de suflet. Junona se înduplecă, și după ce îl cunoscu de copil de suflet, îi dete de soție o zeiță. Cum bag seamă i-a fost teamă Junonei ca să nu se apuce fiul său de suflet de berbantlîc prin cerul lor, și d-aia căută să-l însoare cît mai curînd. Iară Joe puse pre Ercule în rîndul zeilor celor mari.

ERCULAN

(Cîntec din Mehadia, unde erau băile cele vechi închinate zeului Ercule)

Plecat-au în ziori

Trei surori la flori,

Sora cea mai mare

S-a dus înspre mare.

Sora cea mezină

Pe mal, în grădină,

Sora cea mai mică

Și mai sălbățică

S-a dus, măre, dus

Pe Cerna în sus.

Iar în urma lor

Mulți voinici cu dor

S-au luat cîntînd

Ș-au venit plingînd.

Iată-un căpitan

Căpitan rîmlean

Că mi se ivește

Pe mal se oprește,

Cu Cerna grăiește;

„Neră limpezie,

Stai de-mi spune mie,

Despre trei surori

Picate din ziori.”

„Sora cea mai mare

Ș-a dus către mare

Pe Dunărea-n jos

La un plai frumos;

Sora cea mezină

S-a dus din grădină.

Peste nouă munți,

În codrii cărunți.

Sora cea mai mică

Și mai sălbățică

Plînge colo-n stîncă

La umbră adîncă.”

Ercul, Erculean,

Căpitan rîmlean,

Își repede calul

De răsună malul,

Ș-ajunge-ntr-un zbor

La stînca cu dor.

„Ieși, fală, din piatră

Șă le văd odată !”

„Cum să ies din piatră

Că sunt goală toată

Și mă tem de soare…

Nu m-a soarbe oare?”

„Să n-ai nici o frică,

Fată sălbățică,

Că te-oi lua în brață

Să mai prind la viață,

Și te-oi coperi

Și mi te-oi feri

De vînt și de soare

De-a lor sărutare.”

„Bădiță, bădiță,

De-ți sunt drăguliță,

Soție de vrei

De vrei să mă iei,

Mă scoate din stîncă,

Din umbra adîncă,

Să-ți ies la lumină

Cu inima plină.”

Ercul, Erculean,

Căpitan rimlean

Calcă peste piatră

Și iată că-ndată

Lumei se arată

O dalbă de fată

Albă, goală toată,

Vie și frumoasă,

Dulce, răcoroasă,

Cu păr aurit,

Pe umeri leit.

Cît o și zărește,

Soarele s-oprește

Și fața-i s-aprinde

Și raza-i se-ntinde

Ca un sărutat

Lung și înfocat,

Iar cel Erculean

Căpitan rimlean

Mi-o apucă-n bra(ă,

De prinde la viață,

Mi-o strînge la piept

Ș-o legănă-ncet

Și-i face-n răcoare

Departe de soare

Cuib de floricele

Ivite la stele.

(V. Alecsandri)

Acest cîntec se cîntă pe la Mehadia și peste Olt. Locuitorii îi zic cîntecul lui Elcovan sau Ercovan.

Ce se dovedește prin aceasta?

Că romanii din care ne tragem noi, cînd au venit în părțile acestea și s-au statornicit aci, au dat preste apele cele mîntuitoare de la Mehadia. Că ei au închinat aceste ape lui Ercule, ca niște păgîni ce erau ei, pentru că aveau, după credința lor, atîta virtute, ca și Ercule, de se luptau cu boalele și le învingeau. Pentru aceasta cei mai procopsiți dintre dînșii, i-au scos și cîntec, care a rămas de pomenire și pînă în zilele noastre.

Prometeu (Ispirescu)

Ecatombă. Focul sacru. Cutia Pandorei.

Spune la cărțile păgînești că la începutul începutului lumei erau numai zei și zeițe. P-atunci, maimarele zeilor se numea Saturn, ori Cronos, ceea ce pre limba noastră se tîlcuiește Timpul sau Vremea. Acest zeu, de teamă să nu-și piarză scaunul domniei sale zeiești, își înghițea copiii, de cum îi năștea nevastă-sa. Aceasta nu mai putea de dor să aibă și ea un copil; și astfel o întoarse și dînsa la șiretlic. O dată, cînd născu gemeni o pereche de pui de zei, pe Joe și pe Junona, în loc să-i dea soțului ei să-i mănînce, îi ascunse; iară lui Saturn ori Cronos îi dete doi bolovani de piatră, înfășați în scutece, de-i înghiți. Nătărăul de domn al zeilor nu simți. Ar fi putut să-i dea și altceva, că el tot ar fi înghițit! atît era de nătîng.

Joe, după ce se făcu măgădău mare, răsturnă pe tat-său din scaunul domniei, se puse el în locu-i, apuca trăznetele și fulgerile în mînă, și apoi, să te ții pînză să nu te rupi! căci pe oricine cuteza să se scoale asupra lui, îl rostogolea din înaltul cerului, trăznit și fulgerat.

Uriașul Prometeu, văr bun cu Joe, și din firea lui blajin, drept și ocrotitor al asupriților, adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvirșise, dînd pe tat-său jos de pe scaun.

Din pricina aceasta mai-marele zeilor se uita la dînsul tot chiondorîș și îi vorbea cu gura altuia, cum se zice. Prometeu, daca văzu așa trăia mai d-oparte de adunarea zeilor, cu frate-său Epimeteu, și se puse pe fel și fel de născociri.

Mai întîi, ce-i veni lui in minte, se apucă de făcu din humă niște oameni, după chipul și asemănarea zeilor. Apoi le dete suflet din însuși viața lui de zeu.

Nemaiputînd de bucurie că izbutise a-și face soți cu cari să-și petreacă urîtul în singurătatea lui, departe de adunarea zeilor, începu să se joace cu dînșii, ca niște copilandri nevinovați ce erau ei cu toții.

Auzind Jce chicotele lor de rîs și zgcmotul ce făceau ei zbenguindu-se și jucîndu-se, cînd d-a Baba-carba, cînd d-a Leapșa ori d-a Fețele, se duse să se uite ce putea să fie asta. Cînd văzu el oamenii asemenea loruși, încruntă sprînceana și se oțărî de supărare. Pasămite Joe crăpa de necaz cum de să nu-i trăznească lui prin cap, ca el să fi făcut această minune. Vedeți dumneavoastră, hem (sic!) el nepriceput, hem (sic!) el cu pismă, că de ce altul să facă ceea ce el nici cu gîndul nu gîndise, necum să se fi apucat să facă, netrebnicul!

Tăcu, deci, că n-avea încotro. Prometeu însă, carele n-avea la inima lui nici un vicleșug, își învăță pe soții săi, cum să fie ascultători, cum să fie de treabă și cum să se teamă de zei. Ba încă îi îndemna să le aducă și jertfe.

Văzînd așa Joe, de ce mergea, d-aia se întindea ca pecingenea: ba, lasă-mă în casă; ba, lasă-mă sub pat; ba, lasă-mă și în pat, povestea ăluia. Nu se mulțumi el să-i aducă jertfă oamenii cîte o vită; ceru să-i aducă cîte zece d-odată, ba cîte cincizeci, ba cîte o sută.

Bieții oameni făcură cum li se ceru, numai să se arate că sunt supuși. Lui kir Zevs, adică jupînului Joe, îi rîdea mustața cînd vedea atîta hoit: lua tot, și oamenilor nu le lăsa nici măcar cît să puie p-o măsea. Vedeți lăcomie de zeu!

Asemenea jertfe de cîte o sută de vite d-odată, se numiră ecatombe.

D-acolo au luat cărturarii vorba de zic, cînd se face vro măcelărire de oameni cari se țin tare de vro cugetare, ori se jertfesc dorințele mai multora pentru gustul unuia singur, d-acolo, zic, s-a luat cuvîntul de scrie în cărți: că în cutare, ori în cutare pricină s-a săvîrșit una sau mai multe ecatombe. Noi, pre limba noastră a groasă, dar sănătoasă, zicem: la cutare, ori cutare lucru s-a făcut mare prăpăd de oameni.

S-a făcut pe gustul cutăruia, dară s-a făcut mare jertfă de popor.

Se mîhni pînă în suflet Prometeu cînd văzu pînă unde merge calicia, zeului zeilor. Nu vedea el oare că Joe se pusese cu deadinsul să amărască și să necăjească ființele făptuite de dînsul?

Astfel fiind, pizmașul de Joe începu a trimite oamenilor pre pămînt fel de fel de trude, de necazuri și de nevoi. Prometeu, cum simțea de unele ca acestea, numaidecît punea mîna pe aceste răutăți și le închidea într-un tronișor ce și-l făcuse într-adins pentru aceasta.

Joe să se dea de ceasul morții, cînd vedea făptuirile lui Prometeu tot vesele, tot fără-de-grije. Vezi că știa, tartorul, ce poame le trimitea el peșcheș; nu știa însă ce făptuia Prometeu, pînă cînd făcu ce făcu și află. Cu cît Prometeu se punea și cruciș, și curmeziș, ca să-și ocrotească făpturile, cu atîta cererile calicului de Joe se încordau și poftea la jertfe.

Atunci Prometeu se duse drept la dînsul și-i zise că e păcat de Dumnezeu să ia omului și cenușa din vatră; căci de va merge tot așa, bieții oameni ai lui au să ajungă în sapă de lemn, să rămîie fără vite, fără nimic, ca niște muritori de foame. Îl ruga dară să se îndure ca să le lase și lor măcar jumătate din jertfele ce i le vor aduce. Joe se înduplecă și priimi ca, odată pentru totdauna, acum la început, să-și aleagă partea ce-i va plăcea din jertfe, ca astfel cealaltă parte să rămîie oamenilor pentru chiverniselile lor.

Prometeu, după ce se învoi cu Joe, vru să cerce pînă unde merge priceperea și istețimea lui Joe ca un maimarele zeilor. Pentru aceasta porunci de tăie un bou, și alese toate cărnurile la un loc, preste care puse pielea și pre d-asupra burta și măruntaiele; iară la altă parte puse toate oasele curățate de carne, preste care întinse grăsimea.

După ce așeza jertfele astfel, chema pe Joe să-și aleagă partea. Acesta, cum veni și văzu grăsimea lucind d-asupra, pînă într-atîta îl orbi lăcomia, încît odată puse mîna pe dînsa și zise: „Aceasta să fie partea mea“.

Rîse Prometeu înfundat de prostia lui Joe, dar nu-i arătă aievea.

Cînd văzu Joe însă că sub grăsime erau numai oase, se rușina; voi să-și ia vorba înapoi, dară nu putu, căci erau mai mulți martori de față cînd făgăduise că se va mulțumi cu partea ce-și va alege; și așa rămase păcălit.

Înghiți Joe gălușca, dar numaidecît își dete arama pe față, căci prinse a mai prigoni lumea o toană. Pe lîngă altele, nu mai voi să dea oamenilor foc. Pasămite aceștia nu știau p-atunci cum să-și ațîțe focul, nefiind născocit meșteșugul de a scăpăra.

Bietele făpturi ale lui Prometeu nu mai avură lumină noaptea și petrecură o bună bucată de vreme în bungetul întunericului. Cît fuse vară o duseră ei cum o duseră; dar veni iarna; acum tremurau de frig de le clănțăneau dinții în gură și făceau la piroane și la cuie. Se stîrciseră de se făcură covrig de ger. Ce să facă ei fără foc? Prometeu, se gîndi, se răzgîndi, ca ce ar face el să vie și aci în ajutorul ființelor înfăptuite de dînsul. Și după ce-și mai frămîntă creierii o toană, se sui binișor în cer, și, pe cînd toți zeii dormeau bumbeni, el, binișor, în vîrful degetelor, se apropie de locul unde ținea Joe focul, fura nițel dintr-însul, îl ascunse într-o trestie și îl aduse oamenilor pre pămînt de-și aprinseră și ei cîte un focșor ca să se mai dezmorțească. Mai apoi îi învăță și cum să și-l păstreze învelindu-l cu spuză, și mai tîrziu ii învăță să și scapere.

Cînd văzu Joe a doua zi de dimineață la oameni atîtea focuri cîte și colibe erau, se mînie pînă într-atîta, încît nu se mai putu stăpîni, și trimise pe Mercur, alergătorul zeilor, ca să puie mîna pe tîlharul de Prometeu, să-l lege cot la cot cu lanțuri și să-l încătușeze pe muntele Caucaz. Mercur îndeplini porunca, tocmai pe tocmai, ca o slugă credincioasă. Mai porunci Joe unui vultur ca să sfîșie pieptul lui Prometeu și în fiecare zi să-i roază din ficați. Făcu așa cum noaptea să crească la loc atît cît va roade vulturul ziua, ca să aibă a doua zi ce roade iarăși.

Astfel chinui Joe pe bietul Prometeu pentru deșteptăciunea și ascuțimea lui de minte, pînă ce veni Ercule cel viteaz de-l scăpă de la muncă, precum auzirăți în povestea acelui voinic.

Tot pe Mercur trimise Joe de fură tronișorul în care închidea Prometeu relele ce trimitea Joe oamenilor din cînd în cînd, și puse pe făurarul său de făcu altul mai frumos și mai dichisit, în care băgă el aceste rele.

Pricopsiții și cărturarii din ziua de astăzi cînd vor să arate că cineva este un născocitor dibaci, carele scoate din creierii lui lucruri folositoare omenirii și cari n-au avut pînă, atunci ființă pre lume, îi zic că este un Prometeu, și că a furat focul sacru din cer, ca să lumineze și să încălzească pe muritori. Noi însă, pre limba noastră a strămoșească zicem unui astfel de om că este român dezghețat care scoate lapte dulce din piatră seacă. Spun, măre, că tot acest Prometeu să fi născocit și meșteșugul scrierii, pe acela de a face corăbii, de a socoti, de a clădi, de a ghici precum și meșteșugul leacurilor.

Ascultați acum, dragii moșului, cum și-a izbîndit Joe și asupra omenirei celei nevinovate. Cînd luă Mercur pe Prometeu să-l ducă a-l fereca pe muntele Caucaz, acesta se întoarse către fratele său Epimeteu și-i zise:

„Frate, rămîi în locul meu și aibi milă de biata omenire; căci ea este făptura mîinilor noastre. Ocrotește-o împotriva zeilor celor lacomi. Pre lingă aceasta nu uita un lucru: să nu care cumva să priimești vrun dar de la Joe, că nu va fi bine de voi. Darul vrăjmașului este păgubitor, căci este făcut cu vicleșug.“

Atîta zise.

Lui parcă-i spunea inima, vedeți d-voastră, că Joe are să joace vrun renghi bieților codănei plăsmuiți de dînsul din humă.

Aceste povețe ale lui Prometeu intrară lui Epitemeu pe o ureche și îi ieșiră pe cealaltă. Căci Epitemeu era un flușturatec și ușurel de minte d-ăi mari, cum adică am zice noi un fleac de om sau o lichea.

El se dase după joc cu ceilalți flăcăi și habar nu mai avea de nimic.

Tartorul de Joe nu fu mulțumit numai cu osînda ce dete lui Prometeu; el pizmuia acum și traiul tihnit și fără de grije al oamenilor. Voia să facă și acestora ceva ca să-i necăjească și mai mult.

Pentru aceasta porunci lui Vulcan, un alt zeu, carele era și mare meșter făurar, ca să-i facă o fată așa de frumoasă, încît, de s-ar putea, să fie și mai și decît o zînă.

Făpturile plăsmuite de Prometeu erau numai băieți.

Și unde mi se puse nebunul de Vulcan de mi-ți făuri, din pămînt amestecat cu lacrămi. o fetișcană, atît de frumoasă și de drăgălașe, încît să mi-o sorbi într-un pahar cu apă. Minerva, cum o văzu, îi dete un zovon (văl), o împodobi cu flori preste care îi puse o cunună de aur; apoi îi dete o haină albă de strălucea ca soarele. Astfel gătită, Vulcan o aduse în adunarea zeilor. Aceștia cînd o văzură le lăsa gura apă după dînsa. Ei se minunară de o așa rară gingășie. Vicleanul de Joe porunci tuturor zeilor să-i facă cîte un dar, ca să fie și mai ademenitoare. Astfel:

Minerva o învăță toate meșteșugurile muierești și între altele și pe acela de a țese pînză.

Vinerea sau Afrodita o împresură de nuri și de vino-ncoace, și o învăță cum să facă pe oameni să moară după dînsa. Mercur îi dete darul de a-i fi vorba cu lipici și o învăță meșteșugul de a cuvînta astfel încît să-nmoaie inimile oamenilor de ar fi ele de piatră chiar.

În cele de pe urmă, zăcașul de Joe îi făgădui că o să-i dea o cutie frumoasă, cum nu mai văzuse ea. Acesta era tronișorul cu pricina. Joe nu i-l arăta; dar ea îl zărise într-un colț.

Pe această codănică de fată o numiră Pandora, adică împodobită cu toate darurile. Joe chemă pe Epimeteu și-i zise:

„Verișorule, am socotit cu gîndul meu de mai-marele zeilor că vouă trebuie să vi se fi urît tot jucîndu-vă cu alde-ai voștri numai d-a Baba-oarba, d-a Fețele, d-a Leapșa, și am plăsmuit și eu o ființă care să vă facă să uitați urîtul ce v-a coprins. Ea are să vă învețe cum să vă jucați d-a Porumbeii, d-a Ascunselea, și cum veselia voastră să n-aibă sfîrșit.»

Zicînd acestea vicleanul de zeu desfăcu ramurile a doi pomi pe care le împreunase el cu meșteșug, și după care era ascunsă Pandora, și i-o arătă.

Apoi, luînd-o de mînă, o aduse dinaintea lui Epimeteu și-i zise:

„Aceasta să fie soția ta.”

Nătăfletele de Epimeteu cînd se văzu dinaintea unei ființe atît de fragedă și de plăpîndă, se pierdu cu totul. Darămite cînd se apropie Pandora de dînsul și începu să-l mîngîie cu mînușițele ei cele grăsulii și netede ca marmora cea bine lustruită, cînd își deschise gura spre a-i cuvînta niște vorbe ce nu mai auzise el pînă atunci, și cînd viersul ei cel dulce ajunse la urechile lui, pînă într-atîta se zăpăci, încît nu mai știu ce face, nu mai văzu alt decît pe Pandora, nu mai auzi decît pe Pandora. Ea îl luă de mînă, și-i zise: „Epimeteu, aidem acasă.“

Uluitul de Epimeteu odată răsări. Și nemaiputînd să-și miște nici limba din gură, căci era amorțită cu totul, se lăsă să-l tragă Pandora de mînă și se luă după dînsa.

Mult se bucură Joe de una ca aceasta; căci acum era încredințat că-și va săra inima cu fericirea omenirei. Dară mai-nainte de a chema pe Epimeteu, Mercur îi duse, din porunca lui Joe, tronișorul sau cutia cu pricina, îl rugă să i-l ție la dinsul pînă s-o întoarce să și-l ia, și îi dete grije ca nu care-cumva să umble într-însul.

Cînd intră Pandora în coliba lui Epimeteu, ochii ei se împiedecară mai întîi și întîi de acest tronișor sau cutie. Cum trecu pragul ușii ea, nici una, nici alta, zise:

„Epimeteu, ce ai tu în tronișorul ăsta?”

Ea, vezi, îl semui cu acela ce îi spusese Joe că o să i-l dea ei.

„Habar n-am, răspunse el, dînd din umeri. Tronul ăsta nu este al meu. Mi-a venit aci, iaca așa, urdu-belea. L-a lăsat un călător cu vorba să i-l păstrez pînă s-o întoarce ca să și-l ia, și ai face bine să nu mă mai întrebi de dînsul, că nu știu ce să-ți spui.“ „Ca ce să fie într-însul?“

„Nici că mi-am bătut capul să aflu.”

„Dar cel ce ți l-a adus, de unde venea și unde se ducea?”

„Nici că m-am gîndit să-l întreb.”

„Ce prost lucru! strigă Pandora, scîrbită și strîmbîndu-se. Mult mai bine era de nu vedeam un așa poznaș de tron.“

„Ei, iacă! Nu te mai uita la dînsul, și pace, îi răspunse Epimeteu. Aidi mai bine p-afară să ne jucăm cu flăcăii.“

Ea se luă după dînsul; dară gîndul îi era pironit tot la procopsitul de tron. Pînă atunci nici una din făpturi nu fusese stăpînită de patima de a destăinui cutare ori cutare lucru. Pandora fu cea dintîi ce vru să știe lucruri ce cătau să rămîie ascunse. Tot frămîntîndu-se cu firea ca să afle ca ce ar putea să fie în nevoiașul acela de tron, își amăra viața și își urîse și traiul.

La început fu cum fu; dară de ce mergea d-aia o întețea urîtul pînă ce ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei.

„De unde naiba poate să fi venit tronul ăsta aci, își zicea în sineși Pandora, ori către Epimeteu, și ca ce poate să fie într-însul?“

„Ce tot ai, frățioare, de tot vorbești de tronișor? parcă-ți stă în gît, răspundea Epimeteu, carele vedea că prea trece preste răscoale Pandora cu atîtea întrebări. Mi-ar părea mai bine, dragă Pandoră, să te auz vorbind despre alte alea. Aidem să culegem smochine coapte, cu care să ne facem cina sub copaciul din vale. Acolo eu știu o viță care face niște struguri gustoși și dulci cum n-ai mai mîncat de cînd ești».

„Tot smochine și struguri!” zise Pandora, amărîtă și scîrbită.

„Daca este așa, îi mai zise Epimeteu, carele era boul lui Dumnezeu, aidem neiculiță, să dăm fuga și să ne jucăm.”

„Mi s-a urît tot alergînd, și nu mai am poftă de joc, zise Pandora ingrețoșată. Și apoi, nu mai pot să fiu veselă, fiindcă ticălosul ăla de tron nu-mi iese cîtuși de cît din gînd. Ce s-o întîmplă, întîmplă-se, numai, tu, trebuie să-mi spui ce este în el.“

„Aida, de! Dară nu ți-am spus de o sută de ori, frate dragă, că nici eu nu știu ce este într-însul? răspunse Epimeteu cam cu supărare; cum vrei d-ta oare să-ți spui lucruri pe care nici eu nu le știu?“

„Cine te oprește ca să-l deschizi, mai zise Pandora, uitîndu-se la dînsul cam pe sub sprîncene și cu coada ochiului. Deschizîndu-l vom putea vedea…” „La ce cugeți tu oare, Pandora?“ strigă el cînd auzi că ea vrea să-l bage în ispită.

Și numai gîndindu-se ca să deschiză tronul ce-i fusese lăsat în păstrare și rugat cu poftorire ca să nu se atingă de dînsul, se îngrozea și se înfricoșa. Văzînd Pandora că pînă acolo ajunge treaba, crezu că este bine să nu mai stăruiască de dînsul în cirta aceea de timp.

Epimeteu se depărtă de locul ispitei cu teamă; iară Pandora, uitîndu-se după dînsul, zise: „Ce prost ai mai fost și tu, găgăuță! și cît aș fi dorit de mult să fii mai dezghețat!”

Pentru întîiași dată, de la venirea Pandorei, ieși Epimeteu fără soața sa ca să meargă să se joace. Vezi că i se urîse și lui și-i venise acru, tot auzind-o de dimineață pînă seara, tronișorul și iarăși tronișorul, pare că era un lucru făcut, de tot de dînsul se împiedica, ca și cînd le-ar fi umplut coliba, fără să aibă încotro se întoarce de dînsul.

Plecînd Epimeteu, Pandora rămase țintuită în loc dinaintea tronișorului, adecă a cutiei, la care, cu ochi cercetători, se uita cu mare luare-aminte.

Și ce e drept că avea și la ce se uita. Capacul era făcut dintr-un lemn neted și lustruit de-și vedea chipul într-însul Pandora, și tronul cu totul măiestrit lucrat.

De cîteva ori voi să se smulgă de la dînsul; dară pare că ața o trăgea mai aproape și rămase neclintită din loc.

Apoi, dorința de a ști ce e înlăuntru îi tot da ghies să se uite cu jind la dînsul; și tot uitîndu-se, băgă de seamă că nu era încuiat cu vro încuietoare meșteșugită; nu, ci era legat cu o frînghiuță de fir de cel bun. Atunci se aplecă să vază cum era legat nodul. Acum altă belea, măiestria cu care era făcut acel nod o ispiti să se cerce, nu care cumva ar putea să descopere cum era făcut.

Și tot cercîndu-se, învîrtea printre degete frînghioara, și cînd prinse de veste, numai iacătă că legătura se desfășură în mîinile sale.

Pandora răsări. Ea ar fi vrut și n-ar fi vrut să dezlege nodul, și se sperie cînd văzu că așa de lesne și cam fără voia ei se desnodă. Răsărind, lovi tronișorul cu genuchiul și se cam zdruncină, și odată auzi un vuvuit ca de un roi de albine.

Ea sta în cumpănă acum. Să nu deschiză cutia, îi era că Epimeteu n-o s-o crează că n-a umblat acolo, și de va vedea și frînghiuță dezlegată; să deschiză cutia, se temea să nu o certe.

Într-acestea, iaca se întorcea și Epimeteu. El culesese flori și venea încet, pîș! pîș! ca s-o împodobească pe nesimțite pe de la spate. Și în adevăr că Pandora nu băgă de seamă; atît era de dusă cu gîndurile la ceea ce trebuia să facă.

Văzînd-o astfel Epimeteu, parcă-i dete și lui brînci inima să știe ce este în acel păcătos de tronișor.

Daca ar fi zis ceva, poate că Pandora s-ar fi sfiit să-l deschidă; dară el tăcu. Pandora în aceeași clipeală mai auzi zuzuitul din tronișor, și de astă dată nu se mai putu stăpîni. Se vede că păcatele îi da ghies mereu și n-o lăsa în pace.

„Că doar nu s-o face gaură in cer”, își zise ea în sineși; „că doar n-o pica sînge, îi șopti diavolul la ureche, de vei vedea ce este înăuntru“.

Și îndemnată de patima nerăbdării și de a ști ceea ce nu-i era dat să știe, ea puse amîndouă mîinile și ridică capacul o țîrișoară ca să se uite în tronișor.

Dar n-apucă să-și plece capul bine și să pătrunză căutătura-i pînă în tron, și odată se umplu casa cu niște jivine înaripate. Un zgomot ca de tunet se făcu cînd izbucniră din tron afară aceste lighioni spurcate. Ce socotiți că mi-ți era? O mulțime de jigănii mici și urîte la vedere, ce aveau niște aripi ca de liliac, pornite spre năvălire, de să ferească Dumnezeu, și avînd niște ghimpi sau ace de te îngrozeau numai văzîndu-le. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos, așa cum face o mare mulțime de muscoi, de trîntori, de viespi, de tăuni, ori de țînțari, cînd zbor cu mare repeziciune.

Cum ieșiră din tron, pișcară pe Epimeteu. El dete un țipăt de durere. Cînd auzi Pandora țipătul lui Epimeteu, odată lăsă capacul tronișorului, și mai în același timp începu și ea să se vaite, căci o pișcase și pe dînsa.

Știți ce erau drăcoasele acele de jivine? era soiul cel nemărginit de mare al Trudelor, Supărărilor și Grijilor pămîntești, toate patimile cele rele, și cusururile oamenilor, tot felul de boale și de păcătoșii d-ale muritorilor.

Pasămite în fundul tronișorului era și Speranța sau Nădejdea; dară ea rămase acolo cînd lăsase Pandora capacul. Vezi că ea nu este ca păcatele ce dau năvală ca porcul. Iaca așa spun păgînii că și-a izbîndit necuratul de Joe și asupra bietei omeniri, fără ca să-i fi făcut vrun neajuns, ci numai și numai pentru că Prometeu îl dojenise pentru ce să-și nedreptățească părintele și să-l răstoarne din scaunul domniei. Vedeți d-voastră, dragii moșului, la ce fel de zei se închinau păgînii? la niște zei supuși patimilor mai cu asupra decît oamenii.

Și d-atunci a rămas vorba printre procopsiți și cărturari de zic, cînd dă cineva de un lucru care îi aduce multă supărare, că a dat preste Cutia Pandorei.

Noi însă, pre limba noastră ce n-are nici în clin nici în mînecă cu bîrfelele paginilor, cînd voim să arătăm pe cîte un astfel de om, ori să vorbim de dînsul, zicem: a băgat pe dracul în casă cu lăutari, și nu poate să-l scoață cu sute de arhierei, ori zicem: a dat peste dracu.

Midas

Duhul lui Baccus Silenu. Undele rîului Pantol. Teroare panică. Urechile lui Midas.

A fost odată un împărat, în vremea veche, pre nume Midas, carele a domnit în țara frigienilor. Într-o zi, copilandru fiind, adormi pe prispa casei lor, iar niște furnici veniră și-i puseră pre gură cîteva boabe de grîu. Tat-său, cum auzi de una ca asta, alergă pre la filozofi, pre la vraci și pre la cititorii de stele, de le spuse întîmplarea cea minunată.

Aceștia răspunseră toți într-un grai că copilul are să ajungă odată, odată, omul cel mai bogat din lume, ceea ce se și împlini.

După ce crescu, și se făcu flăcăiandru, se urcă pe scaunul împărăției.

Pre vremea aceea Baccus, zeul vinului și al bețivilor, umbla de cutreiera lumea, învățînd și pre bun și pre rău cum să prăsească și să lucreze vița, adecă mai pre șleau, învățînd pre oameni să închiză ochii cînd vor vedea apa, ca una ce nici în opinci nu e bună.

Căci, să vedeți d-voastră, dragii moșului nepoței și nepoțele, oamenii p-atunci dădeau în gropi de proști ce erau; pînă și a țucsui sau a trage la mustață, cum se zice, tot un zeu trebui să-i învețe. Acest Baccus era un bețiv de cei mari, așa cum i-am zice noi astăzi staroste al bețivilor. Nu era ziulică lăsată de la Dumnezeu în care să fie și el treaz. Într-o beție o ducea.

De la dînsul a rămas vorba de se zice astăzi: acest om este cu duhul lui Baccus într-însul, celui ce noi îi zicem pre limba noastră: a luat purceaua de coadă; este candriu; și-a încălzit măseaua; este turlac; a luat luleaua neamțului, și cînd este mai matosit, adăogăm: cu zale cu lot; iară cînd voim să vorbim și noi mai supții el, de! zicem: este după prînz.

Și, cum zisei, acest Baccus, fiind de firea lui chefliu, avea pre lîngă dînsul tot prieteni de teapa lui. Printre aceștia unul, pre nume Silenu, era trup și suflet cu dînsul, căci se întreceau care de care să dovedească pre celălalt la băutură.

Acesta era și măscăriciul lui Baccus; și nimeni nu scăpa, fără să-i atîrne de coadă acest Silenu cîte vrun ponos. Rîdea și de bun și de rău, și pe toți îi lua în zeflemea. Era, măre, acest Silenu gras și gros ca un butoi, adecă, cum i-am zice noi astăzi: dop de saca; fața lui, fața sfeclei, nasul ca un ardei roșu. De pre față se cunoștea că era bețiv împărătesc, cum zicem noi unui astfel de om, căruia cărturarii îi zic: este un Silenu.

Măscăriciul lui Baccus, tot rîzînd de unii și de alții, ajungea de se făcea și însuși de rîs cînd se adăpa mai de prisos cu apa de sapă cea plăcută a stăpînului său. Într-o zi, bînd mai fără cumpăt, adică băgînd într-însul duh d-al lui Baccus pre cît nu putea să ducă, și ajungîndu-l vinul, se îmbătă pînă într-atît, încît nu mai știa dacă fată este ori băiat, și rătăcindu-se prin grădina împăratului Midas, căzu grămadă într-un unghi și amorți acolo.

Oamenii împăratului dînd peste dînsul, îl împodobiră cu flori ca pe-o brezaie și așa îl aduse domnului lor, cu gînd ca acesta să facă haz de el. Împăratul cum mi-l văzu, mi-l cunoscu, ca unul ce și dînsul se dase în partea lui Baccus stăpînul lui Silenu. Îl puse, deci, într-un pat curat pînă se trezi, și dezmeticindu-se, îl opri la curtea lui nouă zile și tot atîtea nopți, în care mi-l omeni și mi-l ospătă ca pe nu știu cine, apoi îl trimise la Baccus. Zeul bețivilor nu mai putu de bucurie cînd își văzu măscăriciul viu nevătămat. Pentru aceasta trimise vorbă lui Midas că a făcut o faptă ce trebuie răsplătită, și așa îi zise să-i ceară ori ce îi va pofti inima, și i se va face pre voie.

Împăratul, lacom de avuție precum firea îl lăsase, ceru de la zeu să-i dea darul ca pe ce o pune mîna, aur să se facă.

„Să ți se împlinească voia”, răspunse Baccus.

Și în adevăr că pe ce punea mîna Midas împărat, numai aur se făcea. P-aci, p-aci era să se piarză de bucurie cînd văzu el că toate lucrurile de care se atinge, se schimbă în aur. Numaidecît hainele de pe dînsul, patul, așternutul, păreții caselor, armele și toate lucrurile, pînă și florile pe care puse mîna se făcură de aur.

Înota, cum se zice, numai în aur. Și așa, vesel, vesel, merse la timpul prînzului la masă. Cînd, ce să vedeți d-voastră? Piinea, pe care puse el mina să o ducă la gură, se făcu aur. Cerca să ia din bucate, dară și ele se făcură aur. Se întinse ca să ia un pahar să-și stropească nițel măseaua, dară el, cu vin cu tot, se făcu numai de aur. Tocmai acum îmi veni și d-lui de acasă, și pricepu că nesocotită fu a lui cerere.

Se sculă de la masă flămînd. La cină, păți ca și la prînz. A doua zi tot așa. În cele din urmă, se văzu amenințat să piară de foame. Ce să facă el? După ce mai gîndi ce se mai gîndi, și de teamă să nu dea ortul popii, se duse într-un suflet la Baccus, pocîltit de foame, cu mațele chiorăind și cu burta lihnită, și-l rugă ca să facă bine să-și ia darul înapoi. Baccus și Silenu rîseră de prostia împăratului Midas, și-l trimiseră să se scalde în rîul Pactol. Midas făcu precum îi zise Baccus, și se curăță de păcatul ce dase preste dînsul; dară nisipul acelui rîu rămase aurit. Și d-atunci procopsiții și cărturarii, cînd vor să arate pre cîte cineva preste care a dat vrun noroc orb, zic: a dat preste cutare undele rîului Pactol. Noi însă, cînd voim să arătăm pe un asemenea om, zicem pre limba noastră cea groasă, dară sănătoasă: a dat o tiflă preste cutare, și e putred de bogat; ori a dat cu mîinile în foc.

După aceasta Midas împărat se dete la tot felul de desmierdări. Bogății însemnate avea, tot ce-i trebuia nu-i lipsea, grijile nu-i tulbura liniștea; ce-i păsa lui de cei sirimani și nevoiași!

Răzbătea munții și codrii, cîmpiile și pădurile, și într-un hai, hui, o ducea.

Umblînd el razna, de trebile împărăției, încoace și încolo, se cunoscu cu Pan, un zeu pădurean și se făcu trup și suflet cu dînsul.

Acest Pan era un ciuruc de zeu ce trăia prin păduri. El era om pînă în brîu, iară de la brîu în jos cu picioare de capră. Pe cap avea niște cornițe, și barba lui era ca de țap. Petrecerea lui cea mai plăcută era să sperie lumea prin păduri.

Midas împărat viind odată de dimineață să-și întîlnească prietenul, Pan se ascunsese după un tufiș. Midas îl striga din toate puterile lui. Pan tăcea mîlcă. Apropiindu-se Midas de tufiș, fără nici o grijă, Pan odată ieși, fără de veste, de după tufiș, se năpusti asupra lui Midas împărat cu un răcnet surd și scurt. Atîta se sperie Midas împărat, încît din aceea, după ce că era cam tontolete, rămase și zănatec. De la această întîmplare și de la o alta ce săvîrși marțafoiul de Pan, acest zeu al pădurilor, speriind o seamă de oștire, tot oameni de-ai lui teacă, ce dară dosul, de aci au luat procopsiții și cărturarii mai dincoa, de zic cînd vor să arate pe niște oameni ce se sperie de nimic, cum face calul, și o iau la sănătoasa, că a intrat într-inșii o teroare panică, că sînt cuprinși de o teroare panică. Noi, pre limba noastră a bătrînească, la asemenea întîmplare, zicem: a dat strechea într-înșii.

Midas împărat umbla scum cam capiu. Zănatic din sperietură și cam prostănac din născare, tot ce făcea îi ieșea d-andoaselea. Înhăitat cu Pan. Îl tot auzise cîntînd din nai (muscalagiu), si îi căzuse tronc la inimă cîntccul lui.

Acum altă nevoie! Fiind prieten cu doi pricopsiți de zei, îi intrase fumurile in cap că ar fi ceva de dînsul. Între altele, prostul dracului! i se năluci că el ar fi cunoscător mare în ale cintrcelrr.

Din pricina aceasta, ascultați ce i s-a întîmplat: lichiaoa de Pan, codîriașul zeilor, se furlandisea și se lăuda în toate părțile că el ar cînta mai frumos decît căpătenia căpăteniilor de cîntăreți, Apolon, carele mi-ți trăgea din liră de te adormea. Și de cîte ori întîlnea pe Apolon. de atîtea ori se ținea după dînsul și-l trăgea de mînecă chemîndu-l la întrecere. Apolon nici că-l băga in seamă; dar viindu-i cu greață de atîta cutezare, vru în cele din urmă să-i taie de unghișoară și să-i arate că nu-și cunoaște lungul nasului; se hotărî, deci, să se ia la întrecere, ca să scape de o lichea ce nu-i tot da pace. Priimi chiar să le fie judecător înfumuratul de Midas împărat, pre carele îl alesese Pan. Și așa, începu Apolon a-și înstrună lira și cîntă vro două cîntece de pare că se înduioșise pînă și lemnele și pietrele: așa de mîngîios ce cînta!

Începu și Pan cu naiul său, își puse și el toate puterile; dară țipa din nai așa de tare, încît trebuia să-ți pui mîinile la urechi, daca voiai să nu te asurzească și să-ți țiuie urechile. Scotea, nene, bojogarul de zeu, niște țiuituri din naiul lui de zgîria și sfredelea auzul.

După ce sfîrșiră, Midas împărat se gîndi nițel, pironi ochii in pămînt ca și cum ar pune in cumpănă măiestriile amînduror zeilor la cîntare. și ridicîndu-și capul, răspunse cu trufie că Pan cîntase mai frumos; și astfel înfruntă pe Apolon. Pan, cînd auzi, începu a sălta și a juca de bucurie, de nu-l mai încăpea locul.

Atunci Apolon zise: „Urechile ce au ascultat la cîntările noastre spre a le judeca, nu pot fi de om, ci de vrun dobitoc nătăfleț. De asin dară să se facă urechile lui Midas împărat!”

Și cum zise el, așa și se făcu.

Cînd ajunse acasă Midas împărat simți ceva că-l cam îngreuiază pre lingă tîmple și fălci, puse mîna de se pipăi, și ce socotiți că mi-ți găsi? O pereche de urechi cit ale unui măgar d-ăi bătrîni, și mai mari încă. Se duse de se uită într-o fîntînă și ce văzu, se spăimîntă.

Acu e acu. Ce să se facă el cu așa urechi mari? Căci, de! împărat era el, nu altceva. Și știți d-voastră, dragii moșului, cît plătește mintea unor împărați. Prostănac, prostănac, dară tot ii venea cu rușine să se arate cu coșcogeamite urechi înaintea gloatelor.

Puse deci de-i făcu un fel de căciulă țurcănească, o împodobi cu aur, de care avea mult, și cu mărgăritare; își vîra urechile într-însa cînd o punea în cap și o potrivea așa de bine, încît nu se băga de seamă cusurul ce avea, și astfel ieșea în lume.

Nimeni nu știa de aceasta, căci n-avea cum. Numai bărbierul său îi zări odată urechile cînd îl rădea, și cum le văzu, rămase înmărmurit. Midas împărat îl amerință că unde îi stau talpele îi va sta și capul dacă va crîcni o vorbă măcar către cineva, care să-i dea în vileag cusurul.

Ba încă îl puse de se și jură, pe ce avea el mai sfînt, că va ține în sine taina aceasta.

Se vede insă că și p-atunci bărbierii erau ca și cei din ziua de astăzi, flecari, vorbăreți și ușori de gură, parc-ar fi mîncat numai la picioare de găină. Te uiți la dînșii că le turuie gura, spunînd și verzi și uscate, numai să se afle în vorbă, de! și nea Ion că și el e om.

Bărbierul lui Midas împărat ținu o săptămînă, ținu două, ba mai ținu încă una; și să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! Avea, biet, mîncărime de limbă; dară îi era frică de cap, ca să dea pe față taina. Se mai ținu el; dară, aș! rîia, rîia! parcă-i da cineva brînci să scoață din gură vorba ce-i sta pe limbă. Nu putea nici noaptea să doarmă, cum de să știe el ceva și să n-o dea tîrgului.

În cele mai de pre urmă, de teamă să nu-l ia gura pe dinainte să scape vro vorbă și să-și piarză și capul, se duse și el la marginea unui eleșteu, săpă o gropiță, se plecă pînă își atinse buzele de marginea gropiței și strigă acolo înfundat: „Împăratul Midas are urechi de măgar!“ Își scoase de la inimă, bietul om, focul ce îl mistuia cumplit, și mai răsuflă și el; apoi astupă gropița bine, și se duse acasă ușurat.

După cîtva timp locul de lîngă eleșteu, unde bărbierul făcuse ce zisei mai sus, umplîndu-se cu apă, făcu să crească din acea gropiță niște trestie și niște rogoz mai frumos decît pretutindeni; numai un cusur avea: cînd bătea vîntul, fișiitura trestiei și a rogozului, pe oricine ar fi voit să asculte, făcea să auză șoptind aceste vorbe: „Midas, împăratul Midas are urechi de măgar!“

Mergea lumea după lume să asculte minunea aceea. Și din om în om se dete sfoară în țară de cusurul ce avea împăratul.

Cînd află Midas împărat de minunea aceea, precum că și toate gloatele știa ceea ce voia el să rămîie ascuns, pînă într-atîta se rușină, încît nu mai voi să trăiască in mijlocul unor ființe ce află tainele împăratului pînă și de la trestii; adecă nu voi să mai știe și alții ponosul ce purta el pe bună dreptate.

Spun că spre a-și curma zilele, Midas împărat bău o pîrnaie de sînge de taur. și atît îi fu de ajuns ca să închiză ochii și să nu mai fia între vii; adică dete ortul popii.

Vedeți d-voastră zănatic, zănatic, dară la drăcii îl tăia capul.

Și d-atunci a rămas vorba pe care cărturarii o pun în spinarea cîte unuia ce vrea să facă și el vro faptă prin care să amăgească o lume; dară nu izbutește, fiindcă nu sunt dibaci întru a-și ascunde cugetul; d-atunci, zic, a rămas de se aruncă in spinarea unor astfel de oameni ponosul: Poartă urechile lui Midas. Noi însă pre limba noastră cea fără ocoleli, le zicem pe șleau: bobleți, șireți proști, seci ori vaci încălțate.

Labirint și firul Ariadnei

Iacă încă niște vorbe pe care le auziți destul de des, dragii moșului nepoței și nepoțele. Aceste vorbe le întrebuințează cărturarii, nu cei ce le vînd, ci aceia ce le scriu, cînd vor să arate vro încurcătură în care se rătăcește cineva sau lucrurile lor, ori cînd cade cineva în vro zăpăceală de unde n-ar ști cum să iasă, de n-ar avea firul Ariadnei.

Eu m-am tot apucat să vă îndrug la verzi și uscate, și mulți din dumneavoastră or fi rîzînd de s-or fi strîmbînd de nedibăcia și neiscusința mea de a vă povesti lucruri nepovestite; mulți vor fi știind mai mult decît mine. Atît mai bine pentru domnia lor, și atît mai rău pentru mine. Dară să ne întoarcem și altminteri și să cugetăm că vor fi iarăși mulți cari nu vor fi știind ce pacoste de vorbe mai sunt și acelea, Labirint și Firul Ariadnei, deși se întîlnește cu vorba cea dîntîi pînă și pe una din ulițile Bucureștilor. Ei, vezi, pentru aceștia scriu eu, și prin urmare îmi iau inima în dinți, zic: Doamne ajută! și încep.

Spune, măre, la cărți, că în vremea veche, veche de demult, să fi fost un crai, pre nume Minos, carele domnea în ostrovul Creta, una din țările grecești, sau elinești, cum veți vrea să-i ziceți, că tot una este. Acest crai avea o jiganie spurcată, ce se chema Minotaur, adică jumătate taur, de la mijloc în sus, și jumătate om, de la brîu în jos; și era atît de răutăcioasă și groaznică încît oamenii de p-acolo se luase de gînduri, că nu puteau trăi de răul ei. Vezi că spurcăciunea se hrănea cu carne de om.

Craiul Minos, dacă văzu așa, chemă pre un anume Dedal, și-i dete poruncă să facă jiganiei un fel de grajd, unde să o ție.

Meșterul Dedal, se socoti și iară se socoti, ca ce fel de grajd să facă el, în care să închiză pe Minotaur, jivina cea rea și nedomesnică. Apoi, luîndu-se după croiala unor palaturi întortocheate ce văzuse el în Egipet ca unele ce nu se mai afla pe lume așa de mari și de cu multe cămări grămădite la un loc, puse de scobi într-un munte de cremene ce era acolo, un sălaș, numai bun pentru o astfel de pîrdalnică de fiară sălbatică.

Scobi în pîntecele acelui munte o mulțime de cămări și cămăruțe, unele mai depărtate, altele mai apropiate, despărțite intre dînsele și boltite, pe care le sprijinea niște stîlpi de piatră, lăsați chiar din munte, cam așa cum sunt, ocnele de sare de la noi. Insă gura pe unde intra nu era de sus in jos ca la ocne, ci mergea tot înainte, înainte, în dreapta și in stînga, și cruciș și curmeziș, începînd cam de pe la mijlocul coastei muntelui.

Și atîtea uliți și ulicioare, poteci și potecuțe făcu el de la o cămară pînă la alta, și tot împoncișate și împiezișate, încît se rătăcea printr-însele, d-ar fi fost nu știu cine, și afară nu mai putea să iasă.

Aceste scobituri in pîntecele zisului munte îi dete numele de Labirint. Acolo băgă și închise pe acea bală de fiară.

Mai tîrziu craiul Minos al Cretei, avînd un război cu atenienii, alți greci, îi bătu pre aceștia, și îi îndatoră, cînd făcură pace, ca ei să-i dea la fiecare șapte ani, cîte șapte flăcăi și șapte fete ateniene spre hrana acestei jigănii. Trei rînduri de flăcăi și de fete priimi craiul Minos de la cei din Atena, și pe toți îi mîncă jivina, bala diavolului. Cînd fu însă la a patra oară, se găsi fiul craiului din Atena, pre nume Teseu, carele ceru să fie trimis și el împreună cu alții, voind a cerca să spele rușinea pățită de părintele său.

Tată-său, cu nădejdea că Teseu îl va scăpa de un haraci rușinos ca acesta și pierzător de omenire, îl lăsă să se ducă; și bine făcu. Vezi că știa craiul Atenei, cit poate osul fiului său Teseu! Ajungînd la Creta, soții lui Teseu plîngeau ca muierile și se topeau de frica jiganiei. Numai el, Teseu, era inimos, bărbat, sta cu pieptul deschis și gata de luptă.

Înfățișîndu-se înaintea craiului Minos, Teseu ceru ca pe el să-l dea mai întîi la Minotaur ca să-l mănînce. Craiul priimi.

Dară fata craiului Minos, pre nume Ariadna, cum îl văzu, îi plăcu băiatul. Și apoi avea și ce-i place; căci era un erculean de voinic, chipeș și legat, știi, colea, numai cum e bun de luptă. Mai avea, vezi, și pe vino-ncoa, și graiul lui era cu lipici.

Cînd văzu ea că el vrea să intre la dihania spurcată, gătit ca de luptă, cu arcul, tolba cu săgețile, sulița și paloșul la îndemînă cum să-i fie spre slujbă, parcă-i zise o păsărică la ureche că are să biruiască. Altă nevoie acum. De biruit va birui el pe dihania turbată; dară cum să iasă din acel labirint? Căci nu era om pe fața pămîntului carele să intre acolo și să nu se rătăcească, rămîindu-i oasele în acel loc.

Se mai uită odată la dînsul cu o privire galeșă și miloasă; el îi trase cu mustața; iară ei îi făcu inima sfîrr!! Atîta fu tot și lucrurile se înțeleseră. Se mai gîndi atunci Ariadna, se mai răzgîndi, ce să facă, cum să dreagă, să izbutească flăcăul a ieși din Labirint teafăr și cu fața curată. Cînd, iată ce-i plesni ei prin cap: luă un ghem mare de ață și-l dete lui Teseu, povățuindu-l ce să facă cu dinsul. Acesta, intrînd, avu grijă a desfășura ghemul înaintea lui prin întortocheturile de poteci pre unde mergea el pre acolo în pîntecele muntelui, adică în Labirint, ca să caute pe Minotaur.

Și așa dete preste dînsul într-un colț de în fundătură, unde se stîrcise ca o bleandă. Pasămite i se împlinise și lui, îi sosise veleatul. Simțise și fiara ce om intrase la dînsa. Cum văzu Teseu pe Minotaur, se luară la luptă, și se luptară, și se luptară, zi de vară pînă-n seară, pînă ce Teseu răpuse pe Minotaur și-l omorî ca pe dînsul.

Și știți de cît de mare ajutor fu lui Teseu ghemul ce luase de la Ariadna? Fără dînsul ar fi pierit și el p-acolo pre sub pămînt căci n-ar fi știut pre unde să mai iasă. Dară dacă se luă după firul pre unde se desfășurase ața, se întoarse la lumină pre unde intrase și scăpă viu nevătămat cum îl făcuse mă-sa.

Cînd îl văzură soții săi, muriră și înviară de bucurie, știind că scăpaseră și ei de la moarte. El le spuse cum omorîse pe acea jiganie spurcată, și cum prin aceasta spăla rușinea tatălui său de a tot trimite haraci oameni spre jertfă.

Darămite Ariadna cînd îl văzu? Socoti că a apucat pe Dumnezeu de un picior. Ea fu bun bucuroasă că și-a mîntuit iubitul de la pieirea capului. Teseu, nu mai întîrzie nici el, și ceru de soție pe Ariadna, de la Minos craiul, tatăl ei.

Și luînd-o în căsălorie se întoarsă cu dînsa în țara sa, la Atena.

Chimera

De cîte ori deschide cineva cîte o carte la care spune despre dumnezeii cei elinești, d-atîtea ori trebuie să rîză de prostia acelor păgîni. Într-însele nu găsești minciuni mai la seamă, ci croite așa pe d-a-ntregul, de nu le poți opri să nu te îngrețoșezi, nu atît de credința deșartă a bietei poporimi, cît de tîmpirea și de gugumănia cărturarilor și a procopsiților păgînătății, cum de să creadă ei niște prostii așa de gogonate și de nesărate. Dară, ce să mai stăm noi oare să vorbim de vremile păgînești? Cei de p-atunci, bine, rău, tot credeau în ce credeau ei; cei de azi însă nu mai cred în nimic.

Ci, să-i lăsăm pe toți la Dumnezeu încolo, și să ne cătăm noi de povestea cu Chimera. Pe la începutul veacurilor, spun păgînii să se fi născut pentru păcatele muritorilor o bală a Satanei, ce-i zicea Chimera. Aceasta era o iasmă îngrozitoare și rea de nu da pace făpturilor lăsate de Dumnezeu pre pămînt, nici cît ai clipi din ochi. Chimera aceasta era cu capul de leu, cu trupul de capră și cu coada de balaur; din gura ei ieșea foc și pară, și bîntuia nouă țări împrejurul sălașului ei.

Se luaseră vecinii de gînduri și se găteau să pribegească prin a lume mare și necunoscută, numai să scape de răul acestei jivine, căzută ardu-belea pe spinarea bieților oameni ai locului.

Împăratul unei țărișoare de prin preajmă făgăduise multul cu mult voinicului ce se va încumete s-o răpuie. Dară unde împingea ispita pe cineva la așa treabă?

Deci vecinii se hotărîră a mai suferi ce-o mai suferi, pînă într-o zi, cînd să-și ia catrafusele și să-și caute de sărăcie; căci pe-acolo nu mai era chip de trai.

Într-acestea un voinic mare, pre nume Belerofonte, veni cu cărți de la împăratul lui, mai-marele, către împăratul locului, mai-micul. Scris era în aceste cărți ca în clipa ce va sosi voinicul, să-i ridice viața.

Împăratul locului neștiind ce era scris în carte priimi pe voinicul ca p-un oaspe, și-l omeni, nouă zile de-a rîndul.

În cea de-a zecea zi, cînd deschise scrisorile și văzu ce zice acolo, se minună. Și ca să nu-și mînjească mîinile cu niște sînge pe care îl credea el nevinovat, și ca nici porunca împăratului, maimarele, să nu o calce, trimise pe Belerofonte să se războiască cu Chimera și s-o răpuie pre ea, cu gînd că mai bine să se prăpădească acolo în luptă, decît să ucidă o așa bunătate de voinic.

Viteazul nu se codi cîtuși de puțin. Numai se duse de pîndi ca să vază ce apucături are dihania cea spurcată. O dată o văzu și îi fu destul.

Apoi se rugă de Minerva, ce se mai numea și Palas ori Atena, purtătoarea de pavăză, să-i dea pe armăsarul Pegas, purtătorul fulgerilor și trăznetelor puternicului Joe. Zeița îi ascultă rugăciunea.

Cum veni Pegas, învăță pe Belerofonte să-și facă un buzdugan cu măciulia numai de plumb gol și mare cît o baniță. Așa făcu voinicul. Și luînd cu dînsul arcul, tolba cu săgețile și sulița, împreună cu buzduganul, încălecă și se duse asupra fiarei.

Cum o văzu, unde mi-i aruncă voinicul o ploaie de săgeți de o întărîtă și o făcu să turbeze de mînie; iară fiara spurcată, bala diavolului, mi se luă după voinic, vărsînd asupră-i flăcări de să-l facă scrum; Pegas însă mi-l ducea ca pe o peană, și coti în dreapta, coti în stînga pînă ce veni bine lui Belerofonte; atunci ridică buzduganul și așteptă rece ca o piatră și fără a se sfii ceva cumva, ca să se mai apropie Chimera, și tocmai cînd căscase gura cît ocnița ca să mi-l înghiță ca p-un pui de vrabie, unde mi-și aruncă voinicul al său buzdugan în gîtlejul iasmei, și îndată sări calul cu dînsul în lături. Plumbul, topindu-se de focul ce! năpraznic ce da jigania din ea afară, îi arse rărunchii și măruntaiele. Simțind usturimea ce-i făcea plumbul cel topit, era să mai facă o opinteală ca să prinză pe voinic să mi-l facă mici fărîmi; dară încremeni locului ca trăznită din cer, căci nimic într-însa nu mai rămase nevătămat, ci totul se mistui și ea ajunse ca un buștean pîrlit, se făcu adevărată nălucă.

Păgîni, păgîni; dară tot așa o minciună cu coadă, nici ei nu o putură trece cu vederea, ci o deteră în tărbăceală, o luară la trei parale, și Chimera în sus, Chimera în jos pînă ce ajunse de rîs și de bătaie de joc.

Procopsiții, ca un lucru ce era născocit de dînșii, nu-și lăsară vorba să se prăpădească de tot, ci, ca să facă pe prostime să crează ce aiuraseră ei, scoaseră vorba că zeii au așezat-o pe Chimera în cer, dînd numele ei la un stolișor de stele.

Cu toate astea, povestea ce vă spusei, stă și astăzi în cărțile păgînești.

Cărturarii mai dincoa, nu voiră nici ei, să dea, tocmai) tocmai, de minciună pe cărturarii cei vechi. Ei nu zic că a fost vro Chimeră oarecînd în viață; dar nici nu zic că n-a fost; căci, de, corb la corb ochii nu-și scoate, povestea ăluia; și o tot încurcă și ei cum pot.

Mai șmecheri decît cărturarii cei vechi, ăștia mai noi, vor să fie și cu aceia, însă vor să fie și cu gloatele.

Ca să nu zică poporului că n-a trăit nici odinioară vro Chimeră pre lumea asta albă, și totdeodată să nu nimicească nici plăsmuirea procopsiților și învățaților celor vechi, ei păstrară numele de Chimeră și-l întrebuințează și pînă în timpul de față cînd se înțeleg ei la cuvinte prin cărți. Ei zic că este o Chimeră ceea ce vor să arate ei că ce spune, cutare ori cutare, n-are să se întîmple niciodată, sau că nu va avea ființă ceea ce plăsmuiește vrun învățat mai mare decît dînșii, carele vede lucrurile numai pînă dinaintea nasului său. Noi, însă, cind vrem să arătăm pre limba nostră cea strămoșească că cineva spune ori pune la cale lucruri cari cît de colo se vedecă are să rămîie numai în creierii lui, sau își nălucește ceva noi zicem că bate cîmpii, că visează deștept, că spune la cai verzi, sau că vorbește dușilor de pe lume; iară lucrurilor spuse de dînsul le zicem că sunt mofturi, fleacuri, ori nimicuri.

Și, bunăoară, toate cele cite auzirăți pînă acum, de la mine, dragii moșului nepoți și nepoțele, să știți cu bună încredințare că Chimere și numai Chimere au fost, sunt și vor fi. Iară dacă ele, Chimere fiind, v-a plăcut să le ascultați ca niște basme bătrînești ale cărturarilor, apoi mai are moșul la tăgîrță încă o sumă bună de felul acestora, pe care vi le voi povesti, cînd se va mai brodi vreme cu prilej.

I

Dragii moșului,

Cînd eram și eu tînăr ca d-voastră, mi-ar fi plăcut și mie să călătoresc, adică, cum se zice să dau și eu cu nasul prin a lume mare, să cunosc, barim, cîteva locuri de-ale noastre, românești. Dară, de! omul multe dorește, iar Dumnezeu face ce știe el, adică, cum grăiește zicătoarea: „omul hotărăște, Dumnezeu împlinește”. Ba încă cdată mi-aduc aminte, a! a! p-aci, p-aci, era să dau Colintina la spate și să mă opresc drept în Iași; însă lucrul rămase jos.

Aș fi voit, vedeți d-voastră, să văd și eu cei munți frumoși ai țării noastre. Mi-a fost dat însă ca tocmai la bătrînețe să mi se împlinească o parte din dorințele tinerețelor.

Și ca să nu mai întindem vorba de surda, căci povestea zice: acum o mie de vorbe un ban nu face.

În toamna anului 1881, oarecare trebuințe mă chemară la Roșiorii-de-Vedea. Nici că-mi trăznea prin cap cam în ce parte de loc cade acest oraș.

Cercetînd, am aflat că neică Enache căruțașul este om de omenie; m-am dus de l-am căutat; l-am găsit la locul lor de adunare; ne-am învoit, și a doua zi catrafusele ce bruma luam cu mine, fiind adunate la un loc și legate, am plecat.

Era la 1 septembrie. Dis-de-dimineață eram gata și așteptam cu nerăbdare să vie căruța. Nu se făcuse încă ziuă bine, și tot ieșeam la poartă, să mă uit în calea lui neică Enache. Minuturile mi se păreau ani. Mă tot ciudeam, cum de nu mai vine căruța. Vezi că neică Enache știa el ce face. Voia, vedeți d-voastră, cum a și făcut, hem să mergem în călătorie, hem să nu-și prea ostenească caii, ca să poată fi totdeauna în stare de a călători.

Cind, deodată auz: balanga! balanga! Ies la poartă; era căruța lui neică Enache. Nu mai aveam inimă în mine de bucurie. Părea că nu mai ating pămîntul cu picioarele.

Nu știu, dragii moșului, dacă veți fi călătorit și d-voastră vreodată. Eu însă vă spun drept că bucurie ca aceea arareori se poate simți; parc-apucasem pe Dumnezeu de-un picior, nu altceva. Săream ca un iepure, nu mai căutam la greutatea anilor. Și azi mă mir, de unde și pînă unde atîta putere. Sprinten ca un copil de 12 ani, m-am suit în căruță, mi-am făcut cruce, am zis: Doamne-ajută! și i, i, i, mișcă la drum, băiete! Auzisem că locuitorii din Roșiorii-de-Vedea sunt oameni dezghețați, pui de românași, cum se zice, coborîtori in linie dreaptă din acele viteze pîlcuri de roșiori, atît de vestite în istoria patriei noastre, împreună cu verzișorii.

Aceasta îmi îndoia bucuria, știind că merg să fac cunoștință cu niște astfel de oameni.

Cind am ieșit din București, pe calea Rahovei, adică a Craiovei, că pe acolo este drumul la Roșiorii-de-Vedea, se ridicase soarele cam de vreo două suliți, era, adică, cam șapte ceasuri. Am apucat pe șosea pînă unde ține ea; apoi pe drumul croit pe de-a-ntregul.

Era într-o marți, și în cel dintîi sat, Bragadirul, în care am intrat, după ce-am ieșit din București, ne-am întîlnit cu un popă, care umbla din casă în casă, fiindcă era zi întîi.

Am uitat să vă spun, dragii moșului, că pornind de-acasă, n-apucasem să facem vreo cincizeci de pași, și numai, iaca! un pui de grecotei ne iese înainte dintr-o băcănie, cu o doniță goală în mînă. Eu, care mă țin de credințele poporului nostru, vă mărturisesc că văzînd donița seacă a grecoteiului, întîlnind pe popa în cale de dimineață și știind că ziua plecării a căzut într-o marți, o cam sfeclisem și mă așteptam la cine știe ce ursuzlucuri. Mi-am scuipat în sîn, am mai zis un Doamne-ajută! și cu Dumnezeu înainte!

Am trecut apele Ciorogîrla, Sabarul, Argeșul, satele Bragadirul, Climceni etc., și am conăcit la han la Crevenic. Dîndu-mă jos din căruță bag de samă că ea are no. 13. Atunci mi-a intrat vulpea în sac. Socoteam că trebuie neapărat să mi se întîmple vreun neajuns, deoarece atîtea semne cobitoare a rău am întîlnit în acea zi.

M-apuc și spun lui neică Enache temerea mea.

El însă îmi răspunde:

— Nu te teme, domnule, că ești cruce de voinic! Lasă că ești cu mine, ce Dumnezeu!

Nu știu cum scoase el vorbele astea din gură, că parcă mi se răcori inima, mă liniști oarecum. Nu pot să vă spun ce are omul ăsta, că boiul lui, graiul lui cel blînd îți insuflă ceva încrezător.

Căruța lui neică Enache este pe arcuri; are patru călușei, să-i trăiască! de merg voioși cînd stăpînul este cu dînșii.

Unde să auzi d-ta pe neică Enache mustrîndu-și caii, ori blestemîndu-i sau înjurîndu-i, te-aș! ferit-a sfîntulețul! Cînd se întîmplă ca vreunul să se codească la drum, să nu dea în ham, el îl îndeamnă numai întorcînd biciul pe deasupra lui, și grăind: „Ii! bălan, că te bășic!“ sau: „Mînă la drum, cîrlan, că-ți dau grăunțe!“ și caii ascultă de gura lui, și întinde la drum, de ți-e dragă lumea să călătorești cu neică Enache. La han am găsit și de mîncărică, și pat de odihnă pînă ce caii să îmbuce și ei olecuță, și să mai și răsufle, că mare era zăduful. Nici nu ne-am atins de merindele noastre, căci n-am avut trebuință de ele.

După masă, m-am pus nițel pe pat, și pînă să aromez, gîndurile îmi zburară înapoi, la drumul ce făcusem. Și cercetînd satele și apele ce lăsasem în urmă, nu știu cum, că închipuirea mi se opri la Argeș și la Sabor. Atunci mi-am adus aminte de un cîntec vechi ce mi se pare a-l fi auzit oarecînd, și anume:

Cit e Argeșul de mare,

Haz ca Săbărelul n-are…

Ca ce noimă să fi avînd vorbele acestea? Argeșul așa de mare, Săbărelul, un pîrîuaș, și are haz mai mult decît Argeșul! Cine să fi alcătuit cîntecul.”cesta? Ce o fi vrut să înțeleagă el? Astea toate învîrtindu-se prin creierii mei, nu puteam să-i dau de samă. Mai gîndiți-vă și d-voastră, și de veți ajunge să pătrundeți în înțelesul lui, spuneți-mi și mie. Totului tot, eu știu că am adormit cu gîndul la:

Cît e Argeșul de mare,

Haz ca Săbărelul n-are…

Mai tîrziu am cercetat pe oamenii din localitate, pe lăutari, și abia am ajuns să-l încropesc. Și fiindcă n-am nici o taină la sufletul meu, vi-l împărtășesc si d-voastră aci.

Cînd m-am deșteptat, caii erau prinși la ham; m-am urcat în căruță și am plecat. Nu însă fără să plătesc cheltuiala ce am făcut, căci nu m-ar fi lăsat hangiul, deoarece sunt un umilit muritor: nici tu subprefect, nici primar, ba nici chiar notar, căci atunci poate, dă! mi s-ar fi făcut vrun hatîr.

Mergînd mă tot miram cum de spun oamenii, adică cei ce călătoresc prin țară că ești silit să mori de foame, de cumva nu te vei îngriji de merinde. Și tot povestind cu neică Enache, am trecut apa Glavaciocul, satele Flămînda, Frăsinet, Oltenii, Perii și am ajuns sara la Vîrtoapele de jos, unde am și mas noaptea. Aici iarăși am nimerit-o bine.

Mă tot cruceam, și mă gîndeam la bîrfelele oamenilor. Tocmai tîrziu, hei! după ce am pățit alageaua, cum se zice, am priceput și eu, tîrzielnicul de mine! cum merge șiretenia pricinei.

Neică Enache, ca toți birjarii, se teme de musafirii giambași de noapte, și-și caută locuri de conăcit ferite de asemenea musafiri.

Ceva mai mult. Neică Enache, căutîndu-și un asemenea loc, are grijă ca și mușteriii lui să fie mulțămiți și să-și găsească toate înlesnirile, fără stînjeneală. Ce e drept, cam rar se găsește asemenea locuri; dară neică Enache, hîrșit într-ale birjăriei, și cinstit cum este, nu știu cum face, nu știu cum drege că le bobește bine.

La Vîrtoape, neică Enache ne-a dus în gazdă la un anume Constantin Popa Crăciun, creștin al lui Dumnezeu, fecior de popă, om cu dare de mînă. Mă cam îndoiam să mîi acolo, dară neică Enache mă încredință că acolo mîne și subprefectul, cînd călătorește prin plasă.

Atunci mi-am zis: dacă trage aici astfel de ipochimeni, trebuie să fie bine. Neică Enache trăsese aici ca pe ciripie, căci aflase el ce aflase, de pe la alți chirigii, tovarăși de-ai lui, pe care-i cercetase despre drum, căci el, deși îmbătrînit căruțaș, nici el, vezi, nu mai fusese la Roșioriide-Vedea.

Cum am spus, d. Constantin Popa Crăciun ne spuse că n-aveam trebuință de nimic al nostru, căci la dînsul se găsesc și pui de găină, și lapte, brînză, ouă, ba și un purcel fript, dacă voim, căci, slavă Domnului! curtea este plină de oase și de vite. Ba încă, pentru norocirea noastră, ne spuse că tocmai atunci argații dase cu plasa și prinsese un crap, care fierbea cu borș la foc. Noi răspunserăm că ne mulțămim să avem pentru cină ceea ce găteau pentru dînșii.

Ne puse masa, și ne aduse de toate ce aveau ei pentru dînșii. Se înțelege că mămăliga nu putu lipsi de pe masă.

Gazda ne spuse., după ce intrarăm în vorbă cu dînsul, că bietul răposatul tată-său le lăsase lor toată agoniseala lui de o viață de preot al satului.

Maica preoteasă, care trăia cu dînșii, este o femeie vrednică și sprintenă.

Ea vede de vite sara, cînd se întorc de la păscut, ea le închide peste noapte, fiecare pe la locurile lor; ea le dă drumul dimineața și în primirea văcarilor și argaților ca să le ducă la pășune. În curtea lor se află tot felul de vite: și vite mari, și vite mici.

Un lucru am uitat să vă spun, dragii moșului, Constantin Popa Crăciun este însurat, Are și un frate mai mare, dară e cam pătimaș. Mintea lui, minte de copil mic; dacă-i dă de mîncare, mănîncă și el; de-i zici: dă-te mai încolo, se mișcă și el. Pasămite este luat din iele, care i-au sorbit și mintea și inima, sărmanul! Toate le are bune d-nul Constantin Popa Crăciun. Cu toate astea, are și el un vierme care-l roade. Nu face copii. Și ar dori cu foc să aibă și el măcar un copilaș. Ca să-și mai astîmpere oarecum dorul ce-l muncește, a luat un copil de suflet, pe care-l crește ca pe al lui. Altminteri, el este țîrcovnic la biserică și mai face și pe negustorul. Daraveri de sat: mai cu vitișoare, mai cu grîne, adună și vinde pe la tîrguri. Trebușoara îi merge binișor, căci are chiag.

Cămara unde am mas era curată. Nici o muscă, nici un purice n-am simțit. Fi-va oare, pentru că eram ostenit de pe drum? Destul că am fost bine primiți, bine găzduiți și bine ospătați.

A doua zi mă gîndeam cam cît are să mă coste o așa găzduire subprefectorească? Spunînd că am dorința să beau o cafea cu lapte, d. Constantin Popa Crăciun se repezi în vecini și aduse cafea, că el, zicea, o isprăvise și n-avusese timp să meargă la tîrg ca să-și cumpere alta. Atîta bunăvoință mă uimi. Și cînd voiram să plecăm, întrebai:

— Ce sunt dator pentru găzduirea cea bună ce am găsit la d-ta?

— Ce vei voi d-ta să dai, domnule.

— Cum ce voi eu să dau? Ei, iaca, eu nu voi să dau nimic.

— Bogdaproste! și pentru atît. Bine că nu-mi mai și cereți ceva pe deasupra.

M-am uitat lung la dînsul. Auziți d-voastră, dragii moșului? Tot eu să mai cer. Ca ce să fie asta oare? l-am întrebat eu; dară n-a voit să-mi spună ce noimă aveau cuvintele lui. Dac-am văzut așa, mi-am zis și eu: deci, tacu-te mă cheamă. Am scos și i-am dat cinci lei noi. El îmi răspunse că-i plătisem cu prisos. Mi-a părut bine. Și luîndu-mi ziua bună, am plecat.

Am trecut Rădoieștii, apa Teleorman, Satul nou, rîul Vedea și am ajuns la Roșiorii-de-Vedea.

II

Ca să meargă cineva la Roșiorii de-Vedea, dragii moșului, drept din București, trebuie să-și aducă aminte de ceea ce era drumurile noastre mai acum vro cincizeci ori șaizeci de ani. Căci și guvernul de azi, și stăpînirea de ieri, pesemne c-au uitat că Roșiorii-de-Vedea fu odată capitală de județ.

Uita-i-ar relele pe ei acolo! Nici tu poștă, nici tu șosea, nici tu drum de fier, nimic! Dară nimic, care să-ți arate drumul în acea parte de loc; nici o înlesnire ca să mergi la acest oraș, vestit altădată.

Voind să mergi cu mijloacele date de stat trebuie să treci pe la Giurgiu. De aici să te urci în vapor, care te duce la Turnu-Măgurele prin, Zimnicea, și din acest oraș, cu o trăsură particulară, ori cu diligența să ajungi la Roșiori, căci este o diligentă ce ține în legătură centrul județului cu Rușii. Sau, de la Giurgiu să te urci în diligență, dacă este loc, să mergi prin Alexandria, ca să ajungi la Ruși, drum pe care-l faci, și într-un chip și într-altul, cam într-o zi și jumătate, cu adaosul neplăcerii de a-ți tot descărca și încărca catrafusele dintr-o trăsură într-alta.

Mai scurt ar fi să te duci cu drumul de fier, calea Piteștilor pînă la Stolnici; ajuns aci trebuie să fi închiriat de mai nainte o trăsură din Ruși, care să te aștepte la Stolnici, și să te ducă acolo.

Această trăsură te costă aproape îndoit cît drumul de fier. Altfel, rămîi acolo la Stolnici, de n-ai nici unde să-ți pleci capul, stațiunea fiind mică, într-un sătuc.

Cu chipul acesta ajungi într-o zi la Ruși. Cine vrea să meargă la Roșiori și să ajungă cu floare la ureche, fără grijă, fără nimic, să ia cu chirie birja lui neică Enache.

Să nu caute că are no. 13. Neică Enache este omul care desface toate făcuturile cu omenia sa. El este îmbătrînit în ale călătoriilor, el știe toate dichisurile drumului, și vrînd să-și găsească toate înlesnirile, caută totodată ca și mușteriii lui să meargă liniștiți și să afle tot ce le trebuie pe drum.

De la București la Ruși este ca la șase poște și le faci cam într-o zi și jumătate.

N-am stat decît o jumătate de zi în acest oraș și m-am întors.

Peste un an, aceleași trebuințe mă chemară la Ruși, și de astă dată am rămas cîteva zile, ți am aflat că Adunarea Națională a recunoscut și ea in cele din urmă, că este de trebuință a intra și Roșiorii-de-Vede în lanțul căilor ferate.

Dară de la a recunoaște pînă a-l pune în lucrare mai are să curgă apă pe Dîmbovița. Însă, ce să zici? omul trăiește cu nădejdea, și prin urmare nici noi să nu pierdem nădejdea. Să nu vă fie cu supărare, dragii moșului, pentru abaterile ce fac. Că uite, te ademenesc lucrurile ce vezi cu ochii și șchioapeți din drum. D-voastră cînd vedeți că încep să bat cîmpii, mai tușiți, mai mișcați-vă din loc, bateți șeaua să priceapă iapa, cum se zice, ca să mă întorc la șiritenia noastră.

Și cum vă spusei, de astă dată am zăbovit cîteva zile. Prietenul la care am tras în gazdă m-a primblat prin tot orașul. Pot zice, am văzut tot, căci nu este anevoie a cunoaște orășelul în două sau trei zile. Mai întîi ți se arată rămășițe din ceea ce fusese odată. Multe dărîmături încredințează că pe acolo a fost odată case mari, case boierești, cum se obișnuia în vechime.

Eram setos, vedeți d-voastră, să cunosc mai de aproape pe acești orășeni, renumiți în vechime, pe Roșiorii de la Vedea, românii ăia grozavi, care au făcut atîtea izbînzi odinioară, împreună cu verzișorii.

Ca să vezi fruntea orășenilor, trebuie să mergi la Cazino. Acolo se adună și bun și rău, căci aci este locul de întrolocare a tot ce este mai spălățel în oraș. Aci se vorbește despre politică, despre interese, despre afaceri. Se joacă și iar se joacă cărți, boală care chinuiește pe toți.

Am intrat în vorbă cu mai mulți și m-am încumes a-i întreba cu ce-și îndeletnicesc ei mintea, spuindu-le că n-avusesem timp să le văz librăria.

— Ah! Domnule, nu-ți mai pierde vremea degeaba. Noi n-avem librărie în oraș; sau mai bine cîte băcănii, atîtea și librării. De la băcani ne cumpărăm hîrtie, condeie, cerneală etc.

— Dară cărți?

— Cărți de școală se găsesc de vînzare la unul din profesori, încolo nimic.

— Ei, ce citiți d-voastră?

— Iaca, cînd vin gazetele la Cazino, ascultăm și noi ce spune alde primarul, ori alții care iau gazeta în mînă.

— Asta la Cazino. Dară acasă?

— Acasă vorbim, povestim, fumăm etc., iară femeile, cînd nu lucrează, joacă loton ori sinonime.

Am intrat în cîteva prăvălii, de unde am cumpărat cîte ceva lucruri mici, de care aveam trebuință. M-am crucit cînd le-am văzut împodobite, mai numai cu cadre rusești și bulgărești. Rar, colea și colea, văzui rătăcit și cîte vrun chip românesc.

Rămăsei uimit și mă întrebai în sine-mi: „Dară unde mă aflu eu, frate? în țara românească ori bulgărească?“ La surprinderea mea, prietenul îmi spuse o mie și o sută.

Acum, dragii moșului, iasă ședem strîmb și să vorbim drept. Nu e așa oare, că în mare rătăcire fu lăsat bietul nostru popor ca să cadă? (Noi vorbim de locuitorii din

Roșiorii-de-Vedea și de preajmetele lui.) În casele lor icoane, cadre și chipuri bulgărești.

Ei nu citesc, că n-au de unde să-și cumpere cărți. Ei sunt cu totul părăsiți de inima țării, rupți de la coastele ei și năpăstuiți pe malul Dunării, fiindcă nici șosele, nici serviciul poștal de-a dreptul n-au cu capitala țării!

Ce să facă oamenii? Cumpără și ei ce găsesc, doritori fiind să-și împodobească prăvăliile și casele. Românii au purtat un război destul de falnic pentru dînșii. Unde sunt cadrele în care să fie zugrăvite faptele lor mărețe? […] Și cutreierînd orașul, am trecut pe la școala de fete și pe la cea de băieți.

Am întrebat pe soțu! meu despre înaintările ce fac la învățătură. Iată ce mi-a răspuns.

— Școala de fete, mai mult cu numele a fost pînă mai anțerț. Cînd erau fetele la recreație, ți se părea că ești la nuntă: trăgeau la niște danțuri, la niște brîuri și la niște bătute de parcă îți da inima brînci să te prinzi în joc cu ele.

Poate că era bine așa pentru alte timpuri; dar pentru timpul de față nu se mai potrivește. Mulțumită însă spiritului de propășire, a început să se simtă și la noi folosul învățăturei la fete și lucrurile au început să se schimbe înspre bine.

Dară încă mite școala de băieți? Acolo e acolo. Un șir de case, proprietatea comunei, de altminteri încăpătoare, dară întunecoase și fără dușumea, am putea zice. Scîndurile s-au tocit pînă într-atîta, încît au rămas numai talpele pe care se așează dușumeaua și pe alături niște gropi, de ești nevoit să sari din tălpoaie în tălpoaie. Bieții băieți, vrînd nevrînd, a trebuit să învețe gimnastica și mă mir cum de nu și-a rupt vreunul picioarele. Bine că nu se găsește prin București o asemenea școală, căci multă lume ai vedea schiloadă pentru că aici sunt și mulți doctori! Onoare însă primăriei: în anul acesta a pus să se facă școalei o reparație, pot zice din temelie!

Acum să-mi dați voie, dragii moșului, să vă spun și cusurul femeilor din Ruși. Nu vă neliniștiți așa! de! că nu cade cerul pe noi, dacă vă voi spune și eu o vorbă. Mai toate femeile fumează!

Rău e, nu e așa?! D-aia văz eu, că vă mușcați buzele, vă țineți cu mîna de falcă! Îngăduiți, îngăduiți, că nu se face gaură în cer. Aveți nițică răbdare să isprăvesc. Dară oare nu sunt și prin București multe care fumează?

Școala sau boldul de propășire, nu știu bine să vă spui, a făcut că femeile cele tinere din Ruși și fetele nu metahirisesc acest obicei, dară cele bătrîne, nu știu zău dacă este vreuna care să nu fumeze. Nu va trece mult, așa cred eu, și se va rări și obiceiul acesta pînă într-atît, încît să vedeți, ia, așa, colo și colo cîte vreuna care să mai fumeze.

Cercetînd și despre sîrguința profesorilor și despre purtarea lor, soțul meu mi-a povestit următoarele:

Mai anii trecuți, regele, voind să facă o inspecție oștirii tăbărîtă pe marginea Dunărei, a trecut și prin acest oraș.

Prefectul de pe vremea aceea i-a înfățișat pe toți slujbașii statului, între cari erau și profesorii. Stînd ei în rînd, unul carele se crede că altul ca dînsul nu se află procopsit, nevoie mare, înaintează cu trei pași și începe a vorbi regelui în limba nemțească. Văz, Doamne, ce s-o fi socotit el, să știe și vodă că se află și pe aici oameni cu știință de limbi străine și să mă ia la ochi.

A pățit-o însă, căci regele îl întreabă:

— D-ta ești profesor la școala națională de aici?

— Da, măria-ta.

— De ce dară nu vorbești românește?

A pus botul pe labe și s-a retras rușinat la locul lui și cu nasul tăiat, fiindcă n-a știut ce răspuns să mai dea.

Prietenul meu mi-a dat apoi o scrisoare a aceluiași neprocopsit profesor, pe care o țin și astăzi. Cetind-o, mi-am adus aminte de pilda Domnului Christos din Evanghelie cu vameșul și fariseul:

Fariseul

„Mulțumescu-ți ție, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, sau ca și acest vameș.

Postesc de două ori pe săptămînă și dau zăciuială din toate cîte cîștig.“

Procopsitul din zilele noastre

„Căci, domnule, deși sunt venit aci în România, 22 ani, însă nu regret a vă spune că încă n-am adoptat caracterul a multor din această frumoasă țară.

Adesea se pot găsi și în corpul didactic oameni fără încredere, însă pe mine vă rog a nu mă trece în ordinea acelora.”

Vedeți d-voastră, dragii moșului, fariseul tot fariseu este în toate timpurile și la toate popoarele.

Din cele ce auzirăți mai sus, puse față în față. vorbele fariseului vechi cu cele ale fariseului nou, v-ați putut încredința, socotesc, de adevăr.

Ba încă cel nou este și mai vinovat, după mine. El este și nemulțumitor cătră un popor care l-a primit cu brațe deschise, îl hrănește și-l socotește ca pe fratele lui, și pîrîtor de tovarășii de școală cu care stă tot pe o treaptă. Dară să lăsăm la păcatele pe niște astfel de oameni și să ne căutăm de șiritenia noastră.

Cum ieși din Roșiorii-de-Vedea pe șoseaua cătră București, la o mică depărtare dai de un sat părăsit, numit Țigănia. Aci este o biserică părăsită, din care a rămas numai zidurile, și despre care se spune multe prin oraș. Am întrebat pe acel procopsit de profesor, de curiozitate numai, ca să-mi spuie ce știe despre acea biserică. El mi-a răspuns, că cine se ocupă de asemenea fleacuri?

Auziți d-voastră vorbă? Și cui se cuvine, mă rog, să cerceteze, să meargă la fața locului, ici o palmă de loc, ca să vază cu ochii lor, să citească inscripțiile, să compare cu ce zice istoria țării, să adune spusele de prin gurile bătrînilor, de nu profesorilor? Ei, care se numesc oameni cu patru ochi, pentru că știu carte, sunt datori să scrie, să facă cunoscut, să dea la lumină spre dezbatere, tot ce se zice, tot ce se află asupra unui lucru, care aduce aminte trecutul unei localități, unde slujesc ei ca profesori, cîte 15 și 20 de ani.

Nu li se cere de nicăiri nimic, ei sunt buni bucuroși că li se dă leafa, și unii dintr-înșii putrezesc toată ziua pe lavițele cafenelelor. Măcar de curiozitate, să se arate că trăiesc și ei, să se știe că au trecut prin lumea asta albă, ar trebui să se îndemne să afle, ca să știe și ei spune celor ce i-ar întreba despre istoria orașului și a prejmetelor. Dară ei nici atîta nu fac. Pe mine mă rîma la inimă să știu ceva despre istoria acelei biserici, am întrebat vro doi, trei bătrîni, și din spusele lor, iată ce am înjghebat:

Cică odată Radu-vodă Negru a ieșit la bătălie cu păgînul, și acesta l-a dovedit; iară el a dat dosul. Și fugind dinaintea păgînului, a ajuns la un copac scorboros. În acest copac s-a vîrît și a scăpat cu zile.

Turcii, luîndu-se după Negru-vodă, l-a gonit, l-a gonit pînă ce i-a pierdut urma. Și caută-l în sus, caută-l în jos, numai deteră cu mîna de el. Văzînd ei că Radu Negru a pierit din ochii lor ca o nălucă, se întoarseră de unde au venit; iară Negru-vodă se făgădui să facă un schit de călugări în locul acelui copac scorboros.

După ce s-au așezat lucrurile în țară, Radu-vodă s-a ținut de făgăduială și a făcut o biserică, biserica ce stă astăzi pustie.

De ce nu s-a făcut schit de călugări, nu pot ști, fără decît știu că s-a făcut un sat de țigani, și s-a numit Țigănia.

Popii, care slujeau la acea biserică, mureau des, și biserica rămînea adeseori văduvă de preoți. Azi așa, mîni așa, pînă ce i-a ieșit nume rău, și popii începură a se codi, adică a nu mai voi să slujească la așa biserică cu triște rea.

Din pricina aceasta sătenii începură a cîrti și a se plînge că le vine greu să meargă pe la bisericele satelor megieșe pentru cununii, botezuri și alte trebuințe ale lor. Ei deteră svon că se va sparge satul.

Un arendaș bogat voind să ție satul, ca să nu se risipească locuitorii, făcu leafă bună preoților care ar voi să slujească la biserica din Țigănie, și se și găsiră vreo cîțiva, care nu prea credeau în piezele cele rele ale bisericei, mai cu seamă că le lua văzul albișorii sunători. Veniră pe rînd, unul cîte unul, ca să slujească. Dară se căiră de prostia ce făcuseră, cînd se văzură la ceasul morții, înainte de vreme. De atunci încoace nu mai voi niciun preot să slujească. Satul se sparse și biserica rămase pustie, cum o vezi cu ochii verzi, de cîntă în ea cucuvelele.

Sătenii, unii apucară într-o parte, alții într-alta. Din adunătura unora dintr-înșii și mai venind și alții de prin preajmă, înființară un alt sat, care se cheamă Satul nou. Acolo își făcură o altă biserică, și aci popii slujesc fără frică.

Acum, din toată această poveste, trebuie să fie ceva. Mai întîi știm, după cum vedem și în București, că unde a fost o curte mare de boier însemnat, ori vro monăstire, sau niscai curți domnești, alături a fost și o țigănie. Ce să fi fost oare la Roșiori, de alături s-a înființat satul Țigănia? Dară biserica nu va avea oare vro inscripție ceva, care să dea la iveală șiritenia povestei cu înființarea ei?

Toate acestea, un profesor de-ai localității le-ar putea dovedi mai lesne decît un străin.

Dară Dumnezeu să mă ierte, nu știu ce să mai zic, lenea ori nepriceperea au lăsat lucrurile baltă, și așa socotesc că vor rămînea pînă cine știe cînd, sau pentru vecie.

Fiindcă suntem încă în Rușii-de-Vedea, să-mi dați voie, dragii moșului, să vă spun ceva și despre un fel de pașa, la cheremul căruia sunt supuși mare parle din orășeni: acesta este un căruțaș de meserie, român de baștină nu poate fi, după cum îl arată numele ce poartă.

El, cu de la sineși voie, a înființat o diligență de-a dreptul între Ruși și București. Dar numai Dumnezeu s-o facă diligență! Ea trebuie să plece o dată pe săptămînă.

Însă onorabilul cetățean dacă n-are poftă în vreuna din săptămîni să plece la București, rămîne. Uneori vine la două sau la trei săptămîni. Te tocmești cu dînsul, bine, ha! Îți ia arvună, și dacă n-are poftă, nu pleacă. Degeaba-i spui că ai trebuință, că ești silit să pleci, ce-i pasă d-lui.

Îți răspunde cu sînge rece, și fără să se sinchisească de ceva, că nu merge. Îi făgăduiești să-i dai nu știu cît. Și cine poate să sature pe acest nesățios? Ș-apoi, barim, de-ar fi ceva de trăsura lui; o căruță brașovenească, fără arcuri, și mare cît o araba, în care așează, afară de calabalîcuri, cel puțin opt oameni. Roatele uneori sunt legate cu ștreanguri, și pe lîngă astea, are niște cai, care de-abia tîrăsc căruța. Cu această diligență am fost silit să mă întorc la București, în toamna anului 1881, cînd, pe lingă niște saci cu orz, înăuntru mai erau nu știu cîte bucăți de abale, și peste astea, pare-mi-se, șase călători. Apoi alții pe chichiță, în codîrlă, și pînă și peste coviltir.

III

Pînă nu dai cu capul de pragul de sus, nu vezi pe cel de jos, ne cîntă zicătoarea poporului, dragii moșului. E bine să ție cineva seamă de povețele cele înțelepte ale străbunilor; căci dacă nu, se pune în primejdie de a face încercările ce alții au întîmpinat înaintea noastră, și nu ne putem folosi de povețele lor. Un astfel de păcat am săvîrșit eu și am pățit-o.

Neumblat, adică necălătorit prin țară, socoteam că tot cu de alde neică Enache sunt. Știam de la venire că nu-mi trebuise nimic pe drum, și credeam că, deoarece mă întorceam cu diligență, tot așa are să fie; o, cainicul de mine!

Totul fiind gata, m-am urcat în diligentă, și aidem! În trăsură făcui cunoștință cu mai bine de jumătate de testea de ființe omenești, bărbați și femei. Dădui bună ziua și îmi mulțumiră. Unii din soții mei de călătorie, văzîndu-mă că sunt numai cu trupul, fără merinde, fără nimic, se încumeseră și-mi ziseră:

— Cum, nu-ți iei nimic de mîncare pe drum?

— Nu! căci vom găsi pe la conace

— Măcar o pîne, ceva.

— Nu-mi trebuie nimic.

Un zîmbet de milă se furișă pe buzele mai tuturor din căruță. Ar fi mai voit ei să-mi zică ceva; dar stăpînul diligenței era de față și tăcură. Pasămite că știau ei ce știau. Erau pățiți.

Am ieșit din oraș, apucînd pe crîmpeiul de șosea ce duce la București, fără să ne iasă înainte nici iepure, nici popă. De la capătul șoselei, am înaintat pe calea lui Dumnezeu, adică pe văgașurile făcute de căruțele altor călători înaintea noastră, și pe șleau, alegînd totdeauna drumul cel mai bătut. Despre zdruncinături nu vă mai vorbesc; și le poate închipui oricine a călătorit cu asemenea trăsuri.

Stăturăm să facem popas la cîrciumă pe deal; și pînă să dea apă cailor, și să se mai odihnească olecuță, avurăm timp și noi, călătorii, să îmbucăm ceva. Aci la cîrciumă se găsi legumă: ouă, brînză, sardele; dară pîne, nu. Luai pe bani, de la stăpînul diligenței, și-mi astîmpărai foamea.

Soții mei rînjeau pe sub musteață, cum se zice; iar mie îmi cam căzu nasul. Nu ascultasem povețele lor, vezi. Trăgeam nădejde însă că-mi voi scoate din capete sara la gazdă.

În tot cursul drumului dai de cîte un bordei, colea și colea; la toate găsești țuică și tutun; la unele găsești și vin. Dar ce vin? borș, nu altceva; vin de care a băut Domnul Christos pe cruce. Ba la unele găsești și cîte nițică brînză, de s-o tai cu toporul, sau niscaiva pastramă, posmăgită și uscată de să-ți rupi dinții în ea. Pîne însă de loc.

Ne suim în poroclita diligență și pornim înainte, și tot înainte, pînă ajungem să treacă drumul pe marginea unei păduri. Aci, în cale, am dat peste mai multe cete de țigani, ce tăbărîseră cu corturile pe cîmpie. Se vede că se întorceau la bordeiele lor de la munca de vară, muncă ce fac ei prin orașe.

Ți-era mai mare jalea să-i privești. Ei erau însă voioși, cîntau, jucau și alergau, cei mai juni și copilandri, cu picioarele goaie, cu cîte o zdreanță pe dînșii, de li se vedea goliciunea, cu părul căzut pe ochi și împîslit, de nu era pieptănat, socotesc eu, de cînd se născuseră. Cei mai în vîrstă umblau prin preajma corturilor, unii îndeletnicindu-se a așeza sau drege cîte ceva pe lîngă șatre, alții învățîndu-și urșii să joace; iară alții sfătuindu-se în grămezi, grămezi, cine știe la ce, și făcînd o halalaie, de nu-ți venea să stai ca să-i asculți.

Cei mai bătrîni și nevestele stau sub corturi, bătrînii tolăniți, sau într-o rînă; femeile aprinzînd focul sau făcînd mămăligă, ori îngrijind de leguma ce fierbea la foc în ulcele. Altele îndeletnicindu-se a-și cîrpi vestmintele lor și ale copiilor, și altele stînd lungite la soare.

Fețele unora din ei nu păreau a fi ale unor oameni trăiți în ticăloșie; dimpotrivă erau grase și rumene, de parcă se bucurau cine știe de ce trai îmbelșugat, iară pe fețele altora se vedea cît de colo zugrăvită sărăcia, lipsa, neaverea, cu tot tacîmul lor de neajunsuri. Slabi, jigăriți, nespălați și nepieptănați, supți de necazuri, cu fălcile intrate unele într-altele de macre ce erau, cu trupurile uscate ca niște moaște, cu picioare și mîni subțiratice și pițigăiate, și cu toată ființa lor parcă erau strujite de asprimele vremilor și de muncă peste firea omenească. Te lua groaza uitîndu-te la dînșii, cum se tîrau ca niște umbre de oameni, ca niște iezme de noapte și ca niște stafii.

Cum văzură diligență, copiii alergară în gloate, unii să se dea peste cap, alții să se facă roată; iară alții să se tîrnuiască de păr între dînșii, ca să placă călătorilor și să le arunce cîte vrun bacșiș. Nu le era lor destul, sărmanii, truda ce-și dădeau ca să facă cheful călătorilor, pentru un lucru de nimic; nu le era destul că le sîngera cărnurile pe trupurile lor cele sarbede, dîndu-se peste cap printre spinii de pe drum, printre ghimpii mărăcinișului de pe marginea pădurii, printre glodurile de noroi uscat, făcut tun de arșița soarelui, unii din călători își mai și băteau joc de dînșii, mințindu-i că le-a aruncat cîte un gologan, sau făgăduindu-le că le va da, de se vor trage de păr și altele, făcînd haz de credulitatea lor. Cînd omul își face cîte vro petrecere, ca să se înveselească, să rîză, să mai uite și el cele greutăți și sarcinile vieții, înțeleg și eu; dar a rîde și a batjocori pe aproapele tău, pare-mi-se, a fi o neomenie.

Mă uitam cu milă și la batjocoritori și la batjocoriți. Cei ce făceau haz de chinurile semenilor noștri îmi dădeau ghies să rîz și eu de suferințele unor ființe aproape sălbatice.

Acum, dragii moșului, să vedem cine ar putea răspunde, cu mîna pe cuget, la întrebările mele: „În ce erau vinovați acei nenorociți, să fie batjocura unor oameni asemenea dînșilor?

Au doară ei să fie de vină că nu știu pe lumea asta nimic, ori societatea? Și dacă nu-i deșteaptă cei ce sunt în drept s-o facă, dacă nu-i luminează cei ce trebuie să puie lumina în sfeșnic, iară nu sub obroc, ei strică oare? Au doară cei procopsiți s-au învățat ei singuri, ori alții i-au făcut și pe dînșii ceea ce sunt? Și să nu se găsească oare și printre acei nenorociți vreunul, care să se bucure de darurile firii, cu deșteptăciune, cu cap priimitor de propășire și de subțierea neștiinței în care sunt ei cufundați?“

Eu nu mă încumet a vă spune cine e vinovatul, d-voastră judecați singuri cu mintea ce v-a dat-o Dumnezeu.

Și lăsînd pe țigani să-și mănînce amarul după osîndă lor, merserăm, merserăm pînă înnoptă, și ajunserăm la gazdă, la una anume mama Ilinca, unde poroclita diligență trage pentru noapte.

Flămînzisem. Eu auzisem că diligență mîne noaptea la hanul de la Talpa, sau nu știu la care alt han. Mă așteptam să găsesc acolo de toate ce-mi trebuia. Dar stăpînul diligenței și-a schimbat drumul. Acum mîne la mama Ilinca.

El găsise cusur că pe la Talpa sunt hoți de cai. Și măcar că, diligenței, care umblă din tată în fiu pe acel drum, nu i se întîmplase nimic niciodată, totuși de puțină vreme își schimbase drumul.

Pesemne hangiul de la Talpa slujea după cuviință pe călători, de la care nu-i mai rămînea să dea și stăpînului diligenței, care-i aducea mușterii.

Acesta iarăși, știind că oamenii din Ruși, vrînd nevrînd, trebuie să meargă cu dînsul la București, nu se mai gîndește decît la interesele sale. Puțin îi pasă lui dacă găsesc pe drum călătorii de ale mîncării. El știe că are să-i ducă la București și să le ia banii, apoi leșinați de foame, tescuiți, morți, sau abia mai dînd semne de viață, habar n-are. El una știe: știe că are să-i puie în hanul Gabrovenilor și mai multe nu. Lui să-i vie bine; despre călători, mila Domnului.

Cu asemenea cuget schimbă el drumul și se înțelese cu mama Ilinca

— Ce-mi dai d-ta, mie, mamă Ilinco, dacă ți-oi aduce alișveriș pe săptămînă de atîția și atîția lei?

— Ce să-ți dea măiculița? Iacă găzduire bună, fără să plătești ceva, și fîn cît vor putea să mănînce caii.

Învoiala fu gata. Diligență își schimbă drumul. Călătorii fură lăsați ca să-i specule mama Ilinca, cum va ști ea.

Această femeie este scurtă și grasă, guralivă de n-o întrece nici gîștele, nici oteleloaică. Se vede a fi fost curățică în tinerețele ei, și să vă spun, că n-aș voi să o iau pe sufletul meu pentru faptele ei. După părerea mea, cam multe și grele păcate trebuie să poarte ea în spinare.

Coliba babei Ilinca, unde se adăpostesc călătorii, este o casă țărănească, spoită cu var pe dinafară, are un brîu ca de-o palmă, făcut cu boia roșie, jos la rădăcină. De afară intri drept în tindă, unde este și vatra, pe unde se dă foc la soba din una din case. La dreapta este o cămară, ce se zice pentru femei; ca mai micușoară. La stînga o altă cameră, ceva mai mare, este pentru bărbați. Din camera bărbaților este o ferestruică ce dă în celar, prin care-i închide ușa. Un pat în fundul cămării, cît și cămara de lat. Este destul de încăpător de a se culca oamenii în el de-a porumbeii, adică de-a curmezișul patului. O saltea de paie și o scoarță deasupra.

Tavanul este atît de pitic, de-l ajungi cu mîna. Soba este alături cu ușa. Două scăunele mici, făcute din cîte o scîndură găurită, în care sunt băgate cîte trei piciorușe, și ieșite deasupra mult, de te glodește cînd șezi pe ele. O lampă mică atîrnă în părete, deasupra unei mese, sub care ține mama Ilinca ceapă și alte zarzavaturi strînse pentru iarnă.

În această odaie intră cîte zece și doisprezece oameni, adică cîți aduce diligență în gazdă.

Fiecare călător trebuie să plătească cîte un leu nou pentru o noapte, căci doarme acolo.

Mai trebuie să plătească cîte 10 sau 20 de bani pentru lampă, căci arde toată noaptea. Aci nu mai încape vorbă, că dacă are cîte ceva de mîncare, cînd are, trebuie plătit pe cit nu face.

Și cum zisei, ajungînd la gazdă, cea întîi trebuință mă silește a întreba, ce are de mîncare

— Nimic.

— Cum nimic?

— Apoi iaca, săptămînă trecută n-a venit diligență, și ne-a rămas bucatele. Azi n-am gătit mai mult decît ne-a trebuit nouă.

— Nițel lapte, brînză, unt, ouă, pîne, vin.

— N-are mama nimic, domnișorule. Dară dacă poftești o cafea, putem să-ți facem.

M-am mulțămit pe ce am găsit. Cei ce-și îngrijiseră de merinde, puseră ce aduseră cu dînșii și mîncară. Uitîndu-se cu coada ochiului la mine și rînjind pe sub musteață, mă poftiră la masă. Eu, drept să vă spun, nu mi-a venit să iau din masa lor; căci îmi ziseră oamenii, dreptul lui Dumnezeu! Încă de cînd am plecat să iau ceva din tîrg, și eu am desprețuit povețile lor. Eu socoteam că dacă ai parale în pungă, ai de toate ce-ți trebuie. Acum văzui că altfel a ieșit la văpsea. Unii din soți găsiră cu cale să strivească vro două cepe, ca să mănînce; alții mîncară usturoi; alții cine mai știe ce, și cuprinsul casei se umplu de un amestec de miros, pe care trebuia să-l răsufli. După masă se încinse o convorbire între toți, ca aceea, la care fui nevoit să ascult. Eu aș fi voit să mă culc; dar era cu putință oare pînă nu s-or liniști toți?

În cele din urmă sfîrșiră de vorbă soții mei, și ne pregătirăm de culcat. Ne așezarăm în pat, care cum apucarăm, de-a valma, bun cu nebun, rău cu nerău, careși pe unde. Unii din călători, pasămite se îndestulaseră de țuică pe la cîrciume, alții de fasole, cînd plecară de acasă, alții cine mai știe de ce, că adormiră numaidecît și se puseră pe niște sforăite, de păreau că duc porcii la jir. Și mie îmi era somn. La ce să n-o spun? Și culcîndu-mă, am adormit. Dar puișorii mamei Ilinca, locuitorii saltelei celei de paie, se vede că ori se supăraseră pe noi, venetici în casa aceea, că veniserăm să le turburăm pacea, sau că erau flămînzi, căci tăbărîră pe noi. Nu știu ce vor fi făcut soții mei, dar eu știu că m-am deșteptat îndată, cuprins de-o usturime de parcă eram pus pe jăratec și parcă mă îneca ceva.

Acum la ce să păcătuiesc?! Nu știu bine să vă spun.

Înțepătoarele cercetări ale vietăților, călugărițe de la mama Ilinca, sau aerul cel stricat din casă m-a deșteptat. Destul că n-am mai putut să dorm. Fiindcă, să vedeți d-voastră, unul sau mai mulți din călători, obosiți de călătorie, se vede că visau cine știe ce visuri frumoase, și fără să se gîndească că sunt cu alții în cemară, lăsau cele rele și stricăcioase pentru cei ce nu dormeau. Ce s-or fi gîndit ei, cine poate spune? Dară eu m-am sculat și vrusei să-mi fac o țigară. Aerul acel stricat din casă însă m-a dat afară. Mă îneca. Căci nu era cu putință să sufere cineva înăbușitoarele și grețoasele mirosuri ale cepei, ale gazului din lampă, amestecat cu fumurile nopții.

Afară dac-am ieșit, m-am chinuit toată nopticica pe unul din scăunelele, ce vă spusei mai sus, că am găsit acolo. Un pachet de tutun am stricat făcînd mereu la țigări ca să-mi treacă de urît. Atunci m-am gîndit cît plătește osul lui neică Enache. Îl puneam alături cu stăpînul diligenței ce ne aducea la București, și găsii o deosebire între dînșii ca de la alb la negru. Și cîte nu mi-am adus aminte, oare în acea sară?! Stînd cu ochii sticliți la stele, mi-am adus aminte de bietul tata cînd ne arăta pe cer carul, fecioara cu donițele, și multe și de toate.

Ce făceam eu, ce dregeam, nu știu, că ochii îmi da tot de drumul robilor. Astfel mi-am petrecut noaptea aceea, pe care nu voi uita-o pînă voi intra în pămînt.

Venind cu neică Enache, am fost și în tihnă și îndestulat. Întorcîndu-mă cu diligenta am rămas și nemîncat, și nedormit și cu banii dați.

Cînd am văzut că se îngînă ziua cu noaptea, am sculat pe argatul de la cai să îngrijească a le da de mîncare, ca să plecăm cu un ceas mai nainte. Cînd se arătă albul zilei, mi se păru că am scăpat de la cine știe ce chinuri. Eu fui cel mai dintîi gata.

Se gătiră și soții mei de călătorie și plecarăm bucuroși că scăpasem de iadul babei Ilinca.

Mergeam, dragii moșului, și părea că stăm pe loc, atît de lung mi se păru drumul. Socoteam că n-o s-apuc să mai ajung odată la București.

Pentru prînz toți mă asigurară că la Vadu-lat avem să găsim și de mîncare, și odihnă; căci este han vestit, proprietate a unui bogătaș străin. Ce bun lucru este nădejdea asta! Numai unde mă gîndeam să găsesc cu ce-mi potoli foamea, parcă atunci mîncasem.

Întru acestea înaintam, deși, cum zisei, cam încet, dar înaintam. Și întîlnind niște femei venind din pădure cu donițele pline de coarne, am cumpărat și am mîncat din ele ca pe cine știe ce poame delicate și gustoase. Ce este, frate, și foamea asta!

Mai mergînd, ochii mi se izbește de-o momîie de om. Era un flăcăiandru, care se vedea, după apucături, că era tont și molatic. De boiul lui mărunțel, cu chipul căscăund, grosolănia se vedea scrisă pe fața lui, armele și țorțoalele de pe dînsul îl da jos. Avea în cap o căciuliță cu fundul roș, îmbrăcat cu un fel de mintean cusut cu ceaprazuri, și niște poturi, de se împiedica în ei. Era înarmat din cap pînă la tălpi. Pușca, și o pușcă lungă, atîrnată la spinare, încins cu un sileaf, în care erau înfipte două sau trei pistoale, și un iatagan, care-i împiedica mișcările mîinilor, la coapsă o sabie turcească, de parcă el era atîrnat de dînsa.

Plin de mirare întreb: ca ce pocitanie să mai fie și asta? Mi se răspunde că este pîndarul viilor proprietarului din acea localitate, un neromân, care vrea să-și procopsească pe toți veneticii lui.

Am rămas cu ochii uitîndu-mă după dînsul, și o întristare desăvîrșită m-a cuprins. Atunci mi-am zis: „Aflase-va mai oare altă țară pe lumea asta albă, în care oricare întîi venit și îmbogățit acolo, să-și îmbrace slugile după pofta inimii lui, să-i înarmeze după cum l-o duce capul pe el acolo, sau după obiceiurile țării de unde a venit?“

Nu mă pricep la de-alde astea, dragilor mei; n-am umblat prin țări străine și de aceea nu știu ce va fi prin alte locuri. D-voastră, care sunteți și mai procopsiți, și mai umblați, trebuie să știți mai multe și n-ar strica să-mi deschideți și mie capul în privința asta.

Totuși mintea mă duce a judeca așa: cine vine la noi, și vin mulți nechemați, nenimic, se îmbogățește și dobîndește cuprinsuri, să fie dator a se supune tuturor regulilor, tuturor obiceiurilor pămîntului nostru, fie în port, fie în datine.

Și tot gîndindu-mă și răzgîndindu-mă, am ajuns la Vadu-lat, la acest han renumit.

Am fost cel dintîi care m-am dat jos din diligență și am intrat iute în cîrciumă, întrebînd ce demîncare au. Mi-a răspuns că nu este nimic gata, deși era aproape amiazi.

Mă îndemnară însă să iau ceva uscături: salam, sardele, șuncă etc. N-am voit. Doream să mănînc ceva fiertură. Am cerut să-mi dea cîțiva covrigi, de care-mi spuneau că au proaspeți la brutărie, și am băut un ciocan de rachiu.

Cel ce se vedea că este căpetenie acolo, om înalt și gras, cu ceafa de trei palme, pe nemincinos, cu aer desprețuitor, de parcă-l născuse mă-sa în bumbac și în bogății, un fel de: dă-mi, Doamne, ce n-am gîndit, să mă mir ce m-a găsit, pesemne că a vrut să rîză de noi. Covrigii lui cei proaspeți ce ni-i au adus, trebuiau zdrobiți cu muchia toporului, ca să-i putem mînca. Printre slugile ce furnicau de colo pînă colo, prin prăvălie și prin preajmă, n-am văzut niciun român. Se vedea cît de colo că stăpînul trebuie să fie vrun strein.

Săracii de noi, Doamne! Ce-am ajuns noi în țara noastră! Încotro te întorci, tot de bogătași străini să te lovești. În loc de mîncare, ne-am săturat de scîrțîiturile a doi păcătoși de gașperi, care ne-au împuiat urechile cît am fost siliți a sta acolo; căci și aici stăpînul diligenței, tot în interesul călătorilor, pe care-i considera ca marfă, avu a descărca o sumă de bucăți de dimie, adunate de pe la țărani, pe cari le adusese aici ca să le dea la piuă. Toată nădejdea acum era la Argeș. Și aici dac-am ajuns, credeți că am găsit demîncare? Aș! fugi de acolo, nu vă mai faceți că credeți! Mai întîi, ca și pe la cîrciumele de pîn-aici, pîne n-avea; căci, zicea hangiul, brutarul s-a dus cu pînile colea pe deal, unde sunt concentrați dorobanții. Cît pentru legumă, avea niște cîrnați uscați de proaspeți ce erau, și murdari de nu-ți venea să te apropii de ei, încolo nimic, dar nimica goală. Ba, pe lîngă țuică și vin, mai avea și bere la butelci. Am dat dracului și bere și tot, și mi-am frămîntat măselele încă cu vro doi, trei covrigi, uitați de vechi ce erau.

Pe lîngă toate aceste neajunsuri, mai trebuie să te scotocești cam des prin buzunare, plătind la taxe de poduri, lucru ce se întîmplă mai rar cu nenea Enache, căci pe unde merge acesta nu sunt atîtea poduri de plătit. În cele din urmă, cu chiu, cu vai! ajunserăm la București. Fie, că mi-am scos din capete și eu după ce am ajuns acasă. Și povestind la ai mei, ceea ce auzirăți și d-voastră, rîseră de mine, adică cum faceți și d-voastră acum. Ce, adică nu vă văd eu cum vă dați coate și cum puneți mîna la gură ca să nu se bage de samă! Lasă că așa am să fac și eu cînd voi auzi despre cineva că a fost neascultător și desprețuitor povețelor celor pățiți.

I

Dragii moșului,

În anul Domnului 1884, iulie, 10, într-o marți, am plecat și eu la Cîmpulung. Eram la număr cu toții opt, toți trup din trupul meu, os din osul meu, sînge din sîngele meu, cum am zice, și cu slujnica nouă, mai mari și mai mijlocii, mai mijlocii și mai mici, mai mici și mai mărunței, de toată mîna,

Cu două zile mai înainte a început să plouă. Se vede că triștea mea simțise că voi să merg la primblare și începuse a mă prigoni, precum m-a prigonit și altă dată, singura cînd am fost și eu să mă preumblu afară la țară. Eu spusesem de mai-nainte alor mei să nu meargă cu mine, căci eu sunt piază-rea, n-am parte pe lume. Ei nu m-au crezut și mulțumită lor, pe lîngă dînșii m-am bucurat și eu de cîteva zile senine, cît am fost în Cîmpulung. Se vede că vreunul din ei fu cu pieze bune.

Și așa, cum vă spusei, într-o marți, pe ploaie, cu trenul pe la 9 ore dimineața, am plecat la Cîmpulung. Să nu cereți, dragii mei, să vă povestesc ceva de acest drum; căci n-am ce, de nu că a plouat o ploaie mărunțică și deasă, că pomii, cu ierburile de pe cîmpii fugeau înapoia noastră ca luate de Iele, că huruiturile vagoanelor nu te lăsa să te înțelegi la cuvinte cu soții de călătorie, ci trebuia să strigi tare; că fluierăturile locomotivei te deștepta din cînd în cînd. Ce să vă mai spui? Ați călătorit vrodată cu drumul de fier? Ei apoi ce mai umblu dar să lungesc vorba. Am ajuns la Pitești.

Aci am pogorît la gară, am așteptat în salon două ceasuri pînă să se gătească trăsurile ce trebuia să ne ducă la Cîmpulung.

Am fi voit ca în timpul acesta de două ceasuri să fi văzut și noi o parte din oraș. Dar unde fu cu putință? Ploua și nu mai isprăvea. Dacă am văzut așa, ne-am pus și noi în pizmă, ne-am înarmat cu răbdarea și am așteptat acolo pînă s-au gătit trăsurile, ne-am încărcat în ele și seara pe la 9 1/2 ceasuri, ne-am dus în Cîmpulung, uzi ca niște șoareci.

Și despre acest drum, iarăși n-am ce să vă spui, decît că furăm tescuiți, făcurăm la cuie de bleau și la piroane, din pricina frigului ce se lăsase, căci într-o ploaie ne-a dus pînă seara. Acum se ostoise oarecum ploaia, dar se lăsase întunerecul.

Am tras în gazdă la preotul Nicolae Diaconescu, în ulița Gruiului, unde închiriasem case.

A doua zi, cel dîntîi lucru ce izbește băgarea de seamă a călătorilor sunt multele biserici. Sunt locuri unde nu faci o sută de pași și dai de o biserică, peste tot 20 de biserici pentru 5.500 de locuitori, adecă o biserică pentru 55 capi de familie. Se vede că cîmpulungenii sunt ori au fost religioși, sau, cum se zicea mai de demult, evlavioși. Cam așa erau și bucureștenii, mai acum patruzeci și mai bine de ani. Era o mulțumire sufletească să auzi dumineca clopotele de la 120 de biserici,trăgîndu-se dimineața toate deodată și în frunte cu clopotul cel mare de la Mitropolie, chemînd creștinii la rugăciune… Dar acum, bucureștenii sunt, iaca cum sunt și ce sunt. Acum s-au civilizat oamenii, nu mai merg la biserică, ci unii la lucrul lor de toate zilele, cei mai mulți la instrucția militărească și alții dorm pînă în prînzul mare.

De atunci pînă acum s-au desființat vro trei, patru biserici; dar s-au ridicat o mulțime de case mari, toate cu cîte două sau trei turnuri, de nu se mai cunoaște din biserici. De unde pînă atunci era numai o bărăție, acum, sunt pe lîngă bărăția veche, arsă la 1847 și înființată din nou, încă un paraclis, o mînăstire cu o școală de fete, o alta la Cioplea, sat de pavlicheni, unde s-a înființat și un seminar papistășesc și acum în cele din urmă o catedrală măreață catolică; și de unde era doi, trei, barați, azi este un arhiepiscop și o ceată foarte numeroasă de popi și de călugări d-ai Papei.

Ce să zici? Ne-am civilizat!

Azi mai avem ce nu aveam pe atunci; avem o biserică evangelică și una luterană; mai avem o sinagogă măreață și o sumă de lavre mai mici.

Avem, avem multe lucruri noi azi în București, numai sunt vro patru, cinci biserici ortodoxe mai puțin, căci în acest timp, adecă de vro patruzeci de ani încoace nu s-a mai făcut nici o biserică din nou, adecă nu s-au mai adăogat nici una, cu toate că obștea a crescut.

Cîmpulungul este așezat d-a lungul gîrlei Rîul Tîrgului, pre un loc înclinat spre sud-est. El este înconjurat la est de muscelele Crețișoara și Mățău; la sud de urmele cetății Jidova și de muscelul Rîpa lui Panu; la vest de dealurile Gruiului, cu șesurile de pe înălțimile lor; la nord de dealul Măgura. Alte vîrfuri mai însemnate, înconjurătoare, sunt: Piatra Nămăieștilor, piscul munților Portăreasa și Strîmtu.

Locuitorii sunt deștepți și negustoroși. Lauda cea mai mare ce li se cuvine este că-și păstrează naționalitatea neatinsă.

[…] Arendașii de moșii, de hanuri și cîrciumarii sunt numai români. Un singur tinichegiu se află în oraș și, acela, se zice că are să-și încarce tărăbuțele și să se ducă de unde a venit. Mai acum cîțiva ani, spun localnicii, că a fost venit o colonie de bulgari, cerînd să li se vînză locuri preste rîu cu îndatorire ca ei să canalizeze rîul. Cererea lor n-a fost primită. Ei s-au dus de s-au statornicit în Ploiești și azi se zice că le pare rău cîmpulungenilor că nu i-a primit.

Nemți sunt toți, toți, șapte la număr: șase tîmplari și un croitor, precum mi-a spus gazda mea. Cu toate astea au o bărăție. Această biserică catolică este mai bogată decît toate bisericile ortodoxe: are moșii, codri de munți cu păduri frumoase pe care le exploatează călugărul papistaș foarte sistematic; mai are binale în oraș și locuri date cu embatic. Se zice că bărăția este înzestrată cu averi încă de pe timpurile lui Radu Negru-vodă.

Atît locuitorii din oraș, cît și de pe la sate, nu sunt bețivi. Au țuică berechet, și încă țuică bună, curată de prune, și cu toate astea nu sunt căzuți la patimă. […]

Mai fiecare locuitor are vite: vaci, porci și pasări de curte de tot felul.

Atît în oraș cît și pe la sate, casele cele vechi sunt fără coșuri. Fumul iese prin poduri. Ferice de ceea ce păstrează acolo! Casele cele noi se fac după moda de astăzi.

Cîini în oraș mi s-a părut a fi puțini, judecînd după numărul caselor și acești cîini nu sunt răi. În București, prin multe locuri ești silit să ocolești pe unii cîini de teamă să nu te pomenești cu pantalonii croiți.

Acum ori că locuitorii din București, tăind cîinilor frunză, sunt mai zvăpăiați decît cîmpulungenii, de îi întărîtă și-i fac să turbeze sau că cîmpulungenii sunt mai așezați și dă pace tutulor. Cine știe să vie să ne spuie, că eu nu știu ce să zic.

Am aflat în urmă că și în acest oraș de munte sunt cîinii răi; dară stăpînii lor îi țin legați de le păzesc curțile, iară nu ulițele, ca la București; vezi că aici stăpînii unor astfel de cîini se vede că au trecere și așa cîinii lor, sub ocrotirea stăpînilor lor, sfîșie pulpele trecătorilor, fără milă de păcat și fără să se sfiască măcar de lațul hingherilor. Pare c-ar fi sudiți. Orașul este străbătut d-a lungul lui de un canal de apă, tras din Rîul Tîrgului, pentru trebuințele locuitorilor și pentru stropitul ulițelor.

Locuințele, atît în oraș, cît și de la sate, sunt mai bune decît ale cîmpenilor. Muntenii trăiesc în mai belșug decît locuitorii de la cîmp.

Mai toate ulițele sunt așternute cu piatră. În această privință au dreptate, pentru că piatră, slavă Domnului! se găsește mai multă decît le trebuie.

Pe lingă tîrgoveți și săteni cu împestrițate haine, nu arareori vezi prin mijlocul tîrgului stoluri de gîște, gîrîind, vacile mugind și căutîndu-și prăsila; vițeii zbierînd și chemîndu-și mumele. Primarul de astăzi a oprit umbletul rîmătorilor pe ulițele de căpetenie, sub pedeapsă de a-i împușca. Și totuși vezi pe cîte unul din acești rîtani făcînd niște marșuri grohăinde, tocmai pe lîngă casa comunei, cu partea-ntr-o căciulă, cum s-ar zice, fără leac de teamă. Merge țanțoș, nesupărat de nimeni, se vede că se bizuie în puterea stăpînului lor, care, deh! este cu vază în oraș.

Afurisitul de hatîr și aici este încuibat. Ba, bine că nu, cînd la București a scos și pui.

Orașul are și un bulevard. El este în lățime ca de cinci metri, iară în lungime ca de 180 de pași. Așa cum este, el poate să fie de ajuns pentru preumblarea celor locali, dară neîndestulător pentru mulțimea mosafirilor ce vin vara la aer muntos.

Îmbulzeala este așa de mare, încît daca vrei să mergi fără să superi pe cineva, trebuie să-ți iei o tăgîrță cu pardonuri, să împărți în dreapta și în stînga, înainte și înapoi, celor ce te împing sau celor pe care îi calci pe bătăturile picioarelor. Dară mai adesea te lipsești de o asemenea preumblare, unde în loc să te întremezi, mai mult amețești în înghesuiala și învîrtitura cea în loc. Bucureștenii, pentru aceasta, în vorbirea lor cea înțepoasă, l-au numit „Bulevard-Pardon“. Serile, muzica regimentului de dorobanți sau cîte vrun tacîm de lăutari se silesc, pe cît pot și ei, să deschiză inima preumblătorilor și să le facă o bună petrecere.

În copilăria mea auzeam zicîndu-se celor ce sau își rădeau mustățile, ori se îmbrăcau și vorbeau cîte vreo gugumănie ca să semene a strein, auzeam zicîndu-li-se „neamț din poartă“, nu știu pentru ce.

Ce ați zice dumneavoastră azi cînd veți auzi că pe acest „Bulevard-Pardon” franțuzeasca are mare căutare? Nu știu ce vor să arate acei ce nu te mai slăbesc din franțuzește, procopseală ori altceva? Spuneți dumneavoastră, că eu, uite, nu mă pricep la d-alde astea. Sau mai bine zis, învinovățiți-mă pe mine că sunt pizmaș unde nu știu îndruga și eu la franțuzește. Vezi că nu voi să-mi aprinz paie în cap…

Două scoale de băieți și una de fete, cu cîte patru clase primare este vatra de unde se răspîndește lumina cunoștinței în popor.

Măsura de propășire și de învățătură la popor într-o localitate se judecă pare-mi-se după gustul de citire al locuitorilor. Numiți d-voastră pe cîmpulungeni cum veți socoti că e mai bine, după ce veți ști că în oraș nu se află nici o librărie. Eu nu mă bag, nu mă amestec în trebile d-voastră.

Vina nu este a mea dacă vă voi mai spune că pe lîngă cărțile didactice ce se află de vînzare la un cofetar și la un băcan, se mai găsesc la aceștia și cîteva din romanțele bucureștene ce terfelesc literatura noastră națională. Cărți de știință și de literatură sănătoasă nici nu se pomenește. Vă spusei acestea numai să nu mă credeți vrun gurăcască, vrun pierde-vară, altfel nici că mai deschideam gura, de aceea vă mai spui încă o dată: nu mă bag, nu mă amestec în trebile d-voastră: facă cîmpulungenii cum vor pofti; numiți d-voastră cum veți voi. Eu nu voi să știu, nu voi să auz, mă spăl pe mîini ca Pilat din Pont.

Mai toate balcoanele caselor mari și pălimarele caselor mai mici sunt împodobite cu ghiveciuri de flori. Ortensia însă și cercelușu sunt răspîndite foarte în oraș. Nu vezi o casă mai de Doamne ajută! să nu aibă două sau trei ghiveciuri cu ortensia, ori cu cerceluși, și se vede că le merge bine, căci sunt foarte frumos înflorite. Pe lîngă dînsele mai vezi mușcate și colea și colea cîte un trandafir de lună, garoafe și puțini oleandri.

Grădinițele tutulor caselor sunt pline de amgrișai, cafea, ochiul boului, călțunași și încă cîteva feluri de flori, pe lîngă zarzavaturi.

La Cîmpulung dacă vrei să mănînci carne în ziua aceea, trebuie să fii în piață la 4 ceasuri dimineața. Adecă povestea ăluia: cînd o trage fleica la bărăție, să sfîrîie clopotul pe grătar. Altfel la 6 ceasuri găsești pe măcelari răzuindu-și scaunele și spălîndu-le ca să fie gata pentru a doua zi.

Laptele de vacă era mai ieftin decît cel de oaie.

Tîrgul de la S-tul Ilie este însuflețit. Neguțătorii veniți în bîlci așteaptă cu nerăbdare pe rucăreni și pe propietarii de moșii și de codri de munți cu cari fac mare alișverișuri.

Poamele ce pot dăinui sunt mai gustoase. Zmeura joacă un rol însemnat. Îmbelșugarea în oraș, pentru musafiri este cînd încep a se coborî fetele cu zmeura culeasă de la Lerești.

Pe lîngă acestea, cu cît ți se îngrașă ochii văzînd oameni și femei, frumoși și plini de viață, cu atît te îngrețoșezi cînd vezi pe gușați. […]

II

Povestea ăluia, omul cade dintr-un pom și tot se odihnește un an, darămite noi cari veneam tocmai de la București, se putea să nu ne odihnim măcar două zile? A doua zi, d-abia ne-am așezat. A treia zi am dat și eu cu nasul prin piață; după prînz am fost la fîntîna lui Crasan și seara pe bulevard.

La 13 iulie, sculîndu-ne de dimineață, am luat-o apostolește cu cățel, cu purcel, cu mare cu mic spre Bughia. Am urcat coasta dealului ce stă cu fața spre Gropani. Din crîng în crîng, din stufiș în stufiș, am cutreierat mai toată coasta dealului. Soarele era în puterea lui, bun bucuros că scăpase de ploaia ce ținuse cîteva zile. Viind pe drum priveam uimiți și plini de mirare văzînd vîrfurile cele mai înalte ale munților albi de zăpadă. Auziți d-voastră? Zăpadă în luna lui iulie! Soarele arunca săgețile sale cele arzătoare asupra ei și neaua de astă dată supusă căldurei se prefăcea în apă.

Pare că vedeai cu ce mîndrie soarele își preumbla privirile asupra piscurilor cari, în cea mai mare parte de an, sunt nesimțitoare la dragostea ce le arată cela ce dă viață animalelor și vegetalelor.

Am cutreierat, zic, mai toată coasta dealului pînă am dat peste două tufișuri, aproape unul de altul, cari își împrumutau umbra.

Între aceste două tufișuri ne-am așezat sălașul. Un prichindel de român vechi, fiu al unei văduve cu locuința în satul Bughia, se luase după noi, și ne-a prins bine, ne-a dat mare ajutor.

Am făcut, parte din noi, o vînătoare de uscături printre crînguri și am adunat destule spre a ne pregăti mîncarea de prînz. Altă parte ne-am făurit două frigări dintre nuielele stufișului, am tăiat carnea și am așezat-o la focul ce ațîțarăm din uscăturile adunate.

Pînă să se frigă friptura, prichindelul ne aduse de la mă-sa o mămăliguță ce zisesem să ne facă, și apă rece de jos de la fîntînă.

De ar fi stat cineva de o parte și ar fi privit la sălașul nostru, ar fi avut ce vedea.

La umbra stufișurilor ar fi văzut pe cei mai în vîrstă, între cari cel dintîi eram eu, cum stam tolăniți pe un covor de iarbă verde d-asupra căruia așternusem un tartan; pe cei tineri rătăcind printre crengurile vecine cu zburdălnicia vîrstei lor; codăneii, rîzînd și cu voioșie făcînd și ei treabă, cum puneau uscături mereu pe foc ca să se facă jăratec pentru friptura de pe frigările ce le întorcea servitoarea; „pe cei mici cum alergau zglobii să prinză fluturei și să se zbenguiască printre floricele.

Mai poftă de mîncare ca aceea ce am avut cu toții atunci după atîta drum, nu-mi aduc aminte să fi avut de mult.

În mai puțin de o jumătate de ceas mămăligă, pîine, friptură, ouă și brînză de burduf cîmpulungiană se mistuiră. Le-am stropit și noi cu nițică apă de sapă de jos de la han și cu de cea rece nemuritoare de care ne aducea prichindelul de român-vechi de la fîntînă. Acolo ne-am petrecut toată ziua, adunînd flori de pe cîmp, făcînd mănunchiuri și apoi lepădîndu-le, să culegem alte floricele și să facem alte mănunchiuri.

Către seară ne-am luat catrafusele și am plecat. Pe cei mici i-am dus tîrîș-grăpiș, fiindcă am coborît dealul pe un povîrniș foarte înclinat, printre copăcei deși și stufoși pînă în marginea unui pîrîiaș mic, a cărui obîrșie este între dealuri.

Nu făcea el, cit zgomotul ce producea. Susurul apelor de munte se aude de departe. Toate apșoarele vin spumegînde din pricina piedicilor ce întîmpină în scursoarea lor. Și parcă sunt tot învrăjbite, atîta de tare vuvuiesc.

Se vede că lupta ce au cu pietrele pe care le aduce pe cursul lor, ori lespezile pe spinarea cărora curg, și pe cari nu le pot urni din loc, le fac de murmură tot a gîlceavă. Aici pe marginea acestui pîrîiaș am stat de ne-am odihnit la umbra unor copăcei.

Cu anevoie am ieșit la lumină ca să mergem să vedem băile de la Bughia. Nu că vreo piedecă a firei ne împiedeca, dar nu puteam urni din loc copiii culegînd la floricele. Mai cu seamă floricica ochiul șarpelui sau urechea șoarecelui, miozotis (nu mă uita) era căutată cu sete și de cei mari și de cei mici.

Se putea să nu te ispitești a culege vreuna din aceste iubite flori, pe cari o vedeai la vrun loc de care nu te puteai lesne apropia? Din locșorul unde era ea cățărată pe marginea apei, pare că te chema și pare că era mai frumoasă decît cele pe care le aveam în mînă, căci lepădîndu-le pe acestea ne încumeteam a culege pe cele mai cu greu de dobîndit. Așa este omul, ce să zici? Niciodată nu se mulțumește cu ce are, ar dori să aibă ce nu are.

Și intrînd în curtea băilor d-lui Gropan, proprietarul unui stabiliment de băi, am rămas mut de surprindere. M-am gîndit la ceea ce i-a dat natura și la ceea ce el, om necultivat, nu voiește a face. Totul este în starea sălbatecă în care firea a lăsat fîntînele de apă minerală.

După analizele ce auz că Ie-a făcut doctorul Bernad din București, se zice că ar fi niște ape rari în felul lor.

Se mai zice că o societate de oameni cunoscători de așa treabă i-a făcut propunere: să-i ia fîntîna în întreprindere pe zece ani. Societatea să facă un stabiliment de băi sistematice și să-i dea și 20.000 lei.

El n-a priimit. Eu socotesc că guvernul ar trebui să intervie. Datoria sa ar fi să nu lase să se părăsească un așa izvor de tămăduire pentru pătimași. Are o lege de expropriare pentru utilitate publică. Să-l îndemne a face îmbunătățirile cerute de progres sau, dacă se va îndărătnici să nu voiască, apoi să-l exproprieze.

Căci dacă norocul i-a dat pe mîini niște izvoare atît de prețioase, apoi sunt în drept toți să se bucure de bunătatea lor și aceasta în folosul lui bănesc și în al tutulor ca dătătoare de sănătate. Daca el este codaci, legea să treacă peste dînsul în folosul omenirei suferinde.

De aci am trecut în al doilea stabiliment de băi, proprietate a familiei Laurian. Aci se vede însemnate îmbunătățiri.

Însă se zice că apele nu au atîta putere vindecătoare ca cele de mai sus.

Și întorcîndu-ne acasă, suind și coborînd, am ajuns la 7 ceasuri căzuți de osteneală; apoi somn ce am dormit în noaptea aceea cu anevoie se poate dobîndi în oraș.

Ghimpi să fi fost în așternut nu i-am fi simțit. Am dormit duși, încît tocmai a doua zi de dimineață ne-am deșteptat, pregătindu-ne pentru alte preumblări ce am mai făcut.

Apoi la 18 iulie dimineața am pornit la monastirea Ciocanu. A mers și gazda cu noi.

Pentru aceasta un car cu doi boi coviltirit și procoițat am închiriat pentru femei și copii; noi bărbații merserăm pe jos, adică ai noștri, părintele și încă trei prieteni cu cari ne întîlnirăm în Cîmpulung și cu cari am făcut mai toate preumblările.

Ca să mergi la monastirea Ciocanul, apuci pe șoseaua ce duce la Bughia, pînă la un loc, apoi cîrmești la dreapta și după ce mai mergi nițel cobori și mergi printre dealuri pe o scursoare de ape, printr-un sat, pe care îl dai la spate și ajungi la rîul Bughia.

Peste acest rîu este o punte bună de trecut cu piciorul, iar carul dă prin apă.

Așa făcurăm și noi și ne oprirăm dincolo la han. Hanul era închis. Strigarăm și un băiat gușat veni să ne spuie ca să mai așteptăm că vine mă-sa numaidecît. Se dusese, biet, să-și vază de niște purcei ce avea.

Daca veni, băgă pe băiat pe o fereastră, deschise ușa și ne dete nițică țuică. Cheia de la ușă, vezi, era la bărbatu-său și el se dusese în tîrg.

Altceva nu mai avea, ni se răspunse, că n-are căutare.

Pînă să bem țuica intrarăm în vorbă cu dînsa despre mai multe. Ea ne răspunse la toate cum se pricepea și ea mai bine. Cînd veni vorba despre gușa fiului său, ea ne zise:

„Cum vedeți, domnilor, gușa fiu-meu este mică; s-ar putea vindeca; s-a vindecat mai mulți; dară lasă-l mai bine cu gușă, decît să meargă la oaste, că mai am unul în miliție“.

Poate să fi avut dreptate femeia; noi însă nu i-am stat împotrivă, am plătit și am plecat înainte.

De ce mergeam, d-aia drumul se îngreuia, el devenea din ce în ce mai anevoios, fiindcă suia la deal și numai pe pietriș; și, înaintînd, pietrișul se mărea.

Într-acestea vedeam că începe a se înora și pînă să băgăm de seamă și începu a ploua. Deschiserăm umbrelele; și ca de cînd m-apucai să vă povestesc, ea și încetă.

Ca să te sui de aci la mănăstire două drumuri se deschide: unul pe la Mlaștini, care este mai de ocol, altul mai scurt dară mai greu de urcat. Noi hotărîrăm să mergem pe acest drum.

P-aici însă în loc de pietre întîlnirăm pietroaie. În urma noastră mai veneau încă două care, fiecare cu cîte patru boi. Al nostru era cu doi, dară niște boi tineri și harnici.

Astfel era drumul așternut, adecă cu pietroaie aduse de apele dealurilor de primprejur și lăsate spre a arăta trecătorilor ce pot ele cînd vin mari, umflîndu-se de ploi. Ajungînd la poalele dealului pe coasta căruia este mănăstirea, poteca pe care trebuie să te sui este așa de repede încît d-abia cu piciorul te poți urca.

Ba încă, după ce că poteca este strîmtă și cu făgașuri, cînd într-o parte, cînd într-alta, apoi pe la unele locuri este știrbită de apele ce curg de din sus. În zadar călugării cîrpesc aceste știrbituri cînd cu găteje, cînd cu frunzet ori cu alte umpluturi; cînd plouă se știrbește la loc.

Urcarăm, mai cu hăis, mai cu cea, mai cu umărul pe la loitrele carului, mai făcînd gălăgie și ajunserăm la poarta monastirei. Un călugăr o deschise și noi intrarăm; după noi intrară și celelalte două care. Am uitat să vă spui că acești mosafiri erau însoțiți de un tacîm de lăutari, cari ne-au scîrțîit cît fu drumul de lung.

Celait drum pe la Mlaștini dă pe la satul Albești, unde sunt carierele de piatră; dară acela este mai lung și mai puțin greu de suit.

Deoarece timpul era cam noros, și deoarece din acestă pricină am intrat în curtea monastirei, am crezut de cuviință să cerem voie de la părintele stareț să ne lase a mînca în curtea monastirei. Ne urcăm într-un fel de cerdac, locuința starețului, pe o scară ce d-abia se ținea de veche ce era.

Starețul nu era acasă; se dusese la vreo altă monastire pentru ceva chiverniseală, căci aci la Ciocanul, călugării sunt, cînd mîncați, cînd nemîncați. Atîta sărăcie n-am mai văzut.

Pe zidurile locuinței stărițești erau însemnate cu condei de plumb o mulțime de nume, ale celor ce cercetase monastirea. Proză și versuri franțuzești și românești, cari mai de cari pricepute de cei ce le-au făcut, iar nu de cei ce le-au scris, erau d-asupra mai fiecărui nume. Franțuzeasca nici de aici nu lipsi. Se vede a fi o molimă, a ne arăta, noi românii și mai cu seamă femeile, că știm limbi streine, către cei ce nu le cunosc. Învățăm pe dinafară, cîteva rupturi de stihuri, ale nu știu cărui scriitor, și apoi cu loc, fără loc, cu timp, fără timp, țoropoc! ne pomenim că le spunem tocmai la cei ce nu știu boabă din ceea ce vorbim sau scrim. Păcate părintești!

Nu mai spui ce am văzut în chilia starețului, că n-am ce; destul că ne-am grăbit a ne da mai curînd jos, de frică să nu cadă cu noi pălimarul ce-i înconjura chilia. Atît de vechi era.

Ne-am așezat și noi, două tabere: cei ce veniseră în două care, o tabără, și noi alta; ei în partea dreaptă a bisericii, noi în partea stîngă. Biserica despărțea amîndouă taberile. Am întins două mese. Lor le cînta lăutarii; nouă ne cînta păsărelele.

Am început a mînca. Aveam două gîște fripte, brînză, ouă, vin, aduse în coșuri, și o sticlă de țuică. Se întîmplase să fie într-o zi de miercuri, preotul și preoteasa, fără să știm, și fără să ne fi adus aminte de Sfînta Miercurea, își aduseră măsline și ceapă verde. Fu însă cu neputință a face pe preot și pe preoteasă să mănînce din merindele noastre. Atunci noi am făcut, ceea ce a făcut popa nemțesc cînd l-a luat la socoteală nu știu cine că de ce merge la biserică pe mîncate și apoi se grijește.

Știți ce a răspuns baratul? Apoi dacă nu știți să vă spui eu. El a răspuns: „Mai bine să fie Christos d-asupra purcelului, căci el să vede că mîncase friptură de purcel, decît să fie purcel d-asupra lui Christos.”

Așa am făcut și noi cu preotul, dară nu ni s-a trecut. Am început a mînca din măslinele lui, zicîndu-i să facă și el ca noi, adecă postul să fie d-asupra dulcelui, iar dulcele d-asupra postului. Felul lor de a judeca fuse altul; ei ziseră: „Cînd e zi de post, apoi post să fie. Cînd e zi de dulce, dulce să fie.“

Dacă am văzut că nu-i putem încredința să judece ca noi, îi lăsarăm în plata Domnului, să fie de post.

Încă mîncînd vedeam că încep norii a se aduna. Ne-am sculat de la masă. Musafirii cei ce veniseră cu două care, se vede că tocmai tîrziu se deșteptară și cunoscură că nu era tocmai bine să mănînce cu lăutari în curtea monastirei, se încărcară și porniră de acolo. Noi lăsarăm copiii la car cu servitoarea, și împreună cu cei mai mari, ne urcarăm tocmai în vîrful dealului, trecînd printre niște fîneață în floare, de-ți era mai mare dragul să privești la dînsa. Cîteva umbre de călugări, niște căzături de oameni, niște ființe, fleoși de bătrîni, o cosea cu nemilostivire.

Ca să ajungem în vîrful muntelui, trebui să sărim pîrleazul, gardul care îngrădea coprinsul monastirei.

Priveliștea ce ni se arăta ochii noștri o sorbea cu nesați. Dacă ar fi fost senin, am fi putut vedea mai limpede orașul Pitești și Curtea de Argeș. Așa cum le-am văzut noi, printre negură, nu se deosebeau lămurit. Privind într-o parte și într-alta, în depărtare și la vîrfurile dealurilor și munților vecini, numai iată că auzim lunînd. Noi nu băgăm de seamă ce se petrecea prin văi. Și, aruncîndu-ne ochii și într-acolo, văzurăm ce n-am mai văzut pînă atunci, la vîrsta în care mă aflu.

Norii, pasămite, se adunară prin văi, se îndesară, se înghesuiră, și începură a ieși fulgere dintr-înșii și a bubui tunetele.

Am rămas încremenit. Eu eram învățat să văz fulgerele și să aud tunetele d-asupra capului meu, acum să văz și să auz tunetele sub picioarele mele! Mă uitam și tot nu-mi venea să crez, și cu toate astea așa era.

Atunci i-am adus aminte de chir Zeus, zeul zeilor elinești, și drept să vă spui, pare că o mîndrie oarecare mi se furișă în inimă. Pare că îmi șoptea cineva la ureche: „Cu ce era acel Zeus al elenilor din vechime mai cît tine? N-ai și tu acum fulgerele la mult de picioarele tale?“

Din uitucia aceea de mine, mă deșteptară tovarășii mei, cari mă siliră să ne coborîm mai curînd, daca voim să nu ne boteze ploaia, care se urca acum pe munte. Le-am mulțumit pentru aducerea aminte ce mi-au făcut, că eram om păcătos și nevoiaș, ca toți oamenii. Mi-am scuturat haina, lepădîndu-mă de fumul mîndriei ce umbla să mă cuprinză, am nesocotit șoaptele ce-mi zbîrnîiau pe la ureche, și am gonit de la mine deșertăciunea de a mă asemăna cu un Zeus, mai lacom, mai berbant decît toți oamenii, precum spune la cărțile lor elinești, că era acel zeu al zeilor lor.

Am rămas creștin, precum sunt, și am lăudat în fundul inimii mele pe Cel ce a făcut lumea din nimic, cu toate minunile ce se pot vedea și ce nu se pot vedea.

Abia am ajuns în curtea monastirei, și unde începu să plouă, și ce ploaie, Dumnezeule! ploaie d-alea de parcă se deschisese cerurile și dîndu-se drumul tuturor izvoarelor de sus.

Abia am apucat de ne-am aciuit, cari prin tinda bisericuței, cari pe sub pălimarul locuinței stărițești, pe după niște tocitori, printre niște mese stricate și printre trăcănaie de tot felul, puse acolo la adăpost.

Și, adăstînd acolo, ca să înceteze ploaia, am avut prilej să văd că toată obștea aceea era alcătuită din șase ori șapte călugări și din vro doi ori trei frățoi.

Casele cari înconjoară monastirea ca o jumătate de cerc în cari șed acești oameni, închinați monachiei, sunt mici, pitulate și povîrnite într-o parte de vechi; murdare, cu uși de trebuie să se aplece cînd intră în ele, cu ferestre mititele și nu toate ochiurile cu geamuri. Case de lilipuțieni, adică de pitici. Călugării, jigăriți, de pare că nu se pieptănaseră de nici ei nu mai țineau minte, hărtăniți și nespălați, cu chipurile macre și ajunși de bătrînețe și de post.

Ce să zici, sărăcia este zugrăvită în această obște, cu toate grozăviile ei.

Așa cum erau, unii ieșeau să bage în chilie te miră ce catrafuse, ca să nu le plouă; alții duceau cîte o doniță sau putină la picătura streșinilor, alții ca să îngrijească cine știe de ce lucru de nimic, și mai toți cu picioarele goale, în cap cu cîte un comănac pleoștit sau turtit în vreo parte, cu zdrențele de pe dînșii sumese.

Intrînd și ieșind de prin chiliile lor, mi se înfățișa o icoană tristă a nemernicii omenești. Gîndurile mi se duse departe, foarte departe, înapoi la timpii de sălbăticie a oamenilor.

Atunci mi-am zis: „Oare această mănăstirică să nu fi fost ea înzestrată de cei ce au înființat-o cu o cît de mică avere?“ Eu crez că da; dară societatea în timpii din urmă a crezut de cuviință să ia averile monastirilor și să le dea statului. Bine. Dară atunci societatea trebuia să îngrijească de acele umbre de oameni ce să găsesc adăpostite pe la monastiri, ori să desființeze cu totul obștea. În ce vor fi vinovați acești nevoiași să sufere cea mai îngrozitoare ticăloșie?

Un frătoi pe așa ploaie își găsise să se ducă de vale să aducă apă de la fîntînă. Cînd se întoarse era ud pînă la piele. Ne dete de băurăm. Drept să vă spui, așa apă ca aicea mai rar. Două pahare mari am băut și n-am simțit cîtuși de cît vreo greutate, și rece de pare că era pusă în ghiață. Halal de așa apă!

Ploaia stătu și, pînă una alta, încărcarăm femeile și copiii în car, iară noi călări pe picioarele noastre ne găteam a porni. Călugării stau pe dinaintea chiliilor lor și se uitau la noi cu jind. Văzîndu-i așa stînd, te coprindea mila; inima ți se înmoaie cînd vezi dobitoacele, rîvnind la bucătura ce bagi în gură, și te milostivești. Ce inimă să fie aceea, cînd vezi pe seamănul tău, poftind lucrul de care tu te îndestulezi în veselie, și el, seamănul tău, n-are și nu poate, și nu știe cum să-și agonisească cele spre traiul său? Mi se pare că datoria societății ar fi să se gîndească și la aceste ființe neînvățate și nepricepute, spre a le asigura un trai, deși nu îmbilșugat, dară măcar îndestulător pînă cînd își vor mai tîrî zilele pe această lume, pe care, ei, fără să știe de ce, o urăsc.

Noi îi chemarăm și puserăm cîte ceva fiecăruia în mînă; și bine făcurăm; căci deodată patru din cei oarecum mai tineri, ne încongiurară carul, ne ajutară la scoborîș, de scăparăm cu față curată. Pare că era năzdrăvan carul, mergeam mai mult pe sus, de parcă n-atingea de pămînt. Nu se mai simți nici făgaș, nici știrbiturile ce mai făcuse potecii ploaia ce căzuse. Cînd ne văzurăm în vale, ne luarăm încă o dată ziua bună de la acești oameni uitați și de Dumnezeu și de lume, și mergînd încet, încet, cum se merge cu boii, am ajuns acasă pe la șapte ceasuri seara, adecă în amurg.

De cîte ori mă gîndesc și azi de ceea ce am văzut Ia monastirea Ciocanul, de atîtea ori mă înfiorez de mărirea lui Dumnezeu și de uitarea de sine a călugărilor de acolo.

III

Aflasem că la Berivoești se afla un orb din naștere, care are o ținere de minte foarte însemnată. Se zicea că știe orînduiala bisericii mai bine decît un dascăl, cîntă în strană, se duce, chemat fiind, pe la mesele unora și altora și spune fel de fel de bazaconii, de unde capătă cîte ceva și cu aceea trăiește.

Am voit să-l văz, ca daca s-ar putea, să știu de la dînsul vrun basm, vro poveste sau altceva. Mi s-a spus că e bolnav și d-aceea n-a venit anul acesta la bîlci, el carele în toți anii venea.

Mă hotărîsem să mă duc eu la dînsul. Cînd în dimineața de 21 iulie văz pe gazdă că mi-l aduce.

Am intrat în vorbă cu dînsul. Mi-a spus că se numește Moș Florea orbul, că este de peste 65 de ani, că locuiește în sat la Berivoeștii pămînteni, județul Muscel, pe lîngă Cîmpulung. După acestea a început să-mi spuie de Alexandru Machedon, de Xantipa filosoful, de Halima. Eu l-am oprit.

L-am rugat să-mi spuie, daca știe, ghicitori, basme ori povești d-alea de care se spun pe la șezători. Din tot ce a putut să-mi povestească în timp de aproape un ceas și jumătate, m-am ales cu o poveste, cu cîteva ghicitori și cu următoarele versuri. L-am rugat să mai vie, mi-a făgăduit, dar nu s-a ținut de cuvînt.

STIHUL BUCHILOR.

Az Azi a mea iubită floare,

Garoafă mirositoare,

N-ar fi bine și cu cale

Să facem o plimbare?

Buche Bine ești împodobită

Ca o garoafă-nflorită.

Vide Văz că ești foarte cuminte

Și-nțeleaptă la cuvinte;

Că de vreai mai dinainte

Erai om foarte cuminte.

Glagol Grăiește-mi vreun cuvînt

Să mă mai țiu pe pămînt.

Dobro Dă-mi mie vro bucurie

Să-mi fie spre veselie.

Est Eu sunt cel om streinat

De dumneata depărtat.

Juvite Jeluită, puică, tu vei fi,

Dacă nu mă vei iubi.

Zalo Zapis ție ți-aș fi dat

De nu te-ai încredințat.

Zimble Zi-mi tu ca să viu la voi

Să mai vorbim amîndoi.

Ije Ismă creață și-o lalea

Iubi-m-aș cu dumneata.

I Ispitit-ai în tot chipul

Și mai cercat cu cuvîntul,

Caco Că ești floare asomie

Să-mi fii dragă numai mie.

Lude La dumneata, puiculiță,

Aci-n dos în grădiniță;

De la vale de portiță

Răsări o garofiță.

Mislete Mîhnită, puică, vei fi

Daca nu mă vei iubi.

Naș Nădăjduind, puică, la tine

Rămăsei ca vai de mine.

On O! mijloc, mijloc subțire,

Vrei să mă dai de rușine?

Pocoi Pentru tine, puiculiță,

O să mor fără credință.

Rița Rău fusei eu rinduit

Cu ast pustiu de iubit.

Slovo Să-ți zic floare asomie

Că placi multora și mie.

Tferdo Tu ești a mea mîngîiere,

Dragostea vieții mele.

Uc Umblind m-am tot tulburat

De-al tău dulce sărutat.

Fita Focul ce este in mine

Arză rochia de pe tine.

Her Hiarele de m-ar mînca

Nu mă las de dumneata.

Ți Ține, puică, vin de bea

De la mînușița mea.

Cerf. Ce te fălești așa tare?

Că nu ești de vrun neam mare.

Șea Și te ții în fandosii

Cum că ești cea mai dintîi.

Ștea Ștergeți această mîndrie,

Nu te-arăta cu prostie;

la Ia vezi lacrimile mele

Cum se varsă cu durere;

Și se varsă pe obraz

Pentr-un puișor cu haz.

Ius Iubitul este cu haz,

Despărțirea cu necaz.

Iu Iubita mea m-a lăsat,

De mine s-a depărtat.

Dar eu nu voi ca s-o uit

Pînă la al mormînt.

Gea Gerul, frigul nu mă ține

Pînă nu dau pe la line.

În În calea ce am venit,

Ah! să nu mă lași lipsit.

Ipsilon I psihi mo surioară,

Dorul tău mă bagă-n boală,

Sprîncenile mă omoară.

Ami Apa curge și se duce

Pietrele rămin și plînge.

Ghici ghicitoarea mea :

Dintr-o piatră albă

Prooroc se naște

Nici creștin, nici păgîn,

Și la moartea lui

Se botează în apă fiartă.

(Cocoșul.)

Trup de femeie sus, trup de femeie jos, ți zece trag pe patru la judecată.

(Femeia cînd mulge vaca.)

Belit și mîncat

Și zbiară prin sat.

(Cimpoiul.)

Să fiu albă nu-s cucoană,

Să fiu neagră nu-s țigancă,

Să fiu verde nu-s mătase.

(Coțofana.)

Cinci capete, patru suflete, și o sută de unghii.

(Mortul cînd e dus la groapă.)

Iepure-mpănat,

Șarpe potcovit,

Poruncă de domn,

Meșteșug de om.

(Plugul.)

Merge pe drum: Două ascultă, două vede, două ară, patru merg;

una mină și umblă gemând, nefiind bolnav.

(Porcul.)

Cine în cer nu s-a suit

Pe pămînt n-a umblat,

Și pe Dumnezeu a lăudat?

(Ioan Prorocul.)

În aceeași zi am prînzit într-un fel de chioșc clădit din frunzări pe cursul apei Rîul Tîrgului, aproape de mănăstire.

Vîjiitul morilor din apropiere, murmurul apei ce trecea pe sub acest chioșc, te face să mănînci mai cu poftă! Acest chioșc era rădicat vremelnic, numai pentru bîlciul de Sfîntul Ilie, ce se face la Cîmpulung în tot anul, cum este moșii în București.

După ce am mîncat, am trecut podul cel lung făcut peste rîu, și am luat drumul către Flămânda.

Flămînda este o mică mănăstire pe vîrful unui deluleț în marginea Cîmpulungului, de ceea parte de rîu. Ce va fi fost în vechime nu știu. Dară știu, după cum mi s-a spus, că aci a fost închis Ienăchiță Văcărescu poetul, de către fanarioți, pentru gîndurile lui patriotice.

Urcîndu-te pe deal, ca să ajungi la mănăstire, pe coastă la dreapta pe o întindere de loc îngrădită, este cimitirul papistașilor și al protestanților. După cum se vede, pare a fi înființat din nou. Sau că, morminte sunt puține, unde nici streini nu sunt mulți la Cîmpulung.

În vîrful dealului, daca ajungi, stai și te miri ce fel de mănăstire să fie asta! Acolo nu se vede nici urmă de locuință omenească. Nici chilii de călugări, nici nimic. Biserica se vede ridicată în locul celei vechi, însă neisprăvită, se zice că a luat-o prin licitație un meșter ca s-o facă; însă înșelîndu-se la preț, a făcut-o pînă unde i-a ajuns banii ce a fost luat. Se zice iar că meșterul n-a făcut-o după contract, că nu e destul de trainic lucrată. Pentru aceasta fu tras în judecată; meșterul a pierdut la judecată, dar e sărac, nu poate să o isprăvească după cum le-a fost vorba, și lucrul stă baltă.

Prinde orbul, scoate-i ochii.

Clopotnița s-a părăginit și dînsa. Nu va trece mult și o vei vedea și pe dînsa o grămăjuie de dărîmături, precum a și început.

O cruce de piatră ce era acolo lîngă clopotniță s-a rupt în două, partea de d-asupra a căzut cu capul în jos, așa că nu se știe ce este scris pe dînsa. Pe trunchi, care mai stă în sus, am putut citi lămurit numele lui Leon-vodă. Ce o fi zicînd mai la vale nu știu, fiind acoperit de partea căzută de d-asupra.

Ar fi bine, socotesc eu, să fie ridicată și să se dea în stampă scrisoarea întreagă de pe cruce, spre știința tutulor. Fiul meu, George, s-a atîrnat ca maimuțele de grinzi, de ziduri, și s-a urcat tocmai la clopote, cari mai stau atîrnate la locul lor, a bălăngăit nițel cu ele, apoi s-a dat jos.

Dacă n-ai ce vedea mai deosebit ceva pe acest deal, apoi ești răsplătit cu vederea cea frumoasă asupra Cîmpulungului și a prejmetelor.

Vezi Cîmpulungul întinzîndu-se d-a lungul rîului, cu cele trei uliți ale lui, căci trei uliți are Cîmpulungul, lungi ca și dînsul, din cap pînă în cap. Aceste uliți sunt străbătute de alte uliți lăturașe ce leagă între ele ulițele cele mari.

E frumos să vezi Cîmpulungul de aici, oraș cu mulțimea lui de biserici, și încins de Rîul Tîrgului. O panoramă din cele mai încîntătoare. De cîte ori vorbesc de Cîmpulung, de atîtea ori stă de față numărul său de biserici. Dar ia să stăm strîmb și să judecăm drept.

Oare Bucureștiul este mai breaz? El are nu 20 de biserici ca Cîmpulungul, ci numai 130. Să fie oare că atît în București, cît și în toată țara, bătrînii noștri nu erau așa de procopsiți pre cît erau de evlavioși și de patrioți? se poate. Crez și eu. Astăzi ne-am umplut de procopseală.

Din vîrful dealului Flămînda, dacă îți întorci privirea de la oraș spre munți, apoi frumusețea firei e mai măreață, vezi dealurile trîmbe, trîmbe, și dincolo de ei ridicîndu-se munții falnici, ale căror vîrfuri pare că vor să atingă cerul.

Ne-am grăbit să ne coborîm și să mergem acasă, căci prin văile dealurilor, negura ne arăta că plouă, și nu voiam să ne botezăm în ziua aceea. Ne-am temut de ploaie, fiindcă prea ardea soarele.

La 21 am fost la Lerești.

În ziua aceea am luat două care, coviltirite și procoițate, cu gînd să mergem pe sus. Dar te lăsa inima să mergi în car, noi ahtiații de preumblări pe la munte?

Copiii și femeile au mers. Noi bărbații nu; căci nu degeaba aveam cu noi patru cîrji de preumblat prin munți, cîrji cum altele ca dînsele n-am mai văzut, eu cel puțin, acolo la Cîmpulung. Și luînd-o pe trepădușe, haide, haide cînd înaintea carelor, cînd după dînsele și oprindu-ne la toate hanurile, ca să le gustăm țuica, am ajuns în satul Lerești, l-am străbătut pînă am ajuns la locuința părintelui Țuluca, unde am desjugat.

Era către nămiezi.

Părintele Țuluea ne-a primit bine. Găzduirea românului este de poveste. Bucuria cu care primește el oaspeții, nu se poate spune. O astfel de găzduire am primit și noi la părintele Țuluea. Și e harnic părintele. El e și preot în sat, și învățător al copiilor din sat, și mai ia și petece de loc de la unii, alții cu arendă spre a le cosi, face negoț cu scînduri, cu vite și cu ce poate; d-aceea este, se vede, chiabur.

Coprinsul lui este coprins la dînsul și casă bună. Nu e vorba, la munte mai toate casele sunt bune: ‚nalte, încăpătoare, învelite cu șindrilă, făcute de zid de piatră și ridicate de la pămînt. A părintelui Țuluea mai cu deosebire; curățenie în odăi, căci casele lui au mai multe odăi, îmbrăcate pe dinăuntru într-un chip țărănesc, dar frumos. Plocate, foarte albe, așternute pe paturi, de ți-e drag să șezi pe dînsele, pereții acoperiți cu velințe, toate lucrate de mîna preotesei.

Casa cea mare, casă de musafiri, este împodobită cu o canapea și scaune ca la orașe, iar pereții cu fel de fel de țesături supțiri și scumpe: vîlnice, lucrate cu fir și cu fluturași, ii cu altițe lucrate numai în mătase și cu fluturași, marame de borangic, subțiri de să le spargi cu limba, vezi că preoteasa știe a lucra bine, și apoi e harnică ca și părintele.

Ce să vă mai spui? Casa părintelui Țuluea este casă de om cu dare de mînă. Rostul este rost și plină cu de tot ce trebuie omului la țară.

Cum am ajuns, ne-a cinstit cu țuică veche, niște țuică, ce rar se găsește, apoi ne întinse masa, căci era și timpul. Scoaserăm și noi merindea ce aveam la coș, puserăm la mijloc și vinișorul ce adusesem și ne-am ospătat sub nucul din livedea de lîngă biserică, unde secerătorii coseau iarba.

Și fiindcă preotul se îndeletnicea cu lucrătorii a sfîrși de cosit în acea zi, îl lăsarăm să-și vadă de lucru, iar noi traserăm cîte un somn la umbră de nuc, de să se ducă vestea.

După ce ne scularăm, încurcarăm și noi locul p-acolo pe lîngă oamenii ce lucrau pînă seara. În acest timp preoteasa găti masa pentru lucrători; masă mare, cu nu știu cîte mămăligi și legumă.

Noi întrebarăm pe părintele, ba despre una, ba despre alta, și la toate ne răspundea, ca un om cunoscător de locurile de p-acolo. Ne arăta fiecare vîrf de munte ce se vedea de acolo, ba și pe cele de la spatele lor și de primprejur. De la dînsul am aflat o mulțime de nume de munți, dintre cari mai țin minte următoarele:

Păpușa, Dragoslavele, Mateiașul, Iezerul, Buliga, Leaotul, Rogozu, Măgura, Piscul Calului, Muntele Boldu, Voivoda, Piscul Caprei, Portăreasa, Cernatu, Obîrșa, Groapele, Brătila, Zîrna, Piscul Netotului, Nisipurile, Mușeteasca, Galbenele, Valea Vladului, Luța mare, Luța mică. Comisul, Tamasul, Piatra lui Crai, Baciul, înfundata etc. Am întrebat daca știe să ne povestească ce se vorbește prin sat despre numirile munților; d-o pildă: de ce se zice Păpușa, Mateiașul, Piscul Calului, Valea Vladului, Piscul Netotului, Piatra lui Crai și altele.

Ne-a răspuns că nu știe. Acum stau și mă gîndesc: să fie oare ca nu știa în adevăr, ori că avea de lucru și nu putea să stea să ne povestească? Văzurăm și noi că timpul nu era tocmai priincios pentru asemenea întrebări. Ne-a făgăduit însă, ca și d. Bădescu, profesor în Cîmpulung, că va cerceta, și de va afla vro poveste mi-o va face cunoscut. Seara, după ce am cinat, preotul, preoteasa și încă vro doi săteni d-acolo ne-a petrecut pînă ne-a scos din sat, și e cam lung satul, ca toate satele de la munte, cari sunt cu casele risipite.

Viind pe drum ca să ne mai treacă de urît, și ca să și mai rîdem oleacă, am început a cînta. Cîntecele noastre zădăriră și pe unul din chirigii, nenea Ion Nicolae Diaconul, locuitor în mahalaua Malu, din Cîmpulung, bătrîn trecut de 60 de ani, și se scăpă de spuse că știe și el un cîntec din tinerețele lui. Atîta fu de ajuns. Ne alegarăm de dînsul și nu-l slăbirăm pînă nu cîntă. I se aprinsese călcîiele bătrînului, vezi că îi dădusem de gustase din sîngele Domnului, și din aghiasma de prune, de pe unde stătusem pentru popas.

Cînta bătrînul de răsunau văile. Boii chiar pare că se veseleau și ei de veselia stăpînului lor. Trăgeau mai ușor, aprinși de focul cu care cînta nenea Ion. Și nu ducea glasul rău unchiașul, se vede a fi fost un pui de românaș în vremea lui. Noi îi furarăm vorbele și iată că le așternem aici așa cum le apucarăm din gura lui.

CÎNTECUL NUMERILOR

De la una pîn-la două

Anicuto nene,

Mi se rupe-initna-n două

Anicuțo etc.

De la două pîn-la trei,

Mult mă faci p-aici să piei.

De la trei pîn-la patru

Inimioara mi se bate.

De la patru pînă la cinci

Mult mă faci să viu p-aici.

De la cinci pînă la șase

Inimioara mi se arse.

De la șase pîn-la șapte

Inimioara mi se bate.

De la șapte pîn-la opt

Inimioara mi s-a copt.

De la opt pînă la nouă

Inimioara-mi rupi în două.

De la nouă pîn-la zece

Inimioara-mi stă tot rece.

Anicuțo nene.

Și cu cîntece și cu glume am ajuns acasă pe la zece ore seara, de nici n-am simțit osteneala drumului. Ba încă părea că am fi dorit să fie drumul mai lung.

IV

Cîteva zile ploioase cîte le-am avut la Cîmpulung nu le-am lăsat fără să le întrebuințez și pe dînsele la ceva. Am stat de vorbă cu gazda la care trăsesem.

Și știți d-voastră că vorba vorbă aduce. Am vorbit despre ceea ce știa dînsul de oraș; despre ale bisericii, căci gazda mea era preot; despre vreme; despre multe și de toate.

Preotul Nicolae Diaconescu este un om între 25 și 30 de ani. Absolvent al seminarului din București, cursurile seminariale și le-a început în seminarul din Curtea de Argeș. De cîțiva ani numai este preot la biserica Mucenița Marina. Inteligent, om de bună-cuviință și harnic, este iubit de toți cei ce îl cunosc.

— Noi suntem mîndri cu orașul nostru, îmi zicea el odată. El este leagănul naționalității noastre. Monumentele ce întîlnești în tot locul stau dovadă despre cele ce-ți spui. Ar fi bine să se ia măsuri de cei ce sunt în drept să o facă, ca ele să se păstreze, căci altfel va ajunge, precum ajunsese curțile boierilor Golești.

— Și cum ajunsese curțile alea ale boierilor Golești?

— Ai fost prin piața noastră, ai văzut ce întindere are. Tot locul acesta era al boierilor Golești. Pe dînsul era niște case mari, boierești, care odată, odată trebuie să fi fost fala Câmpulungului. Grădina acestor case era plină de fel de fel de pomi roditori, tot soiuri unul și unul; în mijloc avea un eleșteu cu pește. Eu însumi mi-aduc aminte cînd eram copil că am prins pește ziua.

Ce trebuie să fi fost de aceste case, de grădina și de curtea lor în vechime nu pot să-ți spui, că n-am apucat. Ceea ce ajunsese în timpii din urmă, de pe cînd țiu eu minte, apoi erau niște căzături.

Casele erau dărăpănate. Uși, ferestre, vraiște. Ajunseseră să fie locuința bufnițelor și a cucuvaielelor. Pustietatea se răsfăța într-însele. Stafiile și joi-marițele băgase groază între vecini. Seara nici un locuitor nu mai cuteza să treacă p-acolo. Ziua însă copiii mai intrau, dîndu-se jocului, prin curți, și alții, ca și mine, prindeau pește.

Decît să rămînă așa pustii, bine a făcut primăria noastră de le-a cumpărat, le-a dat jos, și a făcut piață; căci piața cea veche nu era destul de încăpătoare.

Eleșteul era atît de adînc, încît tot materialul netrebuincios din case l-a pus acolo și împreună cu multă umplutură, adusă de aiurea, abia a ajuns de a putut să niveleze suprafața pieței. Bîrnele, grinzile și stîlpii erau numai de stejar. Le-a vîndut unor tîmplari, cari le-au cumpărat ca pîinea caldă, pentru lucrul lor de tîmplărie.

Azi, dintr-un loc pustiu care îngrozea lumea, s-a făcut piața pe care o vezi, destul de încăpătoare pentru tîrgul de sîmbăta, pe care îl avem in Cîmpulung. Ar mai trebui, după părerea mea, cîțiva copaci pentru umbră, în zilele cele călduroase.

Despre un lucru nu-mi dau seamă de ce nu s-a făcut. În piața cea veche era așezată banița lui Șerban-vodă, săpată în piatră, și de jur împrejur cu slove pe dînsa. Cine din cumpărători voia să cerce dacă n-a fost înșelat la măsurătoarea de cereale mergea acolo, turna coprinsul baniței în ea, și era sigur daca a fost înșelat sau nu.

Nu știu de ce această baniță zace în curtea primăriei, unde inscripția de pe dînsa se poate strica, căci nu e ferită de lovituri și de ciocnituri, și n-a pus-o în mijlocul pieței celei noi.

Am stat mult pe gînduri și m-am întrebat: „Ca ce ursită rea, prigonește pe biata noastră țară, de voiește să-i stîrpească orice urmă veche de ființa ei. Să nu se mai găsească nici un punct de legătură între vechiul trecut și între viitorul ei?“ M-am întrebat, m-am gîndit, și n-am putut să-i dau de căpătîi. Cei ce vă pricepeți în d-alde astea, cei ce știți să judecați mai matur, luminați-mă și pe mine și, dacă vă stă prin putință, puneți o stavilă acestei uitări a trecutului.

Căci la Cîmpulung, ca și la București, la Dorohoi, ca și în Oltenia se strică, se dărîmă, cu nemilostivire, se rade de pe fața pămîntului tot ce a mai rămas de la moși de la strămoși. Mai toți cei ce vin dinăuntru, de la învățătură, pare c-ar intra într-o țară de sălbatici, fără trecut, fără tradiții. Și anume:

Doctorii nu vor să țină seamă de loc de doctoriile poporului, ba încă le prigonește și omoară ținerea lor de minte, în loc să le cerceteze, să le îmbunătățească, să le ridice pînă la ei, ca să le aducă în stare de știință.

Mai-nainte vreme, aveam doftori mai puțini; dar babe și unchiași cari știau să descînte și să tragă mai mulți. Înmulțindu-se doctorii s-au prigonit pînă la desființare doftorii populari; descîntecele și trăsăturile s-au uitat cu desăvîrșire. Azi mulți oameni se lasă a muri neavînd cu ce plăti vizitele doftorilor. Atunci, cu lucru de nimic, avea pe cine să cheme, ca să-i tragă și să le descînte. Cel puțin avea o mîngîiere că au un ajutor. Ce e drept, s-au înființat mai multe spitale, în cari se caută fără plată bolnavii cari vin. Dar nu toți oamenii vor să meargă la spital.

Ceea ce prigoneau doftorii mai-nainte, acum ei o scot la maidan. D-o pildă, unde ziceau că trăsăturile sunt o nimica toată, o secătură, azi ei o scot ca foarte folositoare. Numai i-a schimbat numele. Ei nu-i mai zic azi trăsătură ci masagi.

T-ei pomeni că, ca mîine vor scoate la maidan și descîntecele sub numire de ipnotism, de magnetism, sau cine mai știe cum. Și iată că cercetarea bolnavilor costă mai scump, de nu se pot căuta toți.

Cu doftorii populari, creștea numărul populației. Cu doftorii de azi, scade, după cum ne-o spun ziarele pe toată ziua. Să mă ferească Dumnezeu a zice ceva rău de meșteșugul doftorilor noștri. Eu spui ce am apucat eu. D-apoi, poate să fie și lipsa de cunoștința morților de pe atunci, pe cînd azi trîmbițează ziarele necontenit numărul lor.

Advocații, dară pe dînșii să-i lăsăm în pace, ca să nu ne mai aprindem paie în cap. Se vede pe toată ziua de toți, cum croiesc la legi, și la paralegi, cum le strică și le fac iarăși din nou, fără a ține seamă de ceea ce am avut.

Arhitecții ridică niște stîrpituri, în locul trainicilor clădiri vechi. Nu țin seamă nici de trebuințele noastre, nici de climă, nici de nimic. De e niscaiva călduri vara, cum este la noi, și de se întîmplă să fie casa ce se clădește astăzi în bătaia soarelui, apoi te coci în ea. N-ai tu nițică umbră, n-ai tu puțină răcoare. De se întîmplă să dea niscaiva geruri de să crape lemnele și pietrele, cum este la noi uneori iarna, apoi degeri în ea, cu tot focul ce dai la sobă.

Clădirile însă cele vechi se luptau cu timpurile de trainice ce erau, vara găseai răcoare în ele, și iarna cu puține lemne încălzeai casa în care ședeai.

Cercați de dărîmați o casă din cele vechi și veți vedea, cum am văzut și eu în București, scăpărînd tîrnăcopul cînd lovește în zidărie. Cercați însă de dărîmați una din clădirile de modă, și veți vedea ieșind cărămizile din zidărie pînă a nu le fi atins cu tîrnăcopul… vezi că așa e moda!

Numele uliților care aducea aminte cîte o faptă istorică se șterge, fără teamă, și li se dă cîte o altă numire, cine știe cum, și fără să aducă aminte nimic.

Și cîte altele pe care nu ți le aduci aminte.

De s-ar împreuna știința cu practica ce este în țară la noi de la moși de la strămoși, asupra tuturor ramurilor economiei noastre de trai, mult bine ar ieși; dar așa cum se face astăzi, nu știu, zău, unde o să ajungem! Poate la cucuiata!

Într-o altă dată, preotul Nicolae Diaconescu, ‘mi da dovadă despre vechimea Cîmpulungului, pe lîngă altele, biserica la care slujea: Mucenița Marina.

— Tovarășul meu, îmi zise el, un preot trecut de șaptezeci de ani, care de cincizeci de ani slujește la această biserică, îmi spune că data ei cea veche este 6723 (adică 1215), scobită într-o piatră ce se află în altar sub fereastră și tencuită de către cei ce au reparat biserica. Așa zice că i-a spus și lui un alt preot bătrîn pe care l-a apucat și dînsul și care a răposat demult.

Inscripția actuală de d-asupra ușii bisericii, pe care însumi am citit-o, zicea așa:

„Această sfîntă și dumnezeiască biserică aflîndu-se din zile vechi părăsită și neaflîndu-se ctitori ca să o mai înoiască, și ștind biserica necăutată, îndemnindu-mă eu robul lui Dumnezeu, Barbu de o am înoit-o întru slava sfintei muceniței Marina, pe cit mi-a fost putința, cele ce se văd și cele ce se vor înnoi de aci înainte, și am făcut și clopotnița din temelii, precum se vede, și am cumpărat două candele de argint și o vie am cumpărat de o am dat bisericii de pomană, în zilele luminatului domn Io Constantin voievod.

Meseța septemvrie 20, d-nei leat 7205 (1697).

Înăuntru, pe grosimea ușei la dreapta, este o altă inscripție, scrisă întru pomenirea celor ce au zugrăvit biserica la 7274 (1766).

În partea stîngă a bisericei este o colimvitră săpată în piatră cu inscripția pe dinafară. Această colimvitră este îngropată în pămînt astăzi, fiindcă biserica de vechime rămăsese ca în groapă, pămîntul pe dinafara ei crescuse.

Cei ce au reparat-o au umplut cu pămînt biserica pînă au adus-o în fața locului de dinafară, și astfel colimvitra a rămas îngropată în pămînt. Literile au început a se toci de loviturile picioarelor. Poate că cele îngropate să fie mai bune.

Socotesc că o cercetare amănunțită și serioasă de cei în drept, poate că ar descoperi lucruri destul de importante.

Altă dată, stînd iarăși la vorbă, și venind vorba despre vremea, iată ce mi-a povestit:

— Este aici în curtea bisericii noastre, un bătrîn ca de optzeci de ani, anume moș George Frățiloi, un sărman care șade de pomană, de felul lui din Cîmpulung. Stînd de vorbă cu el zilele astea de vremi și de vlogul ce a început de cîteva zile, îmi spuse istoria următoare: „Tata cînd era copil mic s-a dus cu tată-său de a încărcat niște scînduri din munți. Viind, a mas noaptea în cătunul Cîndești, între munți, lîngă lacul Cîndescu.

Acest lac este fără fund și are împreunare pe sub pămînt cu lacul ce se află pe vîrful muntelui Iezerul, unul din cei mai înalți munți. Se zice că și acest lac este fără fund. Apele unuia și altuia sunt negre; ele nici nu se seacă, nici nu se umflă. Cînd este să se facă vreme rea, adecă să se schimbe timpul, să vie vreo vijelie sau vreo furtună, vestește pe oameni de mai-nainte» căci începe a urla. În noaptea aceea cind tată-meu, copil, cu tată-său, om matur, a mas lîngă lacul acela Cîndescu, tată-meu s-a deșteptat din somn, preste noapte de zgomotul ce se făcea în lac.

Ascultă el, și ce să auză? Bîltăcăind în lac, un glas striga:

«Hăp! hăp! hăp!

De ce merge tot mai rău.

Hăp! hăp! hăp!

De ce merge tot mai rău…»

Bietul tata, s-a speriat; mă rog copil, ce vreți?

Mai ascultă, și aude și d-a doua oară.

Acum începu să-i clănțănească dinții în gură de frică.

Daca văzu așa, deșteaptă pe alde tată-său, și-i spuse.

Taica moșu împacă copilul și, ascultînd, auzi și el bîltăcind, și glasul care zicea aidoma omului:

«Hăp! hăp! Mp! De ce merge tot mai rău. Hăp! hăp! hăp! De ce merge tot mai rău.»

Atunci sculîndu-se în sus tata moșul s-a închinat și a zis și tatălui meu să se închine. După ce au săvîrșit amîndoi sînta închinăciune, mai ascultară, și nu mai auziră nimic.” Și iată că se împliniră cobirile acelui glas necurat: Cîte nevoi și greutăți nu mai căzură de atunci pe biata țară? Răscoale, dăjdii preste dăjdii, oști străine, războaie, biruri grele, secete, ape mari, și cîte și cîte neajunsuri de a adus pe bietul țăran în sapă de lemn.

Iaca nu mai departe, anul acesta de cu primăvară, se arăta an mănos în toate. Deodată se lăsă un timp și ploi reci și toate poamele se stricară. Zăpada din iulie de mai zilele trecute, puțin rău a făcut și ea?

Acum la începutul lui august, cînd toată lume nădăjduia în adunatul finului, ce sunt ploile acestea reci și dăinuitoare, decît sărăcie și iar sărăcie?

Altă dată iarăși stînd eu la taifas cu părintele gazda mea, și întrebîndu-l dacă nu știe ceva basme, ghicitori sau povești populare, mi-a spus:

Ghici ghicitoarea mea”.

Apucai p-o haia,

Mă-ntîlnii c-o haia,

Scosei (luai) o haia,

Să dau în haia,

Haia intră in haia

Și eu rămăsei cu haia.

(Șopîr1a.)

Eu fug de tine, și tu te fii de mine.

(Umbra)

Am un bou, unde se culcă nu mai crește iarbă.

(Focu1.)

Viind vorba despre jocuri de copii, bietul preot îmi zise: „Da unde am avut eu vreme, domnule, de jocuri, căci sunt înstrăinat de copil“.

Ar fi voit să-mi spuie pățeniile sale de copil, după cum am băgat de seamă, dară tocmai atuncea îl chemară la 1180 masă.

Totuși mi-a făgăduit părintele să-mi trimiță o colindă frumoasă pe care o știe preotul cel bătrîn.

Cînd n-aveam cu cine vorbi, stam afară în pridvor și mă uitam spre munți și spre dealuri. Și această vedere este frumoasă la munți. Vezi cum se ridică norii de prin văi. Cînd acești nori ies numai dintr-o parte a munților, adecă d-o pildă numai despre răsărit, ți se pare că un foc mare sau vrun pîrjol trebuie să se fi întîmplat prin văile muntelui de unde ies aburii ca niște fum.

Acești nori părea că sunt lipiți pe munte, se tot îndesează, și se tot ridică, pînă ce odată îi vezi că se dezlipesc de munte și stau atîrnați în aer. Apoi îi ia vîntul la trei parale. Îi plimbă pînă ce împreunîndu-se cu alți nori de aiurea, ori că se întind și îngreuindu-se cad în formă de ploaie, sau că îi mînă vîntul cine știe unde.

În preumblarea lor, vîntul le dă fel de fel de închipuiri. Cîte vro bucată de nor, ce se ridică deodată de pe vrun munte, vezi că ți se arată ca un moș bătrîn cu barba lungă și te uiți la dînsul cum din ceafă îi mai iese un nas, o gură și te pomenești cu un cap cu două chipuri: unul dinainte și altul dinapoi, la ceafă; apoi ori că îi crește vreunul din nasuri, ori că i se lungesc urechile, ori că îi iese vrun cucui din cap sau din fălci, că numai te pomenești cu un alt chip: vrun balaur, vro pajore cu două capete, vrun leu cu ghiarele întinse, vro femeie foarte frumoasă cu un trup potrivit și bine făcut, și apoi cît ai clipi, te pomenești că îi crește cîte un coc cît toate zilele de mare, și îndată se schimbă în vrun mototol ce n-are nici o formă și, tot lățindu-se, se închipuiește în vro jiganie spurcată, în vrun lucru ce se mănîncă ca cele de pe pămînt, pînă ce îl duce vîntul de se împreună cu alți nori, ori de se pierde din vedere, schimbîndu-se în fel de fel de lucruri.

Cînd ies norii de prin mai ‘multe văi ale mai multor munți, atunci se schimbă socoteala.

Fost-ați, dragii moșului, vrodată la panoramă? Văzut-ați vro cadră în care este zugrăvit cîte vro bătălie d-alea marile? Ei apoi dac-ați văzut, îmi este ușor ca să vă fac să înțelegeți vedeniile de pe munți în zilele ploioase, cum se înjghebează norii.

De unde pînă aci vedeai munții și toate dealurile de prin toate părțile cum se văd ei cînd nu sunt nori pe dînșii, deodată ți se arată norii ieșind încetinel din văile vrunui munte dintr-o parte, despre răsărit d-o pildă, și într-o clipă vezi ieșind alți nori de prin văile dealurilor despre apus; n-apuci să-i bagi bine de seamă, și numai iată că zărești pe alții ieșind de printre cele din miazăzi, și mai totdeodată pe alții de prin munți de miazănoapte.

Pare că într-un loc ar fi tunuri multe la număr; într-alt loc mulțime de ostași, împușcînd unii dintr-o parte, iar alții dintr-altă parte.

De ai auzi și bubuiturile ai crede că te afli de față la o bătălie mare. Dară asta se întîmplă mai tîrziu.

De cum se dezlipesc norii de munți, se ridică și se împreună, nu trece mult și, îndesîndu-se și înghesuindu-se, unii într-alții, numai începe a fulgera și a tuna. Pasămite acolo în aer încep norii a se freca, a se năcăji și a se bate între dînșii.

Bine că nu le vine poftă să se bată și pe pămînt, căci atîta ne-ar mai trebui! Pare că nu suntem noi destul de bătuți de toate nevoile pămîntenești, de…

Pune, Doamne, strajă gurii mele! Vedeți ce păcat eram să fac? și d-voastră, dragii moșului, tăceți, căscați gura la mine, și mă lăsați să bat cîmpii. Ti! bine că mă deșteptai la timp, îmi îngrădii buzele, că cine știe ce pățeam! Mă luau și pe mine la ochi.

Astfel îmi petrecui zilele la Cîmpulung. Pe timp senin m-am veselit de frumusețile ce se pot vedea în asemenea timp, și pe cît m-a iertat mijloacele; iar pe timp de ploaie, minunîndu-mă de potrivelile ce fac norii în aer, aidoma cu cele de pe pămînt.

Acum, Dumnezeu să mă ierte, nu știu ce să zic, „precum în cer și pre pămînt”, ori: „precum este pre pămînt, așijderea și în cer?” Cine știe să o spuie, că eu unul nu știu ce să zic. Mi-e frica să nu greșesc.

V

Marți la 24 iulie, la 9 ceasuri dimineața am pornit din Cîmpulung să mergem la Cetățuia. Un car cu doi boi, coviltir și procoițat era pentru femei, copii și pentru mine. Ceilalți șase mergeau călări.

Ieșind din Cîmpulung, se uita lumea după noi, văzînd un car cu copii, înconjurat de șase călăreți și pe mine pe jos cu o cață în mînă și cu o batistă sub pălăria de paie, ca arabii, spre a-mi apăra ceafa de arșița soarelui. Tocmai eu fui cela care am pățit-o, ca neamțul cînd s-a dus la bătălie. De m-ar fi întrebat cineva în minutul plecării:

— Unde te duci, domnule?

Eu aș fi răspuns țanțoș și cu glas sumeț:

— La Cetățuia lui Negru-vodă.

De m-ar fi întrebat cineva cînd m-am întors acasă:

— De unde vii, domnule?

Eu aș fi răspuns umilit și cu grai miorlăit:

— De la Cetatea lui Negru-vodă.

Mergeam înfipt, tot înainte, și înapoi nu mă mai uitam.

Mergeam, vezi bine, că era șosea întinsă. Ea este făcută șerpuită pe coasta muntelui Mateiaș. Cînd te uiți de pe înălțime la dînsa, li se pare a vedea un șarpe uriaș, grozav de mare, urcîndu-se ca să ajungă pe piscul muntelui, în vîrful căruia este un stei de piatră cît toate zilele de mare, tăiat drept de seamănă cu un zid de cetate și fără pic de verdeață, piatră-goală.

Călăreții și dînșii, ahtiați de călărit, nu se puteau opri de a nu umbla zglobii, cînd luînd înaintea carului, cînd așteptînd și ducîndu-l cu alai ca pe cine știe ce.

Mergeam mîndru pe șosea, ne ploconeam și noi la cei ce se ploconeau la noi. Pare că noi eram ce eram.

Voind să mergi la Cetățuia lui Negru-vodă, drumul este pe șoseaua Rucărului, pînă la un loc, apoi abați spre dreapta pe drumul lui Dumnezeu, pe unde umblă mai multă lume, și drumul este bătut; apoi cobori în vale la stînga pe un loc foarte înclinat, pe drum nebătut, făcut numai de picioarele a cîtorva vite și a oamenilor din satul Stoenești ce este așezat tocmai in fundul văii. Eu nici că voiam să știu de unele ca acestea, ca unul ce mă bizuiam în cața mea, și dreptul vorbind, aveam în ce mă bizui.

Cîrja mea era formată din lemn de scoruș sau paltin, dat la strung și lustruit, în cap avea un cîrlig de oțel ca cîrja papei, înțepenit în șurub și nituit, jos avea un bold iarăși de oțel.

Soarele era în puterea lui. Un vînticel însă ce venea din văile munților muia oarecum arșița.

Mergînd pe drumul cel bătut al lui Dumnezeu, nu băgăm de seamă osteneala și truda ce mă bîntuia pe mine, neînvățatul la umblete lungi, căci fînul carele era necosit încă-mi atrăgea toată luarea aminte.

De-ați fi fost în locul meu, dragii moșului, și voi ați fi făcut ca mine.

Toate firicelele de iarbă erau în floare; nu știai la care să te uiți mai întîi. Pare că te îmbiau zicînd:

— Vezi-mă și pe mine. Vezi-mă și pe mine!

Și se putea să nu te uiți la ele? Cit puteau ochii să-ți coprinză, vedeai o împestrițătură de toate fețele. Atunci mi-aduceam aminte de basmele noastre, cari, cînd vor să-ți spuie de vro frumusețe altă potriveală n-are decît: cerul cu stelele și cîmpul cu florile.

Noi la orașe ne silim să căutăm florile. Este adevărat că li se preface oarecum soiul. Din simple muntence le fac cochete de salon. Omul a ajuns pînă să schimbe și forma și vopseaua florilor. Prin cultură, dintr-o ruje de munte, a făcut un trandafir de grădină. Florile ce cresc pe coastele munților și prin văi, ajung să fie învoalte în grădine. Totuși mirosul cel bine deosebit și dulce al florilor sălbatice nu-l poate ajunge florile cultivate de grădinar.

Mergînd după car, cugetam și mă minunam de armonia ce domnea în vopselele cele vii ale florilor de pe cîmpul ce străbăteam.

Lîngă o floare albastră vedeai una galbenă, lîngă aceasta, una roșie, apoi una albă și toate aceste colori îngînîndu-se cu verdeața plaiului.

Cele mai multe din ele semănînd la formă cu florile grădinărești, însă mai dezvoltate. Mirosul ce împrăștiau, te făcea să rîmnești la viața săteanului, care se culcă noaptea în mijlocul acestor flori, le primește mirosul, pe care ele îl dau cu îndestulare, și doarme liniștit, repauzîndu-și trupurile obosite pe sîn de flori fără ca ele să ceară cuiva ceva în schimb.

Nu mi se puteau sătura ochii de priveliștea ce înfățișa smălțata întindere de loc prin care treceam. Eu mergeam și un mers așa de plăcut încît nu simțeam oboseala.

Cu cît mi se veselea ochii, privind în stînga, spre valea pe unde aveam să coborîm, adecă pe calea vitelor și a oamenilor din satul Stoenești, cu atîta mi se întrista inima uitîndu-mă spre dreapta, unde coasele a cîtorva secerători doborau la pămînt floricelele cele frumoase lăsînd în locu-le pajiște.

Cugetul meu merse pînă acolo, încît văzînd prăpădul ce făcea omul printre floricelele plăpînde, îmi închipuiam viața noastră a muritorilor, pe care după cum se zice, o curmă coasa morții.

Și așa, cufundat în gînduri, am ajuns la drumul vitelor, o potecă îngustă, printre fînețe, cu făgașuri adînci cînd într-o parte, cînd într-alta.

Se vede că plouase de curînd p-acolo. Soarele nu avusese timp să zvînteze suprafața.

Coborîșul era repede și ne urmam drumul încet. Eu m-am deșteptat din visurile ce mi le aducea gîndurile ce mă coprinsese numai atunci cînd coborînd, cu toată cîrja ce țineam în mînă, picioarele îmi alunecară pe iarbă și dădui înapoi ca bobocii de rață cind ciupesc din vro buruiană. Eu am căzut; eu m-am ridicat. Atunci deschisei niște ochi mari, mă uitai în toate părțile, și văzui pe călăreții noștri care mergeau răspîndiți, și carul care se depărtase, nu dc hărnicia boilor, ci de sila povîrnișului, măcar că se împiedecase roata.

Pămîntul era negru și clisos. La unele locuri, coborînd, și pe unde făgașul era mai adînc, dam de cîte un bolovan de piatră preste care carul trecea cu anevoință.

Pare că pe unde răsărea atîtea fire de iarbă înflorită, răsăreau și pietroaiele. Pasămite, acesta fiind cel din urmă dintre dealurile de lingă munți, bolovanii începuseră a se arăta. De unde pe celelalte dealuri este pietriș, pe acesta la o adîncime oarecare de la suprafața pămîntului, zăceau bolovanii, sau rupturi din stînci, pe care vremile le acoperise cu pămînt bun pentru răsărirea finului celui mai gustos.

În cele din urmă ca să nu mai întinz vorba, cu chiu, cu vai am ajuns de vale la marginea satului Stoenești cătrc unsprezece jumătate ceasuri. Apoi pe matca pîrîiașului ce curge p-acolo am mers cale de un ceas pînă să ajungem la celait cap al satului, ca să dăm de han unde să mîncăm de prînz.

La munte, casele satelor sunt rari, risipite pe o întindere de cîte un ceas cale. Drumurile sunt pe matca rîurilor, cari cînd se umflă trecerea de la un loc la altul încetează, sau se face cu mare anevoință, de nu cu primejdie de viață de om. Este greu de umblat cu piciorul, de teamă să nu ți-l scrîntești printre bolovani și pietroaie, pe care nu le-ar putea urni din drum, pe unele, nici zece oameni. Dară cu carul cu boii este o truda. Nu scapă roatele de un pietroi și se găsesc împiedicate de un bolovan. D-abia urcată pe dînsul, și roata scăpată de pe dînsul pe pămînt, zdruncinînd pe cei dinnăuntru carului de să-și muște limba. Zguduituri, zdruncinături, scuturături, de voie, cîte vrei și cîte nu vrei. Cînd te dai jos din car, ești zdrobit, și mai rupt de osteneală decît cînd ai fi umblat pe jos. Trecînd prin acest sat pus cam pe coastă, vedeai printre casele oamenilor cari erau destul de rari, locuri pe unde apele ploilor din munți își făcuseră loc ca să se coboare în rîu. Te coprindea jalea văzînd aceste locuri, acoperite de pietriș, bolovani și pietroaie pe care apele le urnise din munte, și pe cari nu le putuse tîrî pînă în matca rîului, stau risipite pe toată fața povîrnișului pe unde se lăsase apele munților.

Priveliște tristă. Parcă o răzmiriță fusese înfrîntă de tunurile oastei, care sfărîmase tot și lăsase in neorînduială și stricăciunea cea mai spăimîntătoare.

Și in adevăr, ce sunt acele ploi de toarnă cu găleata, acele spargeri de nori, ale căror ape cad pe munți uneori; ce sunt acele 3curgeri de ape ce nu li se poate împotrivi nimic in calea lor, decît niște rezmirițe ale elementelor?

În sfîrșit, dăm de han. Ne așezăm sub umbra unui nuc mare, și din merinda ce luasem cu noi și din nițel lapte bătut, foarte prost, am prînzit, cam pe la două ceasuri după amiazi.

Și pornind iarăși la drum către Cetățuia lui Negru-vodă printre munți, prin satul Cetățenii din vale, de aci înainte aveam a face cu Dîmbovița, cea care curge prin București, în mod așa de nevinovat.

P-aici, dragii mei, să veniți a vedea Dîmbovița. Ca să ajungem la Cetățuie, de opt ori a trebuit să o trecem, nu pe vrun pod, ași ci prin cursul ei repede, care aduce o mulțime de bușteni, tăiați din munte, și lăsați pe cursul ei, spre a veni la fierăstraie, ca să se schimbe în scînduri.

O zicătoare a poporului spune că oaia îmbătrînește de țăcănitul foarfecelor cu cari o tunde ciobanii.

Eu zic: călătorului care vrea să cerceteze Cetățuia lui Nsgru-vodă, i se albesc perii trecînd mereu Dîmbovița. Sunt vaduri cunoscute numai de oamenii locului, pe unde trebuie să treacă carele și călăreții. Cine se încumete a trece prin alte părți o pățește: sau că se răstoarnă, sau că dă în bolboacă. Ca să ne ferim și de una și de alta, noi am luat un călăuz din sat de la Stoenești, unde am prînzit. Și bine am făcut. Căci de opt ori am trecut Dîmbovița, și de opt ori a trebuit bietul om să ducă boii de funie prin apă pînă la brîu, apă rece și repede.

Trecînd prin apă, nouă celor din car ni se părea că carul merge d-a curmezișul în susul apei; apoi țipete de copii, bătăi de inimă, frică cît nu vă puteți închipui.

Totuși frumusețele și vederile plăcute și de tot felul ale munților printre care este drumul, te fac să uiți trudele călătoriei.

Pe coastele unor munți la înălțimi foarte mari, vezi cîte un stei de piatră ieșit afară din rînduiala lui. El seamănă unui balcon de casă, înconjurat de brazi măreți. În alte locuri vezi cîte o scosătură de piatră, ce-ți închipuiește forma unui bust de om, și totul pe munte o verdeață de brazi, de parcă tot muntele este îmbrăcat într-o haină lipită pe trupul lui. Numai colea și colea se vede cîte o stîncă ieșită mai afară din coastă, de parcă ar vrea să cază preste călători, și înfățișînd deosebite forme, după cum fantazia îți poruncește să le vezi.

La cîte o întorsătură de munte, adecă în unghi, stîncă ieșită de sus pînă jos, ți se arată ca un turn de cetate, la alte locuri ca un fel de castel d-al feudalității. Ce vreți? nu este condei care să puie negru pe alb toate frumusețile, nu este cap care să spuie toate potrivelele ce arată munții, potriveli ca cele ce vedem prin orașe făcute de măiastra mînă a omului. Și nu se poate tăgădui ca omul să nu se fi nevoit a se lua după făpturile firești în multe din meșteșugitele sale lucrări.

Străbătînd tot acest drum sălbatec și totodată plăcut, ajungi la cea din urmă trecătoare a Dîmboviței. Aci stai și te miri cum s-a despicat stîncă în două de-a făcut loc apei să treacă. De o parte și de alta a Dîmboviței bucăți nemărginite de mari, stau să-ți zică: „Bine ai venit“. Mai la vale stîncă iese din apa ca o jumătate de cerc foarte grozav de mare, stă amenințătoare să te zdrobească dacă ai cuteza să spurci locurile pe care le cercetezi.

Treci Dîmbovița încă o dată și ajungi la poalele muntelui numit Cetățuia lui Negru-vodă, în vîrful căruia este bisericuța în care se închina viteazul domn și urme de zidărie de cetate.

Suind pe potecuță, întîlnești la un loc piatra goală ieșită d-asupra pămîntului și așezată ca o lespede foarte mare pe care trebuie mai mult să te tîrăști decît să umbli. Și urcînd, călăuzul nostru, un unchiaș, sta pe la soroace și ne arăta spuindu-ne:

— Iată colo, domnișorule, este poarta cetățuiei acum sfărîmată, muntele din față se numește muntele Doamnei. Acolo Negru-vodă își ținea avuțiile. Pe vîrful lui nu se poate urca nici ciuta cea ușoară și cu țepene picioare. Doară pe partea de din dos, să se poată apropia cineva de pisc, căci eu nu știu să se fi putut cineva urca.

Și pe poteca cotită și nu fără primejdie la un loc, aproape de vîrf, ne-am urcat tocmai sus.

Acum las pe unchiaș să vă povestească mai departe.

— Din strămoși a rămas povestea că oarecînd tătarii cotropise țara noastră, că Negru-vodă s-a luptat cu dînșii multă vreme, dară nu-i putu dovedi. Ca în cele din urmă aci se aciui cu oastea lui și locuitorii își găsiră scăpare prin văgăuni de munți. De aci din cetățuia ce și-o făcuse el cu multă osteneală, ieșea de hărțuia pe spurcatul de tătar, care umpluse țara cu spurcăciuni de ai lor. Și ținu piept multă vreme năvălirilor acelor nelegiuiți.

Dar venind de peste munți ajutor lui Negru-vodă oastea de la Boma, cu dînsa birui pe cotropitori, îi tăiă fără milă, îi zdrobi și îi puse pe goană. Cei rămași cu viață au dat dosul, au fugit cu coada între picioare, s-au dus in smîrcuri și duși au fost pînă în ziua de astăzi.

Din vîrful acestui munte și pînă în piscul muntelui Doamnei, care este colo, Negru-vodă puse de făcu un pod de piei de bivol, pe care se ducea viteazul domn de-și cerceta avuțiile ce grămădise și pe doamna sa, care locuia acolo.

Se zice că podul de piei de bivol îl ridicase acolo cu niște macarale grozav de mari. Acum nu se mai cunoaște nici urmă din acel pod, nici nimic. Ca ce fel de oameni să fi fost aceia cari au clădit podul; ca ce fel de macarale să fi fost acelea, nu pot ști. Destul că eu nu-mi aduc aminte să fi auzit că a putut cineva să se urce acolo.

Iacă ici este bisericuța Iui Negru-vodă, mai dincolo, iată și biserica papistășească a doamnei, căci doamna lui Negru-vodă a fost papistășoaică.

Urcîndu-te tocmai în vîrful muntelui se întinde un șes unde se vede o bisericuță cu totul și cu totul de piatră. De unde, de jos de la poalele muntelui pînă sus, nu se zărește nici un pic de apă piștind, aci în altarul acestei bisericuțe, lîngă proscomidie, este un izvoraș de apă mic de tot, ce iese din piatră, și stă acolo ca într-un găvan. Oamenii se spală pe ochi, daca ajung sus, zicînd că e bună de leac. Mai la o depărtare, cît arunci cu piatra, se văd urmele unei bisericuțe ce se zice că a fost papistășească.

În bisericuța lui Negru-vodă se vede o piatră pe care sunt întipărite mai multe urme de picioare de oameni: două micuțe, ce zic să fie tiparul picioarelor fiului lui Negruvodă; două mai măricele, ale doamnei lui, și două mai mari ale însuși viteazului domn.

Pre cealaltă parte a șesului, se ridică o stîncă pe care te urci cu mare greutate, de nu cu primejdie de viață. Dacă ajungi sus vezi tiparul săpat in steiul de piatră a două copite de cal.

Zic oamenii să fi fost acolo urmele calului lui Negruvodă, de pe cînd s-a aruncat în prăpastie.

Frumusețea priveliștii ce ți se înfățișează de pe șesul din vîrful cetățuiei, nu se poate zugrăvi.

De jur împrejur se văd piscurile Gărgăunului, Șoimului; munții Cetățenii, Pleșile, Frunții, Doamna și Marginea Doamnei. Ei ți se par niște uriași ce se întrec care de care să-și ridice mai sus grumajii către cer.

Apoi văile Kiliei și Coman pe Dîmbovița. Aci alte frumuseți îți izbesc ochii. Cînd te vezi sus, îți pare că ești altul. Te simți mai aproape de Dumnezeu și gîndurile te năpădesc, de nu știi pe care să alegi.

Abia crezi că ai apucat pe unul, și alte zece, cincisprezece te coprind. Un fel de teamă neînțeleasă ți se strecoară în inimă; rămîi uimit de atîta mare mărire, și pari că ești pe altă lume.

De n-ar fi călăuzul care să-ți spuie că e timpul să te cobori, te-ai uita acolo; de n-ar fi stomacul, bată-l nevoia! să-ți aduc aminte că trebuie să-i dai și lui ce i se cuvine, te-ar apuca noaptea pe vîrful Cetățuiei.

Și coborîndu-ne tot întrebam pe călăuz, ba despre una, ba despre alta, pînă veni vorba iarăși de biserică.

Atunci unchiașul îmi povesti următoarele:

— Să vezi dumneata, domnule, eu unul nu știu să fi fost părăsită biserica ca azi. Totdauna s-a făcut slujbă în ea. Mai ales la Isvorul tămăduirei, venea lumea după lume la slujbă, venea toată megieșimea și se închina cu evlavie, luau apă din izvorul din altar, se spălau, o beau, că mult era folositoare de suflet, și tămăduitoare de metehnele trupești!

Totdauna era măcar cîte un pustnic; carele nu s-ar fi coborît din munte pentru nu știu ce de i-ai fi dat.

Mai acum cîțiva ani, se așezase un călugăr, pare-mi-se a se fi chemat Isidor și, din agoniseala lui, strînsese și el vro două, trei parale; că n-avea pe ce le cheltui. Pasămite că îl mirosiră niște oameni răi, și îndemnați de satana, tat-al răilor, veniră de-l jefuiră.

Se vede că bietul călugăr nu vru să le spuie așa numaidecît unde avea banii, că-l chinuiră, că-l munciră, de să ferească Dumnezeu și pe dușman de așa nevoie grea. Îl legară, îl duseră în muntele vecin și acolo îl lăsară după ce-i luară tot ce adunase și el după sufletul lui.

O fi strigat bietul călugăr, o fi răcnit el, dară cine era să-l audă în pustietățile astea? Cine știe la cîte zile după asta niște oameni ai lui Dumnezeu îl găsiră și îl aduseră bolnav iarăși la locul lui. Mai boli el ce mai boli, și-și dete sufletul. Eu socotesc că s-o fi odihnind acum în corturile drepților, că mult a pătimit pentru lege sărmanul!

De atunci s-a părăsit bisericuța. Nici tu candelă, nici â tu odoare, nici tu slujbe sfinte nu se mai aude în ea. Ba mai acum două luni îmi pare protopopul de la Cîmpulung a venit p-aici. Cică avea poruncă să scrie cum se află bisericuța, ca să trimită Mitropolitul preot să înceapă iarăși a face liturghie. Ajuta-i-ar Dumnezeu să-și împlinească gîndul.

Și cu povești, și cu vorbe glumețe, nici n-am simțit cînd ne-am scoborît.

Tocmai după ce am prins să ne odihnim oleacă, am simțit că sunt obosit. Ceilalți asudase, nu asudase; dară eu știu că asudasem de cămașa de pe mine se făcuse leoarcă.

Jos ne aștepta o frigare de friptură, brînză de burduf, pîine și ce se mai afla în coș, am mîncat, și apoi ne-am încărcat, care pe cai, care în carul cu boi cu care venisem.

Era șase ceasuri seara. De silă de milă, am apucat de am trecut Dîmbovița, de cele opt ori înapoi, mai cu ajutorul luminei de zi, mai cu al Junei care răsărea de cu vreme, fiindcă luna da înainte, am trecut satul Cetățenii și am ajuns în satul unde prînziserăm.

Pînă aci călăuzul nostru fiindcă era din acest sat, zicea că știe el drumul mai d-a dreptul, și mai ușor, ca să ne scoață în șoseaua Rucărului. Aci însă își luă seama, începu a se codi a mai merge cu noi.

Știa el, vezi, ce știa.

Știa că mințise; fiindcă alt drum nu se afla, decît acela pe care venisem, și îi era să nu-l dăm de minciună; mai știa că, cu carul cu doi boi, ne-ar apuca ziua pe drum, ori poate să stea boii și să ne lase în drum.

Noi însă nu ne împotriveam a mai lua cu chirie încă doi boi; nevoia era că nu se găsea. În sfîrșit cu neică, cu dragă, călăuzul găsi pe văru-său, care, pentru patru lei, priimi să ne scoață în șoseaua Rucărului. Iară el, călăuzul, ne zise că deoarece merge văru-său, el știe drumul. Îi dădurăm pentru că ne-a călăuzit la Cetățuie, cît socotirăm, ne luarăm noapte bună, și deșteptarăm cîinii din sat, cu carul acum cu patru boi, care ne duseră cu alai pînă ne văzură afară din satul lor.

Începurăm a sui dealul de la Stoenești ca să ieșim d-asupra. Ziua cînd ne-am scoborît fusese cum fusese, povestea ăluia, rău la vale greu la deal; dară urcușul fu și mai oleoleo. Numai în puterea lunei ne-am bizuit a merge, fie și cu patru boi; altfel ne-am fi oprit să mînem noaptea în sat.

Către miezul nopții furăm d-asupra. Am stat să ne odihnim olecuță și noi și dobitoacele. Noaptea era în toiul ei. Cerul senin și colea, colea cîte o steluță sfioasă abia se zărea pe albastrul limpede, întunecate fiind de lumina dulce a lunei. Ea, ca o doamnă a întunerecului, răspîndea umbrele, se uita cu milă la noi, și pare că ar fi voit să ne fie de ajutor, ne trimitea duioasele sale raze, care ne înlesnea calea.

Tocmai pe locul acela pe unde preste zi cositul fînului îmi răpise cîteva cugetări asupra vieței floricelelor, ce o potriveam cu viața noastră a muritorilor, tocmai acolo acum la miez de noapte stăturăm să ne odihnim. Încă o dată, lumina lunei ne fu de mare ajutor în noaptea aceea. Prin acest ajutor vedeam stîncă Mateiașului goală, de piatră văroasă, ca un uriaș amenințător. Tăcerea cea mai adîncă, și noi singuri în mijlocul ăstui noian de munți și de văi, ne făcea vrînd nevrînd să ne apuce fiori de frică.

Vedeam căpițele de fîn adunat, stînd risipite pe cîmpie într-un chip neregulat, ce se arătau ca niște popîndăi, de după care ni se păreau că stau să iasă cîte vrun răufăcător, gata a sări să ne jertfească. Văile peste care se întindeau umbrele munților vecini ni se păreau ca niște guri de uriași ce stau gata să înghiță nu o nimica de noi toți cîți eram acolo cu vite cu tot, ci și munții ce stau ridicați către cer atît de falnici. Din fiecare buriană ce sta pe coceanul ei în sus, și care în ziua următoare era să fie secerată de coasa nemilostivului om, din fiecare buriană ce se mișca zic, închipuirea noastră făcea un om, sau o fiară sălbatecă, ce se apropia spre a ne bîntui. O! taină a lui Dumnezeul O! Înțelepciune nemărginită, în mijlocul acestor închipuite grozăvii de noapte, pe lingă lumina lunei, o păsărică singură, pare că voi să ne însuflețească coragiul, să facă a goni urîtul ce ne coprinsese.

Gonite de prin cuiburile lor de coasa nemilostivă a omului, și rătăcind și ele fără adăpost, pare că se încuragiau pe dînsele chemîndu-se una pe alta, pitpalacele ne încurajeau și pe noi.

Glasul lor cel strigător de pitpalac! spărgea tăcerea cea fioroasă a nopții și ajungea pînă la urechile noastre, de pare că ar fi voit să ne dovedească că nu numai noi, în temeiul nopții, suntem deștepți și pe drum, nu numai noi singuri avem trebuință de odihnă în culcușurile noastre, ci mai sunt pe lume și alte ființe care gem după un asemenea lucru.

Caravana noastră cea mică, încuragiată de păsărică cea pribeagă, de pitpalac, începu a o lua la drum; mergeam și vorbeam și glumeam pe cît ne da meșii în asemenea împrejurări.

Unul din noi, mai vioi, încurajat de glasul pitpalacei, începu a cînta. Răsunetul glasului lui deștepta văile, și pare că da putere caravanei obosite de a întinde la drum. Apoi luîndu-se la vorbă cu un copil ca de 12 ani, ce mergea cu noi ca să aibă grije de cai, trimis de tată-său, începu să-i spuie că de va ajunge acasă, are să-i arate lucruri ce n-a mai văzut. Are să-i arate cum se mănîncă jăratec șt cum se scoate panglice din gură. Copilul, carele pare că se deșteptase și el din atîta tăcere a nopții, și din amorțirea firei întregi, nu voia să crează. El răspundea:

— Lasă, domnule, tale (adică dumneata voia să zică) tale mănînci pîine ca și noi. Numai comedianții se fălăluiesc că fac pehlivanii; și cînd colo dau și ei de rușine.

Alăturîndu-mă, intru și eu în vorbă. Eu îi zisei:

— Să crezi, băiete, ce spune domnul acela, căui el are pe spiriduș și-l ține într-o sticluță.

La aceste vorbe copilul tresări. Își făcu semnul crucii, și îmi răspunse:

— O! ducă-se în pietre. Ce stai, domnule, de vorbești? Eu nu crez una ca asta. Iacă aci în Cîmpulung fu un spițer care avea un spiriduș, lovi-l-ar săgeata! pe care îl ținea într-un pahar la fereastră. In fiecare zi spițerul îi da de mîncare, lapte, cu degetul cel mic pe marginea paharului.

Într-o zi nu știu ce făcu el, că uită să-i dea de mîncare, și se duse, că avea niște trebi. Spiridușul, trăsni-l-ar în cocoașe! se luă după dînsul și-l omorî prin șanțuri de marginea orașului.

Am rîs de nevinovăția bietului copil, am voit să-l facem a crede că spiriduș, ori dracul sunt faptele cele rele ale omului și am rămas cu vorba, iară el cu credința lui.

Întru aceste înaintasem,, și era aproape a da în șosea. Flăcăul, care venise cu boii ce închiriasem să ne scoață în șosea, se opri. El vru să desprinză tînjala înaintașilor de la proțap, sub cuvînt că pînă aici a vorbit el să vie.

Noi voirăm să-i dăm o dovadă învederată că nu este aici șoseaua, ci puțin mai-nainte. El nu voi să ție seamă de zisele noastre și stăruia să se întoarcă. Noi ziserăm chirigiului să mîne înainte. El se supuse, și carul cu boi începu să meargă. Atunci el ne răspunse:

— Eu mă întorc și d-voastră sunteți răspunzători pentru boii mei.

— Întoarce-te, daca vei, și mîine să vii la Cîmpulung, să-ți iei boii de la poliție.

El rămase ca zece pași înapoia noastră. Și deodală începu a răcni:

— Nea cutare! Nea cutare!

Pasămite el știa că niște prieteni d-ai lui se dusese la coasă p-acolo prin preajmă. Socotea să-i cheme să ne încredințeze că așa ne fusese vorba, cum zice el.

Răcnetul său, ieșit ca dintr-o gură de leu, se pierdu prin văi, dară nu fu în stare să deștepte pe adormiții săi prieteni obosiți de munca de peste zi.

Noi înaintam și ne cătam de treabă. El, daca văzu că nu-i vine nimeni într-ajutor, se luă binișor după noi, ne ajunse, luă boii înaintași de funie și merse pînă în șosea, care era aproape, amenințînd de astdată pe chirigiu, că are să-i facă și să-i dreagă iaca ce, și iaca ce, cînd l-o prinde, că acum îl cunoaște.

După ce îi plătirăm ce era cu dreptul, după învoială, înaintarăm pe șosea. Oboseala ne coprinsese, și somnul, căci era timpul, ne mîngîia ochii. Pleoapele mi se lăsau în jos de pare că erau de plumb. Și astfel, mergînd pînă ce începuse a se îngîna ziua cu noaptea, ajunsesem, eu mai cu seamă, de a dormita mergînd. Îndintînd către casă, vorbind, cum se vorbește în asemenea împrejurări, deodată vorba înceta și într-o clipă somnul mă coprindea deodată cu visele, și în aceeași clipă mă și deșteptam; căci altfel aș fi căzut, astfel de somnoroșie pentru întîiași dată mi s-a întîmplat în viața mea.

La urma urmelor către trei ceasuri despre ziuă, zdrobiți de osteneală și copleșiți de somn, am ajuns acasă.

Acum de m-ar fi întrebat cineva:

— De unde vii, domnule?

Aș fi răspuns cu grai obosit, somnoros, ou jumătăți de cuvinte:

— De la Cetățuia lui Negru-vodă.

VI

Și viind trăsura în ziua de 26 iulie, pe la amiazi, ne-am urcat și am pornit la monastirea Nămăiești.

În ziua aceea mergînd prin bîlci, de dimineață am trecut pe la un han din oraș, am vorbit cu un birjar și la 2 ceasuri ne-a pus la poarta mănăstirei.

Poarta acestei mănăstiri este în poalele muntelui. Cum am intrat, din a dreapta văzurăm cîțiva românași făcînd una din cele zece slujbe mari ce spun în basmele păgînești că făcea Hercule viteazul, sau Iraclie.

E ciudat lucru. Cum ieși la munte și vezi frumusețile și mărețiile lui, trebuie să-ți aduci aminte de basme: acum fie d-ale noastre, fie păgînești.

Încărca românașii noștri carele cu aurul grămădit în mormane mari pe dinaintea grajdurilor mănăstirei, aur lăsat de vite. Și în loc ca mănăstirea să fi făgăduit ceva cum făcu Augias împărat lui Ercule, voinicii noștri plătiră ei mănăstirei, ca să le dea voie să-i curețe grajdurile și curtea.

Bine a zis cine-a zis că numai cu vitele se scoate sărăcia din casă.

Urcînd și ajungînd la mănăstire, te miri de casele călugărițelor, cocoțate pe colți de piatră ale munților; iară mai multe te miri de biserică. Ea este scobită într-un gomoltoc de piatră foarte mare.

Dumnezeu să mă ierte. Acum ‚mi vine și mie să crez ceea ce spun învățații că munții s-au făcut mai tîrziu decît pămîntul, că ei n-au ieșit din mîna ziditorului o dată cu pămîntul.

Învățații spun că soarele se învîrtește împrejurul lui. Că în învîrtitura sa cea repede o bucată din focu-i s-ar fi rupt dintr-însul și aceea, învîrtindu-se și ea mereu, s-a statornicit la o depărtare de dînsul foarte mare, dar care stă tot în puterea lui. Acolo unde s-a statornicit, această bucată de soare groaznică de mare, se învîrtește împrejurul ei o dată în 24 de ceasuri și tot învîrtindu-se așa ocolește și soarele o dată pe an.

Această bucată de soare este pămîntul pe care locuim noi.

În curgerea veacurilor fața pămîntului răcindu-se încetul cu încetul, a început să se închege. Această închegătură se îngroașe din ce în ce, pînă ajunse de se făcu o coaje de pămînt tare precum o vedem și astăzi. După o mare trecere de timp a venit o vreme cînd a dat un potop năpraznic; și s-a adunat pe coaja pămîntului deosebite potmoale cari au mai îngroșat-o o toană. Focul înfundat de toate părțile și înăbușit, materiile din care era compus începură a clocoti și a căuta o răsuflătoare. Atunci cutremure groaznice și bubuituri, s-ar fi făcut d-asupra pămîntului venind din rărunchii lui. Focul înfundat și materia clocotind a trebuit să izbucnească și să-și facă răsuflătoare, precum și astăzi vedem ieșind materie înflăcărată din fundul unor munți pe care îi numim vulcani. Atunci s-a format munții pe cari îi vedem astăzi, și rotunjala pămîntului se strică.

Cîte șiruri de munți sunt, atîtea și locuri de răsuflători se făcură.

Aceasta o vedem cu ochii astăzi dacă umblăm pe munți. Ieșind materia clocotindă și întîlnind deosebite feluri de potmoale adunate pe coaja pămîntului cea formată de potop, a topit-o și pe dînsa, și ridicîndu-se, formînd munții, și răcindu-se, s-au închegat și s-au împietrit. Se vede că materiile n-au fost tot de un fel preste tot pămîntul, căci, pe unele părți pe unde materia n-a fost totuna, vezi că s-au format strate, strate de piatră, și se poate dezlipi în table. Pe unde a fost materia totuna s-a format în gomoltoace.

Și se vede bine că materia clocotindă din pîntecele pămîntului și-a făcut loc de răsuflătoare; căci stratele de piatră sunt curmezișate pe unii munți; adică cum s-ar zice: lespezile așezate una peste alta, de o parte se urcă în curmeziș de la dreapta la stînga în sus, pînă unde se vede bine a se fi făcut vîrf, pe unde adică a răsuflat focul; iară de partea cealaltă lespezile se urcă de la stînga la dreapta în sus, pînă iarăși uncie se închipuiește vîrful.

În alte locuri materia clocotindă, pare a fi fost de un fel și ieșind d-asupra pămîntului s-a închegat și a format cîte un gomoltoc de piatră uriaș de mare.

De o astfel de piatră este și muntele de la Nămăiești.

Închipuiți-vă un stei de piatră sau de pietroi cam gogoneț, format dintr-o materie de același fel, aproape cît o cetățuie de mare, ieșit din coasta muntelui. În acest gomoltoc de piatră este scobit cu dalta o gaură mare cît o chiliuță, și în astă chilie înființată o bisericuță.

Și arătîndu-ne maica stariță toate aceste minunății, ne-a povestit și chipul înființării acestei biserici, precum a auzit și dînsa de la cele de dinaintea ei starițe, adecă cum curge povestea din gură în gură din timpi uitați.

— Să vedeți, dragii maichii, ne zise starița, biserica aceasta, nu se știe hotărît de cînd s-a făcut, dară eu crez, după cum am auzit, să fie făcută de pe vremea păgînătății, de pe cînd oamenii erau închinători de idoli.

Cică pe vremile acelea, pe cînd străbătuse și pe la noi lumina Evangheliei, sfînta lege a Domnului nostru Isus Christos, făcătorul cerului și al pămîntului, niște ciobani cucernici își pășteau turmele pe acest munte, pe unde nu era nici neam de sat, ori locuință omenească, ci numai o sălbăticie îngrozitoare. Într-una din nopți, mai marele lor, baciul, culcîndu-se aci visă un vis frumos!

El visă că unde veni la dînsul o cucoană, înconjurată de mare cuviință și strălucitoare, de d-abia putea căta la dînsa.

Și apropiindu-se de dînsul îi zise: „Sculîndu-te să te apuci să sapi în acest bolovan de piatră, să-mi scoți chipul de acolo, unde zace de veacuri”. Ciobanul căzu cu fața la pămînt înaintea acelei cocoane, la auzul cuvintelor ei, și cînd se deșteptă, se pomeni în genuche. Acum creștin să fi fost omul acela, ori păgîn, nu pot să vă spui; numai după ce se sculă, prinse a se închina în limba noastră și cu cutremur se depărtă de acel loc.

A doua noapte, de frică, el se culcă în altă parte. Peste noapte visă iarăși că veni acea cocoană, și de astă dată Si porunci ca negreșit să sape unde îi arătase în noaptea trecută, și să-i scoață chipul la lumină, că de unde nu, bine de el nu va fi. El, ca și de la rînd, se sculă tremurînd de frică, el, care nu știa de frică, și se hotărî să părăsească aceste locuri peste care el se credea nevrednic să calce.

Cum zise și făcu. De cum se lumină de ziuă, își luă catrafusele, își mînă turma din urmă și se mută în alt munte.

A treia noapte unde visă că vine iarăși acea cucoană strălucită și îi zise: „Sculîndu-te, să te apuci să sapi în muntele de unde ai fugit, și acolo vei găsi o comoară mîntuitoare de suflet. Și altfel să nu cutezi să faci, că nu vei scăpa de cuvîntul meu nici în gaură de șarpe.“

Atunci ciobanului, pare că i se deschise ochii, ochii minții, judecata lui se lumină și o dorință neînvinsă de a sluji lui Dumnezeu, se deșteptă într-însul. Vezi că se coborîse darul Domnului peste dînsul. Cum se sculă se închină și o slavoslovie de mulțumire aduse Domnului. Apoi viind la muntele cel arătat, se închină încă o dată, zise: „Doamne ajută!“ și începu a scobi gomoltocul de piatră. Cît va fi lucrat el acolo, nu se știe; dar dacă s-ar socoti ce poate face omul astăzi, negreșit că mulți ani trebuie să se fi muncit el ca să facă atîta scobitură ce se vede. Se crede însă că cu ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic, în trei ani a isprăvit.

Și așa scobind în munte, cînd era pe la mijlocul scobiturei, se pomenește ciobanul cu o candelă aprinsă, că se coboară din nori, și sta atîrnată, d-asupra locului aceluia unde scobea. Se dete el ca să o apuce, candela însă se ridică în sus; se întoarse ciobanul la lucrul său, candela se coborî iară.

Atunci, văzu el că acolo trebuie să fie ceva sfînt. Se desculță de opinci, și așa desculț lucră ce mai lucră, și îndată o lumină cerească se răspîndi împrejurul lui, și căutînd văzu acolo în piatră o sfîntă icoană. Chipul de pe această icoană era aidoma cu acela al cucoanei ce i se arătase în vis, și, plecînd genuchile, i se închină. Candela însă sta atîrnată în văzduh și ardea și nu se mai isprăvea undelemnul dintr-însa.

Dacă găsi el sfînta icoană în pîntecele muntelui, cu mai mare rîvnă se apucă de lucru, scobind, și făcu boltitura asta, scobind și potrivind fața de dinăuntru cu mare meșteșug, precum se vede. Din astă boltitură făcu el o biserică a lui Dumnezeu, și într-însa așeză cu mare cinste și cu slavoslovie sfînta icoană cea găsită. Mai tîrziu niște oameni, aprinși iarăși de dorința de a plăcea lui Dumnezeu, vrură să facă o altă scobitură într-un stei de piatră, mai dincolo de bisericuța aceasta. Însă nu putură isprăvi nimic: una, pentru că fură stăpîniți de patima mîndriei; ei voiră ca scobitura lor să fie mai frumoașă și bisericuța lor să fie mai mare; al doilea se vede că darul lui Dumnezeu nu fu cu dînșii, căci nu făcură nici o ispravă; se vede și acum începuturile muncii lor.

Mai acum vro patruzeci și mai bine de ani, Mitropolitul Neofit, plecînd în cercetarea mănăstirilor din țară, cercetă și bisericuța aceasta.

Văzîndu-i preasfinția sa micșorimea, puse meșteri cu cheltuiala preasfinției sale, de mai făcu nițică scobitură spre a o mai lărgi, după cum se vede, în partea despre apus; și ar fi mai scobit, dară meșterii dădură peste o vînă a muntelui și conteniră din lucrare, fiindcă pe acolo începu a piști apă. Ca să nu se întîmple vro pagubă bisericuței din această pricină, preasfinția sa puse alți meșteri și astupă vîna cu ipsos și pe dinăuntru și pe dinafară.

Niște oameni ai lui Dumnezeu puseră de zidi clopotnița d-asupra altarului, după cum se vede astăzi. Cine a făcut-o chinovie de maici, nu se știe. Așa s-a pomenit de la moși de la strămoși.

Am văzut și noi bisericuța și icoana. Intrînd, un aer rece te coprinde și un respect pentru lucrarea cea uriașă. Te miri ce răbdare, ce stăruință trebuie să fi avut acel om ca să facă în rărunchii muntelui o atîta scobitură cu dalta, cît să închipuiască o bisericuță. Această bisericuță este așa de mare ca bisericuța lui Bucur din București.

Zugrăveala de pe icoană nu se mai cunoaște de veche ce este. Nici văpseaua nu se mai știe ce față să fi avut. De reveneala vecinică ce se află în această boltă, văpseaua a venit și s-a lăsat, formînd niște cărărui, care nu te mai lasă să cunoști ce chip să fi fost, ce să fi însemnat și cu ce măiestrie a fost lucrat chipul de icoană. Ne-am închinat și noi, precum face toată lumea care vede astă bisericuță, și am ieșit dintr-însa. Suindu-ne pe munte, am ajuns d-asupra bisericuței. Piatra în care este săpată pe d-asupra se vede, pare a fi fost dintr-o singură materie închegată. Ați văzut vrodată smoala topită și apoi închegată, ori săpun de care fac săpunarii noștri în tiparele lor cele mari? Ei, apoi dacă ați văzut, degeaba mă silesc eu să vă fac să pricepeți ceea ce știți. Tocmai așa este suprafața acestui pietroi grozav de mare, în care este scobită bisericuța. Păcat că nu sunt învățat și meșter să scriu cum aș dori, că atunci aș fi știut eu cum să vă fac să înțelegeți minunile naturei. Nu-mi mai arunc dară vorbele în vînt, ci vă rog pe toți, mari și mici, bogați și săraci, să mergeți să vedeți mănăstirea Nămăiești. Și urcîndu-ne pe munte în sus pe potecele greu de urcat, făcute pe spinarea pietroaielor celor mari, netede și cam cu burtă de scurgerea apelor, lăsasem bisericuța la vale, mult. Pe spinarea acestor pietroaie grozav de mari, ce formează scofălcitura munților, crește pădure de copaci de munte. Acești copaci și copăcei își înfig rădăcinile lor în puțintelul pămînt ce se adună, adus de vînturi, și fiindcă ele nu se pot înfige adînc în pămînt, deoarece lipsește, apoi își întind ramurile pe d-asupra pietrei, se întîlnesc cele ale unui pom cu celea ale altora, se împleticesc de formează un fel de plasă de ramuri și de rădăcini.

Aceste împletituri de ramuri de rădăcini ale copacilor de munți ne-a fost de mare ajutor, ca să ne putem urca. Și eu crez că de n-ar fi fost acestea, nu ne-am fi putut urca, fiindcă piatra aci, cum zisei mai sus, este lucie, și n-ai în ce să-ți sprijinești călcătura. De umbletele celor ce cercetează mănăstirea, a călugărițelor și a sătenilor de devale, aceste împletituri de rădăcini s-au făcut ca niște trepte, pe care te poți cu lesnire urca.

Ajunși în vîrful muntelui am rămas uimiți de mirare cînd am dat de un drum făcut pe care umblă sătenii cu carul la trebuințele lor.

Și de aci puțin mai sus, este piscul muntelui. Priveliștea ce se înfățișează ochilor, de aici, este fermecătoare. Vezi casele și bisericile din Cîmpulung cum sunt înșiruite d-a lungul lui, de o parte, de alta vîrfurile altor munți, ale căror coaste pline de verdeața pădurilor, fac o icoană de la care nu te înduri a-ți lua ochii.

În sfîrșit, după ce ne-am odihnit pe cît ne-a trebuit, ne-am coborit, am mulțumit maichii stariței pentru bunavoință cu care am fost primiți, ne-am luat ziua bună și am plecat.

Întorcîndu-ne de la mănăstire, am ieșit la poarlă pe alt drum, pe la fîntîna mănăstirei; stai și te tot miri de răbdarea și de măiestria cu care sunt făcute chiliile și drumurile, pe fața muntelui scofîlcit. La fîntînă am băut apă. Și ai tot bea, că bună mai este. Fîntîna este acoperită și zidită. Pe ziduri, înăuntru ara citit o mulțime de nume ale celor ce mersese pe acolo înainte de noi. Multe din aceste nume ne erau cunoscute; multe ale celor ce nu mai sunt în viață, și mai multe ale celor ce nu i-am cunoscut.

Ieșind de la fîntînă, am dat cu ochii de grădinița unei maici ce este în fața fîntînei. Ne-am dus să privim florile cele frumoase, pe care călugărița le îngrijește. Ea se coborî numaidecît din chiliuța ei, rupse vro doi trandafiri și dete femeilor. I-am mulțumit cu căldură și am plecat.

Ajungînd la poartă, priveliștea se schimbă.

Aci peste drum de poarta mînăstirei este hanul salului Nămăieștii. Hanul îl tine în arendă un anume Căprarul, om slujit în miliție mai mulți ani, vînător bun și curagios. Numele lui este răspîndit cu groază printre cetele de urși de prin munții învecinați.

Nu e destul că-i omoară de cum aude că vrunui a făcut vreo stricăciune, te miră în ce loc, apoi el le prinde și puii vii viuleți. Și cum este de negustoros, apoi îi vinde cu preț, pe la doritorii de a face cunoștință cu urșii vii.

În anul acesta încă are unul viu, ca de un an. Are un lanț atîrnat de gît, dară umblă în voia lui pe dinaintea hanului și prin vecini. Cîinii din sat s-au dedat cu dînsul, nu-l mai latră. El umblă în voie, și mănîncă pîine și alte legume ca și cîinii.

Cind am ajuns de vale, el umbla pe dinaintea hanului. Și ca să privim la dînsul, ne oprirăm, șezurăm pe lavița de dinaintea hanului și cerurăm să ne dea cîțiva covrigi.

Cîteva trăsuri ce venise cu mosafiri la mănăstire stase acolo, așteptîndu-și mușterii[i]. Caii de la trăsuri cum îl văzură fără să știe că ursul era puiandru și oarecum domesticit începură să sforăiască, vizitii[i] îi țineau în frîu cu multă osteneală și cu anevoie îi domoliră.

Se vede că stăpînul ursului nu-i dă destulă mîncare, ori că ursul este învățat a se împrieteni cu călătorii cari trag acolo la han, că văzîndu-ne mîncînd se apropie de noi.

Noi îi aruncarăm vro două-trei bucăți de covrig, pe care el le mîncă cu poftă și atîta fu de ajuns, ca să se apropie de noi mai mult și să mai ceară. Noi îi mai dădurăm. Dară ursul este tot urs. Pui puiandru, domesticit ori ba, el este tot puiul ursului, și apoi vorba ăluia: năravul din fire n-are lecuire. Sfîrșindu-se covrigii ce avurăm, el nu vrea să știe de asta. Venea și cerea mereu. Cererea el și-o arătă dînd cu laba. Da el cu laba, ce e drept și da ușurel; dară ghiarele nu și le lăsase acasă; era cu el; ghiarele se înfipse în haina mea, și o sfîșie. Eu mai cerui cîțiva covrigi, îi aruncai unul și întrebai cîte parale fac covrigii ce ni-i adusese, vrînd a plăti și a pleca ca să nu se întindă preteșugul ursului mai departe. D. Căprarul, stăpînul ursului, veni să-și priimească banii și, văzînd ce făcuse ursul, luă un bici, și începu a-i croi cîteva d-ale bunele. Ursul mînca și mormăia, crezind că vrea să-i ia demîncarea și cum este el gros la piele, trebui să-i dea cîteva lovituri bune și dese pînă să le simță. Stăpîn, stăpîn, dară ursul simțind usturimea loviturilor, și necăjindu-se și mormăind, sări asupra-i și cu ghiarele ii rupse și lui mîneca de la haină. Apoi pare că se rușina de ceea ce făcu, fugi repede și se ascunse subt scară.

Un localnic, cum văzu mînia ursului, dete fuga și aduse o roabă.

Cum văzu puiul ursului că vine roaba spre dinsul, o tuli d-a fuga de sub scară. Ursul fugea, localnicul după dînsul cu roaba. Și fugi într-o parte, fugi într-alta; daca văzu că n-are scăpare de roabă, ursul se acăță de trunchiul unui arbore și cît te-ai freca la ochi, fu în vîrful copacului.

Acum ce și-o fi închipuit ursul că este roaba care venea după dînsul; ce i-o fi făcut stăpînă-său cu roaba de-a prins ursul frică de dînsa, nu știu să vă spui; destul că, după cum spuneau toți cei de primprejur, cu dînsa domolește mînia ursului d. Căpraru.

Și, lăsînd ursul acolo în vîrful pomului, noi am plecat de acolo ca să ne întoarcem acasă.

Eu socotesc că mai bine ar fi să ție ursul legat, decît să fie lăsat în voia lui. Căci ori ce s-ar zice, pe urs nu poți să-l domesticești pînă într-atîta încît să legi prietenie cu dînsul. El din firea lui fiind făcut ca din topor, și apucăturile lui sunt grosolane, și cum este și de cu putere, cînd s-o supăra el și. i-o veni bine, el face ceea ce firea l-a învățat și l-a lăsat pe dînsul să facă. În deșert s-or sili oamenii să-l subțieze, el tot grosolan și bădăran rămîne.

VII

Fiind la Cîmpulung, am făcut cunoștință cu d. Stefănescu, bătrîn ca de 70 de ani.

Acestui om, vesel de felul său, îi place să facă cunoștințe, îi place să vorbească și să spuie la glume, dară îi place mai mult să vorbcască de întîmplările din 1848.

De cîte ori aduce vorba de aceste întîmplări, de atîtea ori găsește să spuie cîte ceva.

De fel din Cîmpulung, a fost prin București, unde a studiat psaltichia și muzica vocală. După ce a sfîrșit învățătura, a fost profesor multă vreme la Slatina, apoi s-a întors la locul nașterii sale iarăși ca profesor, unde este și acum.

Vorbind despre una, alta, după ce mi-a spus că este amărît de răutatea oamenilor, îmi arătă prigoanele ce a suferit. Eu începui a duce vorba cercetînd despre tinerețile sale și despre cele ce se întîmplase pe acele vremi.

El îmi răspunse:

— Cînd eram băiețandru, aveam glas frumos, pentru care am fost primit între anagnoștii episcopului Ilarion, de la Argeș. Ce fericite timpuri!

Pe mine nu mă răbda inima, și-l întrebai dacă nu cumva știe ceva de cîntecul Mugur mugurel.

— Cum să nu știu, îmi răspunse el; dară nu l-am cîntat împreună cu ceilalți băieți anagnoști, tovarăși ai mei, cînd boierii se traseră unul cîte unul cu coada între picioare, ca niște curci ploate?

Și gîndindu-se nițel, începu a mi-l cînta în chipul următor:

Mugur, mugur, mugurel,

Mugur, mugurel,

Ia fă-te mai măricel,

Mugur, mugurel,

Că ni s-a urit cu iarna

Mugur, mugurel ele.

Și cu greutăți în țară.

Cărînd fin cu sarcina,

Sarcini de mii de oca,

De pe dealul Oltului

Și de p-al Gilotrului.

Mugur, mugurel.

Bate-i, Doamne, pe ciocoi,

Săracii de noi

Cum ne bat și ei pe noi,

Săracii de noi,

Dă-le, Doamne, bani mai mulți

Săracii etc.

Ca să fugă iar prin munți ;

Să fugă-n țara nemțească

Banii să și-i cheltuiască

Cu toți să se prăpădească,

Satură-i, Doamne, de bani,

Mai scurtează-le din ani,

Săracii de noi.

Eu de mai mult timp umblam să culeg acest cîntec.

Încă în 1880 mi l-a procurat d. Racoviță, student în drept, precum i l-a spus tatăl d-sale, locuitor în București.

Îl alătur aici și pe acesta, spre a fi cercetate amîndouă versiunile de cei ce îl vor ști mai bine, ca astfel să se aleagă neghina din mazăre. Nici într-unui, nici într-altul n-am adăogat nimic; n-am scăzut nimic.

Puneți mîna pe cel ce va fi adevărat și acela să rămîie de pomenire spre aducere aminte de timpurile fanarioților:

Mugur, mugur, mugurel,

Mugur, mugurel,

Ia fă-te mai măricel,

Mugur etc.

Că ne-am săturat de iarnă

Și de greutate-n țară,

C-a mai fost oștire-n țară,

Și n-a fost așa supărare.

Mugur, mugvrel.

Bate, Doamne, pe ciocoi,

Săracii de noi,

Cum ne bat și ei pe noi.

Săracii etc.

Dă-le, Doamne, bani mai mulți

Să mai treacă prestre munți.

Să treacă-n țara nemțească,

Ș-acolo să se prăpădească.

Săracii de noi.

De trei ori m-am întîlnit cu d. Șerbănescu și de atîtea ori am și stat la vorbă timp îndelungat cu acest om respectabil.

În chioșcul din grădina sa unde ii place să-și bea cafeaua, două chipuri sunt așezate față in față: chipurile tatălui și al mumei sale. Spuindu-mi de întîmplările din 1848, mi-a povestit cum a fost prins, cum a fost, întemnițat și cum a scăpat. Și, deschizînd o carte scrisă de mîna lui, mă îndemnă să copiez, el dictîndu-mi următoarele versuri, cari erau la modă pe vremea lui. Versurile lui Ienăchiță Văcărescu, cum fu închis de fanarioți la Flămînda, monastire lîngă Cîmpulung, județul Muscel.

Suflet altul n-are

Chin astfel de mare

Foc astfel de greu. (bis)

Trăiesc moarte vie

Fără să mă știe

Altul decît eu. (bis)

Ziua nu-mi dă pace,

Noaptea n-am ce face,

Greu mi-e-ntru ascuns, (bis)

Unde cer dreptate,

Surdă răutate,

Nu-mi dă vrun răspuns, (bis)

Mă-ntinz în putere,

Cu glas de durere,

În sus și în jos. (bis)

Ce e sus s-ascunde,

Cine știe unde,

Sub acea perdea, (bis)

Care n-o ridică

Zicînd că l-e frică.

N-o putem vedea, (bis)

Ale lui slugi sfinte,

Mii de seci cuvinte

Celor ce vorbesc, (bis)

Cine nu-i cunoaște,

Că sunt vulpi, șerpi, broaște,

Ce-n zadar trăiesc, (bis)

Vii la omenire

Mai rea nesimțire

De piatră sunt toți. (bis)

Mai d-aproape rude

Mai rău nu aude

D-ai striga cit poți (bis)

Căci n-am o putere

Să trec printre sfere

Doar va fi vrun loc. (bis)

Unde es te-astîmpăr,

Nu vînd nici nu cumpăr.

N-am stăpin noroc, (bis)

Un loc prea departe

De vecinica moarte

Ce-acum pătimesc. (bis)

Numai pentr-un nume

Să mă aflu-n lume

Și-adecă trăiesc, (bis)

Cînd paharul morții

Stă în pragul porții

Alt ce-a mai rămas? (bis)

Cîntec de pe la 1830.

Alt nu este în viață

Decît tot lucrul mai bun

Și din dulci mai cu dulceață,

Ca iubirea de comun.

Uniți dar și noi să fim,

Și cu toți să ne iubim.

Că unirea cînd domnește

De obște între norod,

Fericirea în el crește

Și trecînd aduce rod.

Uniți dar etc.

Unirea întemeiază

În tot locul bunătăți,

Iar ura înveninează

Și aduce mari răutăți.

Uniți dar etc.

Cîntec vechi.

Trecu vara, veni iarna,

Veni-va și primăvara.

Lasă, dragă, pîn-la vară

Să scoatem războiu-afară;

Să chemăm vecinele

Să descurce firele.

Toată vara Ion cu Ioana;

Dar cînd fu la sfintu-Ioan

Lăsă Ioana pe Ion.

Cîntec vechi.

Trecu vara, veni iarna,

Veni-va și primăvara.

Lasă, dragă, pîn-la vară

Să scoatem războiu-afară;

Să chemăm vecinele

Să descurce firele.

Toată vara Ion cu Ioana;

Dar cînd fu la sfintu-Ioan

Lăsă Ioana pe Ion.

Gintec haiducesc.

Rău, maică, m-ai blestemat

Să șez în pușcă răzmat,

Să mănînc carne de miel,

Să beau vin de burdușel.

Alei! codre ! frate codre !

Mai sloboadeți poalele

Să-mi acoper armele :

Vînturile, ploile

Ruginesc pistoalele.

La pivnița Brațului

Bea Ghiță-al șelarului

Și Stoica-al ploscarului

Și închină cu ploschița

D-o vadră și cinci oca,

Mai cerea cu polonița, (10 oca)

Dar ei bea pin-se chefea

Și d-un somn că ei dormea,

Dormea pîn-la orice vreme,

Visa, niște vise rele.

Alei, frate Stanciule,

Visai pistoalele tale.

Le visai fără oțele

Și nici cu paturi la ele.

Și visai și flinta ta,

Ședea-n cui făr-de vergea,

Sărăcuț de maica mea!

Ne coprinde potera.

Și visai și flinta mea

Dată-n patru, frîntă-n două.

Dar la capu dealului

Văzui vîrful bradului.

Nu e virful bradului,

Ci aripa steagului.

Căpitanul Bălăcanu

Cum vine cu potera.

— Dă-te, Stanciule, legat,

Să nu te iau ferecat,

Și cu gîtul tău tăiat.

— Nu mă dau ție legat

Că nu-s muiere cu conci

Să zic că eu nu mai poci;

Ci-s voinic cu comănac

Știu poterii ce să-i fac.

Dară soru-sa Florica

Din gură așa zicea:

— Adu-mi mie pe durda

Că e fără giuvergea,

Să bag praf cu chivără

Și gloanțe cu tecșila.

Iar din gură-așa zicea:

— Capitan Balaure,

Îndărăt cu potera,

Că te fac de mascara.

cruciulița ta,

Căpitanul răspundea,

— Mai țineți fata de rău,

Verde foaie de lalea,

Că-mi prăpădi potera,

Mă făcuși de mascara ;

Că mulți voinici prăpădiși.

Dar cum nu mi te gîndiși

Că sunt voinicel de lotru

Și să mergi cu mine-n codru.

Frunză verde de vioară,

Iubita mea surioară,

Că mi-am urît zilele

Mutînd căpătîiele

Ni la cap, ni la picioare,

Ni la dalbe brățișoare.

Eu, neicuță, ni-oi scula

Dacă lu mie mi-i da

Apă rece din vedriță.

Sloi de ghiață din guriță.

Foaie verde, foaie lată.

Iubita nenii dodală

Cu tine nejudecată

Ori de vrei să mă iubești

Ori în ce chip socotești.

În caietul său, d. Șerbănescu avea mai multe bucăți; dară n-am avut timp să le copiez, ba nici să le citesc, căci acel caiet nu l-a slăbit din mîini. Ce va mai fi acolo, numai Dumnezeu și d. Șerbănescu știe. […1

Altă dată îmi spuse iarăși:

— Era timpul lui Alexandru Ghica. Ispravnic la Slatina era Costache Otetelișanul. El împreună cu alții erau înțeleși să facă o răzmeriță. Deși se făceau pregătirile în taină, ajunse insă și la urechile noastre a profesorilor, căci eram profesor în Slatina, uneltirile Otetelișanului. Noi făcurăm cunoscut la București, despre cele ce se urzeau la Olt.

Poporul iubea pe Alexandru Ghica. Trecuse vreme la mijloc. Noi credeam că arătările noastre nu s-au luat în băgare de seamă. Cînd într-o dimineață orașul Slatina se deșteaptă într-o pleznitură, troznitură, chiote și răcnete a vro trei poștași care minau doisprezece cai de olac, de mîncau foc, înhămați la o droșcă. Ei străbătură orașul și se opriră drept la casele ispravnicului.

P-atunci cînd se vedea prin Slatina un asemenea echipagi era lucru rar, o întîmplare însemnată.

Din trăsură se coborî la scara ispravnicului, Păucescu, adiotant domnesc, și intră drept la boierul. Acesta o sfecli cînd văzu pe Păucescu. Adiotantul domnesc, nici una, nici două, puse mîna pe ispravnic și îi spuse că. din poruncă domnească este arestuit.

Apoi, ducîndu-se la isprăvnicie, împuternici pe sameșul isprăvniciei să țină vremelnic locul ispravnicului. În același timp alți boieri, credincioși ai lui vodă, călca satul Dimitrești din jud. Olt, și după arătările noastre găsiră o mulțime de gloanțe, fabricate în taină, pe care le ridicară îndată.

Nu trecu mult și veni ispravnicul la Slatina boierul Ioan Lahovari, om drept, milostiv și avut; păcat însă că nu prea vorbea bine românește.

Eu cîntam bine p-atunci, aveam un glas foarte frumos. Boierului îi plăcea cîntecele. Pentru aceasta îi căzusem tronc! la inimă. Vezi că eram muieratic și iubăreț. Eram nelipsit din casa și de la masa boierului. Cînd da la mese și erau boierii și cucoanele poftite, boierul îmi făcea semn, pe la soroace, și eu mă sculam și începeam a trage din gură cîte o oltenească, sau cîte un cîntec de lume, care era la modă și toți mesenii se întreceau care mai de care să-mi zică bravo, iară cuconul ispravnic se îngrășa de mulțumire.

Deosebit de leafa mea de profesor, boierul îmi da de la sine altă leafă. Apoi la Crăciun și la Paște, se știa rîndul de haine. Numai mă pomeneam cu croitorul că vine. ,,Ce vrei mă?“ îi ziceam. „M-a trimis cuconul ispravnic să-ți iau măsură.“ „Nu-mi trebuie. Am haine destule. Să am eu zile să le port.“ „Nu se poate. Coconul a zis, și trebuie să se împlinească porunca.“

De voie, de nevoie, mă lăsam să-mi ia măsură. Cînd îmbrăcam hainele, întîi la ispravnicul mergeam cu ele. Se bucura cît un lucru mare, cînd mă vedea cu haine noi.

Cînd era la Crăciun ori la Paște milosteniile ce făcea erau adevărate milostenii. Și fiindcă avea mare încredere în mine, mă punea să cercetez prin oraș cine ar fi vrednic de milă.

Cătam și eu cîte vrun neguțător scăpătat, cîte vro cucoană văduvă, ajunsă în sărăcie, cîte vrun boier urgisit de domnie cărora le era rușine să ceară, și i le recomandam. El scotea pungoiul, și îmi număra gros, nu glumă, și mă însărcina ca să le duc la unele cîte 10, la altele cîte 20 galbeni, după obraz, și mă afurisea să nu le spui cine le trimite.

Eu, drept să-ți spui, mă țineam cît puteam. Dară uneori îmi scăpa din gură numele, văzînd mulțumirile oamenilor, carii cînd vedea ajutorul neașteptat, cu ochii plini de lacrămi mulțumea, și mă ruga cu cerul cu pămîntul să le spui numele, ca să știe și ei pentru sănătatea cui sa se roage la Dumnezeu.

Vezi astă pomană.

Mi-a spus el multe; dară cine le mai ține minte? totul ce știu este că azi, bătrîn de d-abia își mai tîrăște trupul, nu mai vrea să știe nimeni de dinsul. Cei pe cari i-a ajutat cînd era tînăr nu vor să-l bage în seamă. Cîte mi-a spus că a făcut la 48, și cîte a suferit în urmă, ar avea și el dreptul socotesc să-l ajutoreze țara întru a-și putea căpătui copiii.

Dar oamenii lui 48, azi puternici, au uitat pe bietul Șerbănescu.

Umblă în sus și în jos. Vine de la Cîmpulung în București cu cheltuială, șade la han pe cheltuială, treapădă, se roagă, și în cele din urmă se întoarce cu mîhnire în suflet, fără ispravă, fără nimic.

Acum îl înțeleg eu ceea ce îmi spunea altădată, de răutatea, de nerecunoștința și de prigonirile oamenilor. I s-a împietrit inima. Nu mai crede pe nimeni. Și cu toate astea inima îi dă brînci spre ideile progresului.

Iată ce va să zică cînd apucă de se înrădăcinează în inima cuiva din tinerețe o credință oarecare. Nu se mai poate dezbăra de dînsa, nici la bătrînețe, măcar să-l pui pe jăratec.

VIII

Sîmbătă la 28 iulie 1884 am pornit în două birji la Rucăr. O șosea bine întreținută leagă Cîmpulungul cu Rucărul. Este aceeași pe care mergi și la Cetățuia lui Negru-vodă. Adecă mergi pe dînsa pînă în dreptul Mateiașului, și de aci abați la dreapta pe drumul firesc al pămîntului. Ca să mergi insă la Rucăr, ții șoseaua drept, și ea te scoate drept la locul unde dorești să mergi.

Fiecare loculeț din Cîmpulung sau de prin preajma lui, fiecare cătun, fiecare munte sau vîlcea, își are frumusețele lui particulare.

Mergînd din Cîmpulung la Rucăr nu știu din ce să-ți îndestulezi ochii mai întîi. Cu privirea lacomă cauți de îndată să te minunezi de lucrarea șoselei, care se ridică șerpuind pe munte în sus. Mult material trebuie să fi ieșit din tăietura muntelui Mateiaș și altor munți, și te miră de va fi ajuns să umple văgăunele pe unde s-a format șoseaua; fiindcă multe și adînci văi trebuie să fi umplut, ca să ajungă la nivelul ce s-a voit a se da drumului.

Fața despre șoseaua muntelui Mateiaș este tăiată în jos de pare că formează un zid drept, dar un zid nemărginit de mare, și piatră goală pe care nu crește nici mușchi. Este peste putință omenească să se suie cineva pe aci, poate pe din dosul lui să fie oarecum mai apropiat.

Trecînd pe lîngă dînsul pe șosea, stai și te minunezi de înălțimea muntelui la stînga, și de adîncimea văilor la dreapta. Nu știi la ce să te gîndești mai întîi: la mărirea firii, ori la micimea omului pe lîngă aceste grozăvn ici i firești.

Diră trăsura înaintează, și cu schimbarea pozițiilor, alte gînduri te apucă, fără să fi apucat a te face stăpîn pe gîndurile de mai-nainte, care ți se șterg din minte, cu iuțimea cu care umblă trăsura, și cu năpădul de alte gînduri ce te coprind.

Abia poți să-ți dai seama, cînd vezi cîte vreun bolovani bucată mare sau mică de stîncă, dezlipită de la tulpina mumă și căzută la poalele muntelui, ori pe șosea, sau trecută dincolo de șosea, și căzută în văi, și dai cu ochii de cîte altceva, ce te pune pe alte gînduri. Printre crăpături de munți vezi cîte un copaci singuratic, și uneori grupe de pomi, stînd acolo cocoțați, învoiți sau verzi. Rădăcinile unor astfel de pomi te fac să te miri, cum de, neavînd unde se înfige, ocolesc cîte vrun stei de piatră de parcă-l țin in brațe, căutînd hrană pentru trunchiul lor. Și dacă dau prin vrun șențuleț, format de colțurile munților, nițel pămînt adus acolo de vînturi, să vezi cum mustățile acelor rădăcioare se înfig și sug hrană pentru trunchiul din care se nasc.

Te coprinde jalea mai apoi, cind vezi că acele rădăcini și rădăcioare, acele rădăcioare cu mustățile lor cu trunchi cu tot, sunt răsturnate și atirnate gata în tot minutul a se nimici. Căci bucata de stîncă sau bolovanul pe care rădăcinele l-au îmbrățișat, cade din locul său cine știe din ce împrejurări și, în căderea sa, tirăște după sine cîte vrun pom sau grupă de pomi.

D-alde astea cît poftești, și cîte nu poftești, întîlnești pe lîngă munți; și n-ai destul timp să te gîndești, căci trăsura înaintează, și înaintează mereu. Și alte vederi ți se înfățișează, și alte gînduri te apucă.

Dacă îți întorci privirile de la grozăvnicia munților și cauți la dreapta spre văi, alte frumuseți, nu mai puțin groaznice ți se înfățișează. Cu cît muntele este de nalt, cu atît și văile de adînci. Prin aceste văi cresc pruni, meri, nuci și alți pomi roditori și neroditori.

Ochii nu ți se satură de o vedere așa de frumoasă; văile acestea cu Dîmbovița ce se trecoară pe fundul lor, cu pomii și cu iarba cea bogată de printre dînsele, văzute de la înălțimi așa de mari, ți se arată ca niște lanuri, acoperite de holde foarte frumos crescute, în care răsfățîndu-se vîntul, formează din aceste holde niște valuri de verdeață.

Pe marginea acestor văi, de-a dreapta cît ține drumul de la muntele Mateiașului, pînă la Rucăr este întinsă o balustradă. Această balustradă ocrotește trăsurile și pe călători, ca să nu dea în prăpastie. Ea ține cale mai bine de un ceas cu trăsura. N-apuci să ții în minte ceea ce ai văzut pînă aci, și deodată ți se arată muntele Dragoslavele, cu forma sa conică, ca o căpățînă de zahăr uriașă, munte cheleș, numai piatră, care îți atrage privirile. Și tot vorbind despre dînsul, și despre puii de munți ce-l încongioară, te pomenești că trăsurile se opresc la unul din cele două hanuri din satul Dragoslavele. Dacă am văzut așa, ne-am oprit, și noi și am prînzit aci. Atunci am văzut că vizitii [i], sau cei ce obișnuiesc a face drumul acesta aveau dreptate a se opri aci. Am mîncat cu o poftă nebună, fiindcă numai atunci am băgat de seamă că ne era foame.

Și pornind și de aici am ajuns la Rucăr pe la 11 ceasuri.

Un ceas a trebuit să așteptăm pînă să ne aducă cai, ca să mergem să vedem Dîmbovicioara, și peștera.

De aci am pornit călări. Șoseaua pînă la hotarul țării acum se lucrează. Noi am apucat un drum lăturalnic pe unde ne-a dus călăuzul.

Și, abătîndu-ne, am stat și ne-am mirat de lucrarea șoselei, căci pe la munte ai de ce să te miri la tot pasul.

Lucrarea acestei șosele este lucrare de uriași. Văzînd tăieturile ce se fac în piatra goală a munților, nivelînd drumul, să vezi umpluturile văilor ca să ajungă la înalțimea drumului, să vezi podețele cari leagă stîncile una de alta, să vezi netezind cîte un bolovan mare cît toate zilele, pe spinarea căruia să treacă drumul, nu-ți vine să crezi să fie făcute astea toate de mînă de om, de mîna astei ființe, atît de mică, în comparație cu colosurile munților; de acea am zis că acestea este lucrare de uriași. Dară mai nemerit ar fi să zicem că este lucrarea minții.

Abia ne-am îndurat să părăsim lucrarea șoselei, ca să ne urmăm drumul. Și înaintînd, ne-am oprit la vama Buliga spre a răsufla caii.

Gerul era senin cînd am plecat de la Rucăr. Pe d-asupra munților ce despart Dîmbovicioara, se zăreau puțintei nori, atît de puțintei, încît călăuzul nostru, om din localitate, nici că bănuia că va ploua în curînd; n-a crezut de cuviință a-și lua ceva care să-l apere de ploaie, ci a mers numai în cămașe.

Pornind și de la vama Buliga ne apropiem de Dîmbovicioara, vorbind și spuind la glume. De la Rucăr pînă aci am făcut mai bine de un ceas.

Aș vrea să vă spun, dragii moșului, ce este Dîmbovicioara. Dar cine poate povesti lămurit ce este asta? Îmi lipsesc cuvintele. Doară să mergeți să vedeți, ca să aveți idee de dînsa.

Închipuiți-vă o despicătură de munte de piatră goală de o lungime de mai bine de două ceasuri, șerpuită și întortochiată cînd într-o parte, cînd într-alta.

Despicătură muntelui este înaltă ca de cincizeci de stînjeni, după cîte am putut judeca din vedere. După spusa oamenilor din localitate, așa s-a pomenit de la moși de la strămoși. Prin urmare nu se știe daca despicătură aceasta de munte s-a făcut în urma vrunui cataclism, vrunui cutremur, sau vrunui trăsnet grozav. Mai mulți oameni din cei cu doxă la cap zic că apa Dîmbovicioara, cea care curge printr-acest munte, a ros piatra, de și-a făcut loc să meargă la vale.

Și așa poate să fie.

Pentru că patul sau matca apei este de piatră și unește ambele părți ale despicăturei de munte. Acum stînd și cugetînd: cam cîte mii și mii de ani a trebuit, Doamne sfințiile, acestei ape să tot roază la piatră ca să facă această despicătură groaznică de mare!

Bine a zis cine a zis, că picătura necontenită găurește piatra.

Este frumos și măreț să vezi Dîmbovicioara cum șerpuiește pe matca ei de piatră, împiedecată mai la fiecare pas, de bolovani, mai mari și mai mici, rupți din stîncă. Apa curge repede și zgomotoasă. Adîncimea ei, pe la unele locuri, ajunge la genuchele calului, iară pe la altele și mai sus.

De cum apuci și intri în despicătura de munte și înaintezi, deodată te coprinde o umezeală și o răcoreală de parcă ești prins în copci.

Iacă ideea ce mi-a venit cînd ne-am văzut între acești munți grozavi de nalți.

Cînd eram copii, țineam cartea deschisă, și cum venea vro muscă de se punea pe carte, o închideam repede și biata muscă rămînea strivită.

De s-ar fi împreunat și acești munți, întocmai ca muștele am fi rămas și noi striviți, căci în comparație, noi eram mai mici între munți, decît musca în carte.

Sunt locuri de umblat și cu piciorul și cu calul pe de marginea apei, de o parte și de alta. Dară lemnele căzute de pe munte și intrate în putreziciune, cum și bolovanii aduși de apă sau rupți din stîncă, te silesc să treci apa, poate de treizeci de ori, ba încă și de mai multe ori.

Patul de piatră preste care curge apa și bolovanii mari și mici ce se găsesc subt apă, fac trecerea și mai anevoioasă, de cum își poate cineva închipui. Bieții cai merg nesiguri, și aci poți prețui mintea dobitocului. Ei pun piciorul și nu se lasă pe dînsul; pipăie și după ce se încredințează că a călcat bine face alt pas.

Intrînd în despicătura muntelui, norii se grămădeau pe d-asupra, fără să ne îngrijim de ploaie. Numai după ce am făcut vro treizeci de pași, înaintînd, a început să ne izbească cîte o picătură de ploaie. Ne uitam în sus, ca să vedem norul; dar ce puteai să vezi, decît părticica de cer de d-asupra capului? Noi înaintarăm. Aveam și haine groase și umbrele. Înaintînd cu sfiala ce te face să simți mărirea naturei și nimicia noastră pre lîngă acești uriași, la vro sută de pași, am întîlnit niște călători, cari se întorceau. Ei ne spuseră că în sus plouă cu găleata, că ei se întorc de teamă să nu pățească ceva. Aveau dreptate oamenii să se întoarcă, după cum am aflat în urmă, și iată de ce: cînd se întîmplă de plouă, și ploaia curge nemiluit, se pornește apele din munți și umflă gîrlița. Ea, mărindu-se, aduce cu sine bolovani de piatră, bușteni și copaci luați de puhoi, ajunge de se înfuriază și atunci este peste putință a trece peste dînsa. Ești nevoit să stai două, trei zile pînă să scază apa. N-ai unde te adăposti, n-ai ce să mănînci.

Noi, fără să ținem seamă de sfaturile călătorilor ce întîlnirăm, înaintam. La o cotitură de drum, căci drumul, și chiar cursul apei vine cotiș, întîlnim un domn și o doamnă, cari și dînșii se întorceau mai uzi decît cei dintîi. Ne spuseră același lucru. Adevărul îl vedem cu ochii la dînșii; dară noi înaintăm, mai cu seamă că nu vedeam semne de așa ploaie mare. Cu chiu cu vai, mai mergeam cîtva. Începurăm a simți cîte un spic de ploaie mai mult, cîte o picătură mai simțită. Eu, drept să vă spui, eram gata a face ca și călătorii ce am întîlnit; dară nouă capete, nouă glasuri putură mai mult decît capul și glasul meu singur. Noi eram nouă și cu călăuza zece. De ce mergeam, de aceia picăturile de ploaie se îndeseau. Am fi grăbit pasul; dară unde era cu putință?

Ne înfigeam și mai adînc în gîtlejul muntelui și de ce mergeam ploaia se îndesea. Gîrla din limpede ce era începu a se tulbura. Zorind, mergeam și dăm peste o ploaie deasă și cu picături mari. Întindem umbrelele, îmbrăcăm haine groase, ca să ne apărăm de udătură. Te-aș! Împotriva cui să stai? Parcă turna cu pîlnia în aste deschizături ce lăsau munții. În mai puțin de zece minute furăm udați pînă la piele. Noroc că orbăcăind prin apa de jos și prin apa ce pica de sus, am dat de o văgăună în munte unde ne adăpostirăm cei nouă cai și cei zece oameni. Văgăuna era făcută ca un gang, boltită d-asupra nu de mîna omului. Am golit sticluța de țuică ce aveam cu noi, dînd-o din mînă în mînă, și sărutînd-o cu toții, am fumat, am vorbit cîte erau de vorbit într-o asemenea împrejurare.

Încetul cu încetul ploaia stătu, soarele se arată și noi ieșind din văgăună ne-am urmat calea, ocolind unii bolnavi, călcînd peste alții și trecînd apa pe unde nu era cu putință, să mergi pe margine. Lucru curios. Pînă a ajunge aci, cărarea pe care venisem, deschizătura munților, de la o cotitură la alta: într-o depărtare de peste cinci minute, fiind cu fața spre miazăzi, toți brazii ce stau înfipți printre crăpăturile munților de amîndouă părțile, de la jumătatea munților în sus, toți erau uscați. Ceilalți brazi și copaci, de la jumătatea muntelui în jos erau verzi. Pasămite seceta din toamna trecută și arșița soarelui le luase viața. Te uitai în dreapta și în stînga cum stăteau înfipți ca niște ace. Mai jos însă puieții de brazi și de alți copaci erau verzi și plini de viață. Astfel mergînd am ajuns la un loc unde la o înălțime de doi sau trei stînjeni din dreapta se deschidea o gură în pîntecele muntelui. Asta era peștera; am descălecat; aci ne-am văzut înconjurați de cîteva femei și de cîțiva băiețași. Aceasta fu o ghicitoare pentru noi. De unde și pe unde să fi venit acești copii și femei gata a ne sluji, mă întreb și eu, și ca să-i dau de căpătîi nu pot. Ne-am urcat cu piciorul pînă la intrarea peșterii, pe niște pămînt negru și moale, amestecat cu bolovănași de piatră. Caii ni i-au ținut femeile și băieții; iară unul dintre ei, împreună cu călăuza noastră, a intrat cu noi în peșteră.

Am uitat să vă spui, dragii moșului, cînd am încălicat la Rucăr, ca să plecăm la Dîmbovicioara, țăranii cari știau patarama, ne-a îndemnat să ne luăm lumînări de ceară. Așa am și făcut. Peștera se deschidea ca un loc de use cercuit. Intrînd, dai de o boltă cît o biserică de mare, umedă și rece. De la zece pași spre fundul acestei peștere este întunerec beznă. A trebuit să aprindem luminările.

Înăuntrul peșterei pica întocmai ca la baia de aburi, însă niște picături foarte rari și reci. Din picăturile aceste, cele care pot scăpa, adică pot a se dezlipi de bolta de piatră din care ies, cad jos, și se împietresc și picătură după picătură se formează un fel de trunchiuri. Picăturile care nu pot scăpa, adică rămîn locului atîrnate, se împietrese și ele și formează un fel de țurloaie, care stau atîrnate. Cine știe cît timp trece pînă ce picăturile astea împietrindu-se, țurloaiele de sus se împreună cu trunchiurile de jos, și atunci formează niște stîlpi de diferite forme. Acestea se numesc stalactite. Cînd te afli în pîntecele muntelui, vrei nu vrei, te coprinde un simțămînt de evlavie pentru marea mărire a aceluia ce ține toată lumea într-o desăvîrșită întocmire. Orice credință vei avea, un sentiment religios te coprinde. Dovadă că o religie, oricare va fie ea, trebuie să aibă omul. Era o frumusețe înfiorătoare să vezi zece umbre, mișcîndu-se întru întunericul cel gros al peșterei cu lumînările în mîini. Mergînd și mai înăuntru, se deschid și în dreapta și în stînga alte boite, și mergînd lărgindu-se pînă la un loc, apoi îngustîndu-se, precum ar fi mai multe boite una lîngă alta. La unele locuri bolta se strîmtează pînă într-atîta, încît abia se poate strecura omul d-a bușele, și dincolo se deschide altă boltă și locul se lărgește, pînă ce ajungi la alte margini ale unor nouă boite. La unele boite în sus se vede cîte o scobitură ca de turn. În alte locuri, daca bați din picior, răsună de parcă ar fi altă boltă dedesupt, și poate să fie.

Eu cred că boitele astea sunt formate din stalactitele ce s-au format și împreunat după vremi.

Închipuirea omului îi plănuiește fel de fel de lucruri ce a văzut în viața lui.

Ochii văd ceea ce ți se arată. Mintea sau judecata te face să-ți închipuiești lucrurile după cum îți poruncește.

Aci ți se pare că vezi la cîte un colț al boitei cîte un stîlp cioplit de nu știu care meșter mare. La alt colț pare a fi un baptister cum este la bisericele catolice. Mai d-oparte pe păreți, ți se pare a fi cîte un chip de om; mai dincolo o fiară sălbatecă; în altă parte o iazmă și pe cîte un zid întreg o tîmplă de biserică. Stîlpi, boite, sculpturi, chipuri de oameni și de alte vietăți: cari de cari mai întortochiate și mai felurite, ți se arată la fiecare pas.

Dacă din întîmplare ar fi să auzi niscaiva zornăituri de lanțuri și niscaiva gemete, plînsori și vaiete, negreșit că te-ai credea că ești în iad.

Nici nu mai încape îndoială că dacă s-ar stinge lumînările în fundul peșterei, n-ai mai putea nimeri afară, și acolo ți-ar rămînea oasele. Aceasta ne-a spus-o și călăuza. El, care a fost de mai multe ori, zicea că n-ar mai ști să iasă afară, fără lumînare.

Elinii cei vechi cînd povestesc cîte lucruri de necrezut în religia lor cea cu mulți zei, trebuie să fi văzut ei undeva acele lucruri; și fiindcă poporul nu le cunoștea, a împodobit pe zei cu de acele lucruri minunate.

Stînd aci, îți aduci aminte de Labirintul lor și de tot ce se povestește despre el. Mai toți cîți veniseră pe aici își scrisese numele. Unii și-l zgîriase în piatră, alții își lăsase cartea de vizită. Sunt o mulțime de aceste carte și mai pe fiecare din ele, era însemnată data venirei lui. Noi nu ne-am folosit de acest obicei, ce ni se părea o zădărnicie.

După ce am colindat ca două ceasuri prin acest iad pămîntesc, după ce am răscolit pîntecele cel groaznic al muntelui, ne-am întors. La o apropiere de 10 sau 15 pași de gura întăririi, călăuza ne-a oprit, ne-a pus de am stins lumînările și ne-am uitat spre gura intrărei. Aci ni s-a înfățișat o priveliște anevoie de descris. Lumina zilei ne-a făcut să ne veselim.

Era ceva frumos să vezi cum lumina zilei se lupta cu întunericul să pătrunză înăuntru. Era ceva mîhnitor să vezi întunericul țiind piept și împiedicînd lumina să nu meargă mai departe decît îi era ei dat să meargă.

Acest amestec de lumină și de întunerec la intrarea peșterii era așa de bine cumpănit, încît îți plăcea să privești. Parcă era ceva ce te împingea de la spate să ieși mai curînd afară. Pe de altă parte văzînd prin gura peșterii muntele din față cu tot ce tinde la viață pe dînsul, buruieni, copaci, brazi, parcă te atrăgea către dînsele. După ce ne-am bucurat o bucată de timp de aceste frumuseți,cari numai aci se pot vedea, am ieșit, bun bucuroși că am scăpat teferi din peșteră. Ar trebui să meargă cineva de mai multe ori să cerceteze această peșteră ca să poată să dea seamă de dînsa. Pentru întîia oară te uimești. Nu știi la ce să te uiți mai întîi. Intri în ea, ca într-un hău, ocolești ca un buimăcit, și te întorci cuprins de mii și mii de gînduri, fără să știi la care să te oprești. Tocmai mai tîrziu, cînd te deștepți ca dintr-un vis, îți aduci aminte de cîte ceva; dară de tot ce ai văzut niciodată.

Și, precum am mai zis-o, ca să aibă cineva idee de ceea ce este aici, trebuie să vie să vază și cu ochii trupului, și cu ochii minții, ca să crează. Altfel vorbele mele sunt foarte slabe și neputința mea vădită ca să spuie aidoma, lucrurile cum se află în starea lor firească.

Eu m-aș prinde că frumusețile naturale din țara noastră nu crez să fie mai prejos decît cele de prin alte țări și totuși sunt mulți avuți la noi cari știu să povestească ca dintr-o carte pe de rost tot ceea ce este în țările străine, fără să aibă măcar o ideie slabă din ceea ce află la noi.

Cînd era să ieșim din peșteră, călăuzul nostru, ca și băiatul, unul din cei cari îi găsirăm înconjurîndu-ne la sosire care intrase cu noi, începură să ne ceară lumînările care mai rămaseră. Fiecare dintr-întîi voia să le aibă.

Călăuzul nostru le pretinde cu dreptul că ne-a călăuzit, cestălalt cu dreptul că el nu are să fie plătit cu nimic. Noi hotărîrăm să li le împărțim pre din două, și acestuia din urmă să-i dăm și lui cîte ceva. Toți îi dădurăm. Cînd veni și rîndul meu, îi pusei și eu în mînă o monedă. El se adresă către mine și-mi zice:

— Dumneata, domnule, mi-ai mai dat.

— Cînd mă?

— Adineaori cînd am dat mere cuconiței.

În adevăr, că pe cînd veneam la peșteră, Elena văzuse un măr încărcat de roade și ceruse, pentru că el era p-acolo. Băiatul, fără preget, și cu o bună-cuviință se sui îndată în pom și îi aduse cîteva mere. Eu văzînd atîta am scos și i-am dat un bacșiș.

Vrusei să glumesc cu dînsul și-i cerui înapoi banii. El îmi răspunse:

— O! o! Domnule, mortul de la groapă nu se mai întoarce.

Vrusei să știu ce fac ei cu lumînările, crezînd că le vînd la alți călători.

— Cu ele, domnule, ne luminăm casa noaptea.

Ne-am mulțumit cu răspunsul lui, am ieșit, am încălecat și am plecat. Soarele da înde seară. Ne-am grăbit, ca să nu ne apuce noaptea printre crăpăturile munților, și să scăpăm de piedicele ce ne punea trecerea gîrliței cîrtitoare și vrăjmașe. Am răsuflat din rărunchi și am mulțumit Domnului că am ieșit la liman, cu fața curată. însă rupți de osteneală.

Și viind printre fierăstraie, printre butuci de lemne, răspîndiți încoace și încolo, cari așteptau să fie dați la lucru, prefăcîndu-se în scînduri, printre bolovanii de piatră, ca să ajungem mai curînd la vama Buliga, unde se comandase la casa unui țăran pe coastă de munte, să ne pregătească ceva de mîncare. Aci dacă am ajuns, eram lihniți de foame, de parcă nu mîncasem cine știe de cînd.

Țăranca ne-a așternut mai multe zăblaie și ne-a întina o masă de ne adăoga pofta de mîncare. Mai mulți flăcăi și băieți, sprinteni ca niște căprioare de munte, alergau în toate părțile ca să ne gătească mai curînd cele spre mîncare.

Am început prin a le gusta țuica. Apoi așezîndu-ne la masă, ni se aduse cîțiva pui fripți, unt proaspăt cu mămăliguță pripită, lapte bătut, minunat de gustos. Aceste toate fură dumicate, date pe gîturile noastre și înghițite cît te-ai șterge la ochi.

Și…

Ghici, ghicitoarea mea: „Am o vacă lăptoasă, cînd voi s-o mulg, o întorc cu picioarele în sus. Ghici ce e?”

— Plosca.

— Așa. Aveam cu noi o ploscă ca de trei oca plină cu vin. Nu trecu mult după ce ne puserăm la masă, și unde începu și ea, ca o năzdrăvană, a umbla din mînă în mînă, și a ne săruta, după pofta inimei noastre. Se roti ca de vro trei patru ori, și ne fu de-ajuns.

Cei ce ne slujiră la masă apoi îi suflară în fund.

Toată cina noastră, căci cină fu, ne-a costat șapte lei noi. Cam scumpișor, nu e vorbă, dar fu ieftină, socotind bunăvoința cu care ne-a fost dată la acel loc și grăbnicia cu care ne-a slujit acei munteni.

Să ne fi văzut cineva cum îmbucam, ca de frica morții, și cum îi dam fălci, bolnav să fi fost acel cineva, și tot i s-ar fi făcut și lui poftă de mîncare.

Ne-am grăbit să plecăm, că se înserase. Noi ne bizuisem în lumina lunei; căci era lună plină, și cînd luna este plină, răsare de cu vreme.

De astă dată Mitocanca, așa îi zice la București, cînd luna este plină, nu știu de ce, dară îi venise poftă să se joace cu noi d-a ascunsele. De joc ne arde nouă acum? Suind dealuri, coborînd văi, trecînd preste bolovani de piatră, abătînd cîte vro prăpastie, am fi dorit să ne vie luna în ajutor cu lumina sa de noapte.

Dar ea, ursuza, cînd se ascundea printre fundurile munților, cînd se da pe după cîte o stîncă, sau pe după cîte vrun copaci, și ne făcea cu bîz!

Întunerecul se lăsa mereu, drumul se făcea și mai anevoios. Și noi sileam să ajungam la Rucăr, pe un drum lăturaș, căci șoseaua era în lucru.

Tocmai după ce suirăm un deal, începu și ea a ne împrumuta nițică din lumina ei. Eu credeam că se milostivise spre noi, mai cu seamă că era și copii cu noi; și voiește să ne înlesnească oarecum calea.

Și socotiți că așa fu?

Fugiți d-acolo, nu mai credeți.

Ea, ca o mitocancă, de după cîte un pisc de munte, ne da cu tifla, și apoi se ascundea după cîte o perdea de nori, și tot astfel pînă ce am ajuns la Rucăr.

Și descălecînd, ne-am suit în trăsuri și am plecat la Cîmpulung, pe șosea bătută. Seara era liniștită, aerul răcoros. Numai de drag îți era să călătorești. Am fi voit să se ridice și luna ca să ne bucurăm de încîntătoarea priveliște a văilor dintr-o parte și a munților din alta. Șoseaua era bună. Mitocanca trăgea perdelele, se uita la noi făcînd haz de nemernicia noastră. Noi o rugam cu cerul cu pămîntul să-și arate fața în toată strălucirea ei. Ea făcea nazuri.

Cînd socoteai să zici Doamne ajută! atunci ea trăgea perdelele. Pare că auzeam chicotele de rîs mitocănesc și năzuroase de după perdea. Tocmai cînd suirfm culmele cele mai înalte de pe șosea ale muntelui Mateiaș, și eram gata a scoborî și a vedea văile despre Nămăiești un vînt ușurel ne mîngîia perii și obrazul. Pasămite i se făcuse și lui milă de atîta rugăciune ce făcusem lunei. El se hotărî să ne răzbune. Deodată risipi norii, perdelele năzuroasei se șterseră de pe cer, care rămase limpede ca sticla. Ar fi voit caprițioasa de lună să se dea după vîrful munților, dară era prea tîrziu. Ea era acum sus. Și totuși pare că nu voia să lumineze cu strălucirea ce dă iubiților ei. Noi însă ne-am mulțumit și cu ce vru ea a ne da. ne-am săturat ochii cu privirea asupra văilor despre Nămăiești, și așa pînă acasă, unde ajunserăm către miezul nopții.

Aci, dragii moșului, curmez povestea despre cele ce am văzut la Cîmpulung, în anul 1884. Timpul ne cheamă la trebile noastre; ne ușurasem, vezi, de greutatea ce aduseserăm cu noi. Dacă voi mai avea zile, și voi mai veni încă o dată, vă făgăduiesc să vă mai spui cele ce voi mai vedea.

Totuși, sfătuiesc și pe mare și pe mic și pe bogat și pe sărac, ca o dată măcar în viața lui să meargă la Cîmpulung, să se îndestuleze de frumusețile ce firea a dat prejmetelor lui.