Snoave sau povești populare

Păpara

Doi amici se întîlnesc. Se întreabă, se cercetează de sănătate. Apoi unul din ei zise:

— Ei! ce te faci tu azi? Unde a să petreci seara?

— Astăzi sunt invitat la masă la un amic al meu intim. Daca vrei, vino și tu; el șade în strada Frîntă, nr….; avem să petrecem bine la el.

— Dară eu cunosc pe amicul tău numai din auzite, cum a să merg eu la masă la el?

— Ce-ți pasă? El este un om cumsecade și te va priimi bine cînd va auzi că-mi ești amic. La 6 ore punct să fii acolo.

Amicul acesta se întîlnește cu altul și, crezînd că în puterea amicii[i] amicului său va putea fi priimit la masă și cestălalt amic, îl invită dară și îi spuse și ora prescrisă.

Acesta iară, bazat pe ce îi spusese amicul său, invită și el pe altul, și așa mai departe, pînă veni seara.

La ora mesei, amfitrionul nostru aștepta cu mare mulțumire să-i vie amicul, carele nu întîrziă d-a veni. Dară rămase surprins cînd văzu că după dînsul vine altul; după acesta altul, pînă ce se află în fața a doisprezece musafiri.

Ca să se domirească de această neașteptată onoare, amfitrionul se adresă către invitatul său:

— Cine este domnul, amice?

— Domnul este un amic al meu, pe care l-am invitat însumi, încredințat de bunătatea dumitale și bazat pe amicia noastră.

— Prea bine. Dară domnul cine este?

— Este un amic al amicului meu.

— Și asta bine. Dară domnul?

— Amicul amicului acestui domn, care și el îmi este amic.

În astfel de chip se făcură recomandațiile, pînă la cel din urmă.

Văzînd că astfel merge treaba, domnul casei se coboară în cuhnie și dă ordinile trebuincioase pentru ospăț.

După cîtva timp, gazda își pofti la masă pe toți musafirii, cunoscuți și necunoscuți.

Aceștia, cum văzură arangiamentele mesei, se așteptau la un ospăț foarte elegant și copios. Curățenia mesei, a serviciului și regula cu care erau așezate lucrurile fiecare la locul său le ațîța și mai mult apetitul.

Se așezară la masă și bucatele începură a sosi în castroane mari, curate și scumpe.

— Ce este asta ce se puse pe masă, scumpul meu amic? întrebă invitatul pe gazdă.

— Aceasta este păpară, dragul meu prieten. Ea deschide apetitul.

— Prea bine; dară ceea ce se aduse acum în ceslălalt castron ce este?

— Papara păpărei.

— Bine. Dară ceea ce vine după aceasta?

— O păpară a unei păpare a păpării.

Și tot astfel merse lucrul pînă la castronul al doisprezecelea.

Musafirii, de unde se așteptau la cine știe ce, fură nevoiți a mînca papara.

Glas al șaptelea

Părintele C… fusese țîrcovnic multă vreme în satul N…; prin purtarea sa cea bună, prin sîrguința lui întru a învăța rînduiala bisericii, ajunsese să se facă și popă.

Preoteasa, femeie muncitoare și cu frica lui Dumnezeu, era credincioasă bărbatului și muncea împreună cu dînsul cît era ziulica de mare. Numai astfel putuseră să lege și ei două-n tei. Vezi că ei fuseseră săraci. Se luaseră din dragoste. Cînd avea cîte oleacă de timp, preotul lua Octoihul și mai procitea glasurile. Astfel încît el putea să răspunză fiecui, orice l-ar fi întrebat despre ale bisericii. Chiar protopopul, de ar fi venit să-l cerceteze, trebuia să rămîie mulțumit de răspunsurile ce ar fi primit. Maica preoteasa, cînd cînta preotul glasurile din Octoih, îl asculta cu drag. Din toate din toate, glas al șaptelea îi rămăsese ei la inimă. Cînd se punea la lucru și era singură, murmura glas al șaptelea ca să-i treacă de urît și lucrul nu-l lăsa.

Într-una din zile, abia se întorsese de la munca cîmpului, cînd iată și părintele protopop intră în sat pentru revizie.

Preotul îl întîmpină cu smerenie, ca pe un mai-mare. Apoi, după ce merse în biserică și văzu că toate sunt la locul lor, trase în gazdă la preot. A doua zi, protopopul, pînă a nu pleca, luă nițel și pe preot la cercetare. Preotul răspunse bine cînd îl întrebă despre ale tipicului; deschise Octoihul și cîntă glas întîi, ba al patrulea, ba al șaselea, cînd veni la glasul al șaptelea, hîrț în sus, hîrț în jos, îl uitase. Da din colț în colț, și nu putea o dată cu capul să-și aducă aminte. Daca văzu și văzu, se dete pe lîngă protopop cu rugăciune ca să nu-l dea pe mîna Episcopiei. Și ca să astupe gura protopopului îi dete unica iapă ce avea. Atunci protopopul, văzînd cum merge treaba, îi zise:

— Fii pe pace, părinte, nu mai purta grije. Tacumă, mă cheamă.

Preotului îi veni nițică inimă cînd auzi așa. Iară protopopul luă iapa și plecă.

Preoteasa tocmai se afla depănînd tortul de pe fuse; se uita cu jind cum li se duce iapa și, plină de amărăciune, începu a cînta:

— De știa pop-al meu glas al șaptelea, nu-i lua protopopul iapa.

Și fiindcă ei, cum zisei, îi rămăsese la inimă unul din glasurile ce cînta preotul din Octoih, cîntecul ei fu tocmai pe tonul glasului al șaptelea.

Preotul, carele se uita și el galeș după iapă, plin de ciudă cum de tocmai atunci se întîmplase să uite glas al șaptelea, îndată ce auzi pe preoteasă cîntînd, îi zise:

— Da unde îl găsiși, preoteasă?

— Ia, în coșul cu fusele, părinte, îi răspunse ea.

Atunci preotul repezi o fugă d-alea țepenele după protopop, strigînd:

— Părinte protopoape! Părinte protopoape! Ia vino încoa! Ia vino încoal și îi făcea mereu cu mîna.

Protopopul se întoarse.

— Mă rog, părințele, fă bine și lasă-mi iapa, fiindcă iată am găsit pe glas al șaptelea, zise preotul.

— Dară unde l-ai găsit? îl întrebă protopopul.

— Iaca mi l-a găsit preoteasa în coșul cu fusele.

Atunci se puse protopopul de-l ascultă. Și în adevăr că-l știa cum nu se poate mai bine.

Nu mai avu ce zice protopopul, și plecă după cum și venise. Iară preotul își scăpă biata iapă.

Lupul pîrcălab

Era iarnă. Pămîntul se acoperise de zăpadă. Se zicea că ninsoarea ce căzuse era de patru palme domnești. Era una din iernele cele mai grele. Lupul, flămînd, ieșise din pădure și ținea poteca. Mergînd pe cărare, se întîlnește cu un asin. Vederea pradei sale atît îi ațîțase pofta de mîncare, încît îi lăsa gura apă; mai cu seamă că nu-i știa de rost de vro trei zile.

— Stai să te mănînc, blestematule, că iacă sunt lihnit de foame.

— Ce mai treabă; parcă altceva mai bun n-ai de făcut, răspunse asinul. Că a să mă mănînci, știu; ești bun de una ca aceasta. Dară ce a să alegi din mine, un biet dobitoc slab, prăpădit de boală și osteneală? Deocamdată îți vei momi a foame, dară pe mîine?

— Bun e Dumnezeu. Dacă mîine nu voi da peste vreun vînat, găsesc eu poimîine, și de foame nu mă lasă el să mor.

— Așa este. Însă nu este mai bine să ai în toate zilele cu ce să-ți împli bărdăhanul, și fără să muncești?

— Ba da, se grăbi lupul a răspunde; însă eu nu știu alt meșteșug decît pe acela ce l-am învățat.

— Eu cunosc un altul. Și dacă vei binevoi, n-ai decît să mă asculți și te încredințez că vei scăpa de lipsă și de foame. Aș fi voit să mă folosesc eu de ceea ce am să-ți spui; dară eu nu știu de ce toate dobitoacele rîd de mine. Și dacă urechile îmi sunt lungi, alte animale au coade lungi, boturi lungi, coame, și cu toate astea ele nu sunt așa de rîs ca mine.

— Ia lasă astea și dă mai iute de spune, că n-am timp de pierdut.

— Ascultă. Pîrcălabul din satul nostru a murit; toți sătenii ar voi să fie pîrcălabi, și din aceasta tot satul este învrăjbit. Mai bucuros ar alege pe un străin decît pe unul din ei. Și, ca să-și împlinească dorința, mă trimise pe mine să aduc pe oricine voi întîlni. Dumnezeu mi te scoase în cale și eu te povățuiesc să nu mai întîrzii și să vii cu mine.

— Și ce bine poate să-mi aducă aceasta? întrebă lupul; tu îmi ziseși că voi scăpa de neajunsul foamei.

— Tocmai această. Pîrcălabul, după cum se știe, este capul satului. Oițele, mielușeii, găinile, purceii, toți sunt subt ascultarea lui. Pe fiecare zi vei putea alege cîte una pentru prînzul d-tale, fiindcă pîrcălabul nu este el așa degeaba pîrcălab.

— Dacă este așa, te ascult, aidi să mergem.

Și porniră amîndoi spre sat; asinul înainte și lupul după dînsul; asinul se tot uita înapoi și lărgea pasul; lupul, plin de bucurie, cu mațele chiorăinde și mîndru, îl ținea de scurt și mergea aproape de măgar, spre a nu-i scăpa din ghiare un așa chilipir.

Abia ajunseră la marginea satului și asinul o rupse d-a fuga; lupul după el. Țăranii, văzînd că întră lupul în sat, săriră cu mic cu mare, cu ciomege, cu topoare, cu bulgări, dădură chiote, îl loviră și luară pe lup în goană cu cîinii. Cît p-aci să-i rămîie pielea p-acolo; de chiu, de vai, scăpă de moarte, dară huiduit, lovit și cotonogit. Nici nu prinse de veste cînd ajunse în pădure peste nămeți și troiene, ostenit, de era să crape fierea în el. Aci cugetă el că trebuie să se odihnească puțin.

Tocmai p-atunci un călugăr, care se întorcea la schitul unde era închinat, trecea prin pădure și, văzînd lupul flămînd,alergînd cu limba scoasă de un cot, de frică, luă rasa în cap, se făcu ghem și se culcă pe zăpadă.

Lupul crezu a fi găsit cel mai nemerit loc de odihnă, punîndu-se pe această buturugă pîrlită, după cum o credea el că este, și începu a-și imputa zicînd:

— Moșii mei pîrcălabi n-au fost, tată-meu, asemenea n-a fost pîrcălab, cine mă puse pe mine a crede că eu aș fi bun de o asemenea slujbă? Rămăsei și nemîncat! Crăp de foame și de osteneală. N-are cine mă lua de coadă, și să mă învîrtească, și să mă învîrtească, pînă mi-o rupe și coada; încai să mă aleg cu atît.

Călugărul n-așteptă să mai zică încă o dată lupul ceea ce credea el că-și spune numai lui însuși și făcu tocmai precum se temea lupul că nu a să se găsească nimeni cine să-i facă și ast neajuns.

Boiangiul și snovosul

A fost odată un snovos. El speriase o lume cu glumele lui cele nesăbuite. În cele din urmă își găsi băcăul.

Ducîndu-se odată la un boiangiu, îi zise:

— Domnule, te rog să-mi spui cît costă să-mi vopsești brîul ăsta?

— Cum să ți-l vopsesc, nene? întrebă boiangiul.

— Iaca, roșu să nu mi-l faci, că nu-mi place.

— Bine, să ți-l fac negru.

— Nu-mi place.

— Albastru, galben, negru, stacojiu etc.

— Știi ce? Să nu mi-l faci nici roșu, nici albastru, nici galben etc., însă să mi-l vopsești într-un fel așa cum să-mi placă.

— Prea bine, zise boiangiul, care văzu cu cine are a face. Ți-l fac, dar costă atît.

— Ba atît.

— Ba atît.

— Ei, aidi să fie de bine!

În sfîrșit se învoiră și din preț. Apoi calendroiul de snovos zise:

— Cînd crezi să fie gata, ca să viu să-l iau?

După ce se gîndi puțin, se scărpină în cap, boiangiul răspunse:

— Azi avem luni; apoi să nu vii nici marți, nici miercuri, nici joi, nici vineri, nici sîmbătă, nici duminică, nici luni, încolo poți veni cînd vei voi.

Într-una din zilele săptămînei următoare, mușteriul cu brîul vine la boiangiu și voiește a ști daca brîul este gata

— Ei, iată am venit precum mi-ai zis; gata este brîul?

— Mă iartă, răspunse boiangiul, eu nu ți-am zis să vii azi, marți. Fă bine mă rog și-ți adu aminte cum ți-am zis.

După trecere de altă săptămînă, același răspuns. După încă o săptămînă, văzînd că i se dă tot răspunsul din săptămîna trecută, întrebă din nou:

— Dar bine, domnule, cînd să viu?

— Oricînd vei pofti, răspunse boiangiul, numai în zilele în care ți-am zis la început să nu vii, fiindcă nu este gata.

Acum văzu calendroiul că voind a păcăli s-a păcălit însuși. Și ca să poată să-și scoață brîul, alergă la alte mijloace. Trase pe boiangiu la judecată.

— De ce nu dai brîul omului? întrebă judecătorul pe boiangiu.

— Domnule judecător, răspunse boiangiul, omul acesta mi-a adus în adevăr un brîu ca să i-l vopsesc, și mi-a zis să nu i-l fac nici roșu, nici galben, nici verde, nici albastru, nici negru, nici fistichiu etc. și ne-am învoit din preț.

— Așa este, domnule judecător, începu a zice snovosul. După ce ne-am învoit omenește, l-am întrebat în ce zi să viu să-l iau și mi-a răspuns ca să nu viu nici marți, nici miercuri, nici joi, nici vineri, nici sîmbătă, nici duminică, nici luni. Era într-o luni cînd i-am dus brîul să mi-l vopsească. Peste o săptămînă cînd m-am dus să-l iau, mi-a zis că nu e gata. Peste altă săptămînă mi-a zis ca și la început. Și de atunci de cîte ori m-am mai dus să-mi iau brîul, mi-a răspuns că eu mă duc tot în zile în care dînsul mi-a spus că nu e gata.

Judecătorul, văzînd ce fel de oameni are a judeca, se trase la chibzuire. Apoi le zise:

— Slujitorul acesta, om al tribunalului, este însărcinat să vă împace. Duceți-vă cu dînsul.

Slujitorul îi duse pe Dealul Mitropoliei; acolo, prin ajutorul altor slujitori, îi legară fedeleș pe amîndoi la un loc, unul în fața altuia, le dete drumul de vale. Pe cînd veneau d-a berbeleaca, slujitorul întrebă pe omul cu brîul:

— Cum să-ți vopsească brîul?

— Să-l vopsească cum dracu l-o vopsi, răspunse el.

— Cînd să vie omul să-și ia brîul? întrebă pe boiangiu

— Să vie cînd naiba o veni, că este gata.

Știți voi ce zice în cartea aceasta?

Locuitorii unui sat, coprinși de dorința de a asculta și dînșii, dumineca, sînta Evangelie, se hotărîră a răspunde cu toții la întrebarea ce le tot făcea preotul cînd era să citească Evangelia.

În dumineca următoare, preotul, după obicei, mainainte de a citi Evangelia, făcu următoarea întrebare în modul cum se cîntă aceste învățături sfinte:

— Oameni buni, știți voi ce zice în cartea aceasta?

— Nu știm, răspunseră cu toții deodată.

— Daca nu știți, la ce să vă mai spui, zise preotul, închise cartea și se retrase.

Pasămite, bietul preot nu că nu știa să citească, vorbea însă cam bîlbîit și se temea să nu rîză lumea de el. Liturgia, cum, cum, o încurca el; dară cînd venea la citirea Evangelii, se slujea de asemenea tertipuri.

Sătenii, după ieșirea de la biserică, se adunară, se sfătuiră și se hotărîră ce să zică cînd vor mai fi întrebați.

A doua duminecă, la timpul de a citi Evangelia, preotul iară zise, după obiceiul său:

— Oameni buni, știți voi ce zice în cartea aceasta?

— Știm, răspunseră sătenii.

— Daca știți, la ce să vă mai spui eu, iarăși le zise preotul.

Țăranii se adunară din nou și se hotărîră cam ce să răspunză la o altă întrebare.

A treia duminecă, preotul iară întrebă:

— Oameni buni, știți voi ce zice în cartea aceasta?

— Știm, răspunseră cei ce steteau în dreapta

— Nu știm, răspunseră cei ce se aflau în stînga.

— Cei ce știu să spuie la cei ce nu știu, zise preotul și se trase în altar.

De astă dată, nemaiștiind cum să facă ca să poată să auză citindu-li-se Evangelia, adunarea sătenilor hotărî a se plînge la protopopul, ceea ce și făcură.

Acesta veni în dumineca următoare să asiste la liturgie și totdeodată să asculte și justificările preotului.

Cînd fu să se citească Evangelia, preotul, care înțelese de ce venise protopopul, ieși din altar cu cartea în mînă fără să se sfiască de ceva și începu cintînd, ca cum ar spune Evangelia:

— Părinte protopoape, am o sută de oi, jumătate ție, jumătate mie. Am patru boi, doi ție și doi mie. Mai am patru cai, doi porci, cincizeci de capre și altele și altele, jumătate ție și jumătate mie.

După terminarea liturgiei, protopopul se adresă către săteni:

— Ce spuneți dumneavoastră că preotul nu știe citi Evangelia? Dară mai frumoasă Evangelie ca cea de astăzi unde socotiți dumneavoastră să mai auziți? Nici eu însumi, cu toată protopopia mea, n-am mai auzit Evangelie interesantă ca cea de azi. Mai bine faceți bunătate și nu mai cîrtiți în contra preotului dumneavoastră, căci de se va afla la curtea lui vodă de un asemenea preot, vi-l ia și rămîneți cu buzele îmflate. Unde socotiți să găsiți preot mai bun decît acesta?

Preotul în urmă a făcut din cuvînt în cuvînt tot ce zisese el în Evangelie.

Ieftin și scump

— Tată, am găsit un bou ieftin; bine ar fi să-l cumperi, zise un june ca de optsprezece pînă la douăzeci de ani tatălui său, plin de bucurie.

— De unde știi tu că este ieftin, și cine este cel ce îl vinde? întrebă părintele.

— Este un nenorocit, tată, răspunse junele, căruia i-a murit pînă acum mai mulți boi. Vitele ce bruma i-a mai scăpat le-a schimbat pe bani. El voiește să se apuce de altceva, căci cu vitele n-are noroc. Boul ce i-a rămas încă este hotărît să-l dea pe ce l-o da, numai să scape de dînsul, și nu găsește să-l vînză.

— Și în cît l-a lăsat?

— Eu l-am tocmit si îl pot scoate cu vro cincizeci de lei.

— Este scump, dragul tatei.

Surprins de răspunsul tatălui său, bietul june lăsă ochii în jos, tăcu și se duse într-ale sale. Era convins că tată-său știe ce spune.

Soarta, care pînă aci fusese cam aspră cu această familie, se îndură în cele din urmă, și de un cîrd de vreme începu a-i zîmbi. Pe ce punea mîna bătrînul, totul îi ieșea spre bine.

După vro doi ani de la aceasta, bătrînul se întoarse acasă într-una din zile cu un bou frumos. Avea de ce se prinde ochiul cînd se uita cineva la el.

Fiul, cînd văzu în bătătură un astfel de bou, alergă, la tată-său într-un suflet și, plin de bucurie, îi zise:

— De la cine ai cumpărat boul ăsta, tată?

— De la obor, tătucule.

— Și l-ai luat mai ieftin decît care îl găsisem eu mai anțărț?

— Ba nu; pe acesta am dat mai mult, deși acela nici el nu era prost. Boul ce vezi în bătătură mă ține 200 de lei.

— Boul ce tocmisem eu era numai 50 de lei, și atunci mi-ai zis că este scump, tată dragă.

— Așa este, fătul meu. Aceasta o zic și acum. Atunci boul cu cincizeci de lei era scump, fiindcă n-aveam bani. Astăzi, acesta cu două sute de lei este ieftin, fiindcă, de la mila lui Dumnezeu, am putut lega și noi gura pînzei. Aceasta s-o ții minte în viața dumitale.

Bolnavul și doctorul

Un oarecare bolnav nu se putea mira destul de multa dragoste ce-i arăta familia sa de cîteva zile încoace. Căzut bolnav de mai multe luni, căutat de doctorul cel mai în renume din oraș, el, in loc să se facă bine, simțea din ce in ce că slăbește mai mult.

Toată familia, toți consîngenii săi se grăbeau, în cele din urmă, a-l vizita și a-i arăta durerea ce simt că nu se poate întrema mai curînd și care de care se întrecea a-i arăta simțimîntele de iubire și de interes ce aveau pentru dînsul.

Pasămite, medicul, căruia i se înfundase toată procopseala după ce aduse pe pacient pe marginea mormîntului, ca să nu i se dea pe față arama, spusese familiei că lipsa de sînge este așa de complectă, încît însuși Dumnezeu n-ar mai avea ce-i face. El recomandă consîngenilor să-i facă toate voile, căci peste puțin n-are să mai fie între ei și cu ei, iar el încetă de a mai veni la vizită.

Din partea lor, rudele arătau atîta prevenire pentru dorințele lui, încît căutau a i le ghici; și apucau înainte de-i împlinea toate cererile pînă a nu le declara el.

Aceasta era o enigmă pe care bolnavul nu o putea dezlega.

Părăsit de medic, morbosul nostru tărăgîia sub sarcina unei slăbiciuni povăroase. El văzu că medicul curant nu mai vine și se mira cum de nu-l înlocuiește cu altul familia și rudele, ce de altminterea vedea că se interesa de viața lui. În fine, de urît, începu a ieși cîte puțin, cînd susținut de vreo rudă și cînd cu trăsura. Mulți din amicii ce întîlnea nu-l mai cunoșteau. Povestind el unora și altora suferințele sale, cu un grai obosit, unul dintr-înșii îl învăță a mînca slănină și a bea borș.

— Nu știu, zău, zise bietul morbos, daca astă secătură de doctorie va putea să-mi facă ceva bine. Eu am cheltuit bani, nu glumă, pe o mulțime de alte medicamente, tot d-ale scumpe și tot nu m-am folosit cu nimic. Voi face și astă încercare; și daca nu mi-o da înde bine nici ea, apoi îmi voi recomanda sufletul lui Dumnezeu și pace.

Trecuse cîțiva ani. Morbosul nostru se făcuse bine. Medicamentul ce disprețuia, încetul cu încetul, îl puse în picioare. El, văzînd că îi merge bine, urmă cura întccmai după prescripțiile ce îi dase amicul său.

Medicul curant și uitase de dînsul. După ce-și luase remunerariul și părăsise pe morbos, nici că se mai interesa despre el. După dînsul, clientul său trebuia să fie pe lumea cealaltă. Așa hotărîse dumnealui cu indiferința și răceala ce caracteriza pe unii din succesorii lui Esculap, și așa ar fi voit să fie.

Într-una din zile aflîndu-se fostul nostru morbos într-o casă la unul din amicii săi, dete peste dînsul medicul cu pricina și rămase ca trăznit din senin la vederea lui. De unde îl lăsase slab și uscat ca o prună opărită, acum îl vede plin și rumen ca o cireașă. Și ca să nu se cunoască încurcătura în care se afla, se adresă la dînsul în glumă:

— Bine ai venit de pe lumea cealaltă! Ce mai veste p-acolo? Știu că ai ce să ne spui.

— Multe, zise morbosul, încît de v-aș povesti un an și tot n-aș termina. Aș avea ce să vă spui de pe la rai, v-aș spune ce am văzut pe la iad, căci am vizitat și iadul. Din toate însă, să vă narez binele ce am putut să fac și eu pe lumea cealaltă:

Ajung la iad. Acolo tartorul dracilor se certa cu Moartea: „Ce este cauza, zicea domnul întunerecului către Moarte, de-mi aduci atîtea puține suflete de cîtva timp?“ „Nu pot să fac mai mult, răspunse îngerul morții. O spuză de medici au ieșit ca din pămînt și îmi dispută victimele. Nu e bolnav lîngă care să nu vie cîte doi și trei, cari îmi răpesc din mîni pe oricare voi să înhaț eu. Ca să ajungem la un rezultat bun, părerea mea e să curățim mai întîi pe medici și apoi cît pentru cei profani ne va fi prea ușor.“

„Așa să fie”, răspunse furios domnul satanilor.

După asta văzui că Moartea prezentă tartorului o listă de medici pe care voia să-i ridice ea dintre cei vii, listă scrisă cu roșu pe cîteva coaie de hîrtie neagră ca păcura. Am asistat la citirea întregei liste; cînd, cam către coadă, auz și numele dumitale. Atunci n-am mai putut să mă opresc a nu zice și eu ceva, și m-am adresat către maimarele satanilor cu următoarele cuvinte: „Preaîntunecate împărat al celei mai profunde împărății din univers, nu este mult timp de cînd am venit de pe tărîmul uneia din milioanele de globuri ce există în spațiu. Între numele medicilor ce vi se citi, am cunoscut în persoană pe acela ce se pronunță acum. Pot să jur pe viața mea din lumea aceea și din aceasta că persoana menționată nu numai că nu vă face nici un rău, dară, din contra, ea vă face serviciile la care nici nu vă așteptați. Rău și fără cale s-a trecut între inamicii voștri. Eu vă pot asigura că el este cel mai credincios și supus slujitor al vostru.“ „De unde știi tu asta?“ mă întrebă încornoratul cu o voce care făcu să se cutremure bolțile întunecosului imperiu.

„Prezența mea aci, răspunsei, este o mărturie ce nu se poate contestă.”

Atunci tartorul își înmuie laba sa cea cu ghiare de o jumătate de cot într-o căldare cu smoală în care fierbeau niște suflete, șterse numele dumitale dintre medici și astfel și mort iată că am putut face un bine, pentru care toată lumea crez că îmi va mulțumi.

Las’ să zică, numai eu să nu-ți dau

Argatul unui preot de sat era foarte amărît. Preotul, cam strîns, nu-i da niciodată mîncare pînă să se sature bine, sub cuvînt că un om nu trebuie să se închiuie burtei. El zicea că omul este mai ușor cînd mănîncă mai puțin, este mai deștept și mai harnic la lucru; iar cel ce se îmbuibează cu mîncare multă, se face greoi, leneș și lucrul nu-i sporește.

La toate astea se îndupleca bietul argat. Cînd venea timpul de plată, uita toate neajunsurile. El vedea că i se plătește cinstit: își priimea dreptul său pînă într-una.

Sătenii, de cîte ori îl întîlneau la cîrciumă ori la horă, îl luau peste picior, zicîndu-i că vine acolo cu burta plină de colaci.

Într-una din zile argatul se înfățișează înaintea preotului și îi zise:

— Părinte, eu o să fiu nevoit să ies de la sînția-ta.

— Dară de ce, băiete? Nu te mulțumești pe simbria ce-ți dau eu? Ai găsit într-altă parte simbrie mai multă?

— Ba nu, de simbrie, chip, n-aș avea ce zice. Îmi plătești destul de cinstit. Dară, uite, sătenii, de cîte ori mă întîlnesc, mă ia în rîs. Ei îmi zic că merg pe la dînșii tot cu burta plină de colaci, și sînția-ta știi bine că eu le duc dorul.

— Băiete, răspunse preotul, ce-ți pasă ție de lume. Lasă să zică ei cît or vrea, numai eu să nu-ți dau.

Unii iau folosul

Ș-alții port ponosul.

Scrie, logofete, scrie!

Era un boier poznaș, căruia nu prea putea să-i intre în voie fitecine. Odată, avînd trebuință boierul de un logofăt, dete sfară printre logofeți despre una ca aceasta.

De îndată droaia de logofeți începu a merge la boierul, și cu metanie plecată, cerea să fie priimit în slujbă. Boierul, care știa că numai să arunce cu căciula și va veni o spuză de logofeți, ca părul din cap, se ținea cam greu. Și cum era și de poznaș, pe fiecare din logofeți cum venea, așa îl trimetea să se plimbe.

Un potcaș de logofăt, însă, îi veni de hac. Cum se înfățișă la boierul, nu știu ce făcu, nu știu ce drese, că boierului îi cam plăcu boiul, înfățișarea și vorbele lui, căci, ce e drept, erau hazlie ș: țanțoșe. După ce îi arătă hîrtie și condei, îi zise și lui, cum zisese și la toți ceilalți logofeți, care mai venise:

Scrie, logofete!

— Scriu, boierule, răspunse el.

Și după ce scrise aceste vorbe, stătu. Boierul, văzînd că așteaptă și nu mai scrie, îi zise iarăși:

— Scrie, logofete, scrie!

— Scriu, boierule, scriu.

Astfel merse treaba pînă de vro cincisprezece, douăzeci de ori.

În cele de pe urmă, luă boierul să vază ce scrisese.

— Tu ești de mine, por’-de-cîine, îi zise boierul și de astăzi chiar să știi că ești în slujba mea.

— Mă cam bătea pe mine gîndul despre una ca asta, boierule, răspunse el zîmbind.

Apoi, luîndu-și inima în dinți, întrebă și el pe boier, zicînd:

— Te rog, boierule, ia spune-mi de ce nu ți-a plăcut scrisul de la nici unul din cîți logofeți s-a înfățișat la d-ta?

— Să vezi, tu, mă, scrisul la mai mulți mi-a plăcut, dar ceea ce scrisese nu mi-a plăcut. Unii îmi scria Tatăl nostru, sau Crezul pare că eu aș fi fost popă. Alții îmi scriau la jelbi cu genuchi plecate și cu lacrămi fierbinți, de cît p-aci era să mă opărească. Iară alții mizgăleau hîitia cu niște zapise și cu niște fleacuri de parcă le vîndusem vrodată brînză, și d-aia le-am dat tutulor răvaș de drum. Tu însă n-ai scris așa frumos cum unii din logofeți scrisese; dară n-ai ieșit din cuvîntul meu. Și să știi, tot așa să umbli cît vei fi la mine, c-apoi te așteaptă falanga.

Bobîrnacul neamțului

Un român și un neamț se pun la vorbă. Românul cu înfățișarea lui sinceră și cu grai glumeț; neamțul cu figura serioasă, cu aerul său de a ști tot. Erau cunoscuți vechi.

Și, povestea ăluia, vorba, vorbă aduce; din una din alta, se întinseră și ajunseră la dialogul următor:

— Știi dumneata, zise neamțul, de ce perii de pe cap albesc mai-nainte decît cei din barbă?

— De, știu și eu? răspunse românul. Daca știi dumneata, spune-mi și mie.

— O halbă de bere vei avea, daca vei putea să-mi spui.

— Iaca ce crez eu în privința aceasta, daca mă apuci să-ți spui, zise românul: omul cînd se naște, are peri pe cap; prin urmare aceștia sunt cu optsprezece pînă la douăzeci de ani mai bătrîni decît cei din barbă; părul pe barbă cam pe la acest timp se arată și atunci abia ca niște tulei. Nu este așa, neamțule?

—Ba așa, române. Acum spune-mi daca poți, pentru ce la unii oameni albesc perii din barbă înaintea celor de pe cap?

— Asta spune-o d-ta, zise românul neamțului, și vei avea o litră de vin vechi de Drăgășani.

— Nu știu ce să-ți spui, răspunse neamțul.

— Nici eu nu știu; dară stai, iată ce crez eu și pentru aceasta, adaogă românul: perii din barbă se albesc înaintea celor de pe cap numai la acei oameni, cari în toată viața lor trăiesc în condiție de soldați. Ei, fiind siliți a purta capul tot acoperit, încît și cînd salută nu-și iau căciula de pe cap, barba lor îndură toate maltratările timpului și o sumă de neajunsuri. O altă seamă de bărbați, cărora le albește părul din barbă înaintea celui de pe cap, sunt aceia pe cari îi cîrmuiesc nevestele lor. Punga casei este pe mîinile femeilor. Ele le iau socoteala pînă-ntr-o para de ceea ce cîștigă cu munca lor. Ei n-au altă voință decît a muierilor lor; cum le cîntă ele așa joc ei. Pe acești bărbați mai adesea îi îmbrobodesc femeile lor. Nu este așa, neamțule?

— Ba cam așa, răspunse neamțul, oftînd.

— Stai acum să-ți dau un bobîrnac, zise românul neamțului, și beați berea; eu însă îmi voi bea vinișorul meu de Drăgășani, ca să nu mai stric orzul pe gîște.

Gard peste mort

Dar ce ai pățit mă, danciule, de vii așa tărbăcit? ziseră lăieșii, către unul dintr-ai lor ce se întorceala șatră.

— Ce ați zis voi, tărbăcit? Apoi degeaba, că nu știți nimic, răspunse dănciucul. Am făcut o mare izbîndă.

— Spune și nouă! Spune și nouă! Mîncați-aș iaca ce.

— Ei bine, ascultați, daca voiți a ști.

— Ascultăm, ascultăm, numai să ne aprindem ciubeicile, răspunseră toți deodată.

Un cerc mare și neregulat se formă împrejurul danciului, care începu să povestească cele următoare:

— Am fost, mă, la a vie din deal a românului, ca să iau struguri. După ce am intrat în vie, cam pe furiș, am început să mănînc la foi de vița cu gînd ca să adaog la aceea ce aș fi voit să iau cu mine, și aceea ce aș fi putut mînca. Cînd, hoțul de păgubaș mă văzu. Și unde luă:

O furcă de paie

Ca să mă spaie; iar eu o întorsei la șiretlic, și unde:

Îmi luai un arac de vie

Ca să se spaie să nu vie.

Aș! Cum de să nu vie românul dracului la munca lui.

Mă ajunse, mă, și cînd dădu o dată mă duru de două ori. Cînd eu, tot el; cînd și eu, iarăși el, pînă ce mă aruncă gard peste mort.

A treia zi, unde mă deșteptai și eu din înfierbințeală, luai o piatră mare și o aruncai spre vale la ei. Îndată se tulbură apa și începu să miroasă a om mort.

Văzînd primejdia, o luai la sănătoasa și într-un suflet ajunsei aici.

— Bravo, danciule! strigă tot sălașul. Să ne trăiască danciul!

— Să-l mănînce mă-sa de voinic, zise o bahniță bătrînă.

Săracilor mîni multe!

Isprăvnicelul unei moșii căpătase de la stăpînă-său, pentru slujbele sale cele credincioase, un petic de loc ca să-l lucreze pe seama sa. El, din firea lui fiind zgîrcit, nu-i venea a scoate să plătească oamenilor pe care voia a-i pune să-i muncească. Ce să facă, se gîndea el, ca și locșorul lui să fie muncit și bani să nu dea și nici el să nu se ostenească cu munca?

Se duse pe la săteni și le dete de știre că-n ziua de sărbătoare cea mai apropiată să știe că au să se adune să-i facă o clacă, muncindu-i cu mic cu mare locșorul lui, ceea ce se și făcu.

Se știe că la clacă bani nu se dă, ci numai de mîncare și de băutură.

Creștea inima într-însul cînd se uita isprăvnicelul cum mergea de repede lucrul.

Pluguri, rarițe, brăzda pămîntul, parcă n-ar fi fost zdravăn. Îi rîdea mustața, cînd vedea sumedenia de lume, ca albinele, cum mergea în sus și în jos, și se întorcea care de care să facă treabă mai bună și mai iute. Cînd băgă de seamă, cam pe la nămiazi, că locușorul lui este arat și aproape de a fi și semănat, sări în sus de bucurie și strigă:

— Săracilor mîni multe!

Sătenii văzînd că se apropie de a sfîrși munca, nu lăsară de nămiezi, ci se puseră cu inimă și dară un prefai bun lucrului ce mai rămăsese. Astfel ei sfîrșiră înainte de cum făcuseră Socoteala. Ce nu se face cînd lucrează omul cu voie bună, cu cîntece, și cu glume!

Acum trebuia să le puie masa.

Ispravnicul tăiase un noaten și îl pusese la foc. Ce să fie un noaten la atîta leaotă de lume? Nu le ajungea nici pe o măsea să puie.

Daca văzu isprăvnicelul puse de tăie un grăsun (porc de un an). Într-o clipă îi smulseră coama, îl pîrliră, îl fripseră și-l mîncară. Le mai aduse nițică pastramă, brînză, ouă, ce se mai găsi prin bordeiul lui.

Pe cînd mîncau oamenii și rîdeau și povesteau fel de fel de glume și ghicitori, isprăvnicelul se uita cu jind cum i se duce atîtea lucruri de mîncare pe gîturile muncitorilor. El credea că claca este păpușe, dară văzu acum că nu încape pe ușă. Cînd auzi că oamenii mai cer de mîncare, el o rupse d-a fuga și strigă:

— Dracu să vă ia de guri multe!

Muierea fățarnică

Iencușor și Mitică era doi copii cari se iubea ca niște frați. Vecini fiind, ei crescuseră împreună, se jucaseră, merseseră la școală. În toată copilăria lor, ei fuseseră nedespărțiți.

Pe Iancu îl trimise tată-său, după ce se mai mări, la un frate al său, negustor mare, în alt oraș depărtat. Gîndul lui era de a face din Iancu un negustor de frunte și procopsit.

Iancu se supuse voinței părintești, fără să cîrtească. El trăia bine la unchiu-său. Cu toate astea, Mitică era nelipsit din amintirea sa.

Mitică, rămas acasă, crescu. Învăță și el un meșteșug, se făcu flăcău, se însură, deschise prăvălie și trăia bine cu nevestica lui. Trebile îi mergeau minunat.

Trecuse vro cincisprezece ani de cînd nu se mai văzuse acești prieteni.

Într-o zi, Mitică se pomenește că vine la el un flăcău cu mustața răsucită știi, colea, chipos; și se vedea el după față a fi chiabur.

— Bună ziua, frate Mitică.

— M’l’țum’ ‘tale, frate Iencușor. Dar grozav te-ai schimbat!

— Dar tu? Daca nu mi te arăta tata, nu te-aș mai fi cunoscut.

Iancu se întorsese acasă. Cea întîi grije a lui fuse să cerceteze de prietenul său Mitică.

Acesta nu știa ce să mai facă de bucurie că-și mai văzu prietenul. Îl pofti la prînz la dînsul.

Mai-nainte însă de a se pune la masă, îl înfățișe nevestei și îi spuse că era cel mai bun prieten al său de copilărie.

După masă se puseră la taifas. Spuse Iancu tot ce i s-a întîmplat de la plecarea lui.

Spuse și Mitică toate necazurilc cu ucenicia, cu una, cu alta, pînă ce se văzu cu alba în căpistere.

— Acum, zise el, mărire ție, Doamne, trăiesc în largul meu. Meseria îmi merge bine. Am o nevastă care mă iubește de nu știe cum să-mi treacă pe dinainte. Sunt fericit. Este o evlavioasă de n-are căpătîi.

— Cum te-ai încredințat tu despre aceasta? îl întrebă Iancu.

— Cum să mă încredințez? Iacă văz că mă iubește și nu iese din porunca mea.

— Bagă de seamă frățioare, să nu-ți puie femeia coarne.

— Ia fugi încolo, Iencușor, nu mai sta de vorbi astfel.

Ca femeia mea nici la mănăstire nu găsești. Cînd mă culc, o lascitind. Cînd mă scol dimineața, o găsesc iarăși citind…

— Și totuși, îl întrerupse Iancu, dă-mi voie să-ți spui în cuget curat că muierea ta nu e cinstită.

— Ce tot stai de grăiești astfel de vorbe, Iancule? Pentru asta ai venit pe la noi, să bagi zîzanie în casa noastră?

— N-am nici un interes la asta, frate Mitică. Văz că ai început să te necăjești. Liniștește-te, cugetă și fă cercare. Atîta evlavie ce arăți tu că are ea, nu e lucru curat. Ascultă ce-ți spui eu.

Pasămite Iancu, mai frecat cu lumea, mai umblat, văzuse și auzise mai multe.

Se despărțiră. Mitică rămase cu cuiul la inimă.

Chiar în seara aceea se hotărî să-și pîndească nevasta.

Cînd să se culce, el zise:

— Ia mai lasă, nevastă, a pîrdalnică de carte și aide să ne culcăm, că mi-e somn.

— Dec! dară ce te găsi astăzi? răspunse ea. Culcă-mi-te dumneata, că iacă mai am puțintel să-mi sfîrșesc rugăciunea, și mă culc și eu.

Mitică se făcu că adoarme, și începu a și sforăi.

Femeia lui, cum îl văzu că doarme, trînti cartea la o parte și zise:

— Dormi bumben acolo.

Aruncă o rochie pe dinsa și ieși; deschise și portița binișor și plecă.

Mitică se scoală și el, iese după dînsa și pune cuiul la portiță. Apoi se întoarce în casă și se culcă. Dară unde putea dormi?

Tocmai cam despre ziuă, auzi bătînd încet la poartă.

Pasămite femeia lui venise. Și daca văzu poarta închisă, zise în sine: „Stăi măi, tu, bărbate, ai vrut tu să mi-o faci; dară am să ți-o fac eu ție“. Mitică iese în ușe și întreabă:

— Cine e acolo?

— Eu, bărbățele, răspunse femeia, fă bine de deschide.

— Dar cine ești dumneata?

— Ce, nu mă cunoști? Iaca eu, Păunica, nevestica dumitale.

— Du-te d-acolo și nu mai trăncăni; nevasta mea nu umblă noaptea la vremea asta pe drumuri.

— Deschide, zicu-ți, că mă arunc în puț.

La poarta lor era un puț.

Mitică nu mai răspunse nimic.

Păunica luă un bolovan de piatră și, bildîbîc! îl aruncă în puț.

Cum auzi Mitică asta, zise în sine: „Să vezi dumneata că nebuna dracului s-a aruncat în puț”. Ieși din casă cum se afla și se duse să vază ce s-a întîmplat.

Unde? că ea, după ce a aruncat bolovanul în puț, s-a lipit cu ulucele, lingă poartă, și aștepta acolo, fără să răsufle măcar.

Cum ieși Mitică din curte, se duse drept la puț să se uite. Ea, zdup! În curte, încuie portița și-l lăsă pe dinafară.

Se rugă bietul Mitică să-i deschiză.

De loc.

Îi făgădui ca să nu-i mai zică nimic despre întîmplarea din noaptea aceea.

Cine se uita la el?

O armrință că-i va face cutare și cutare lucru.

Dar ea îi răspunse, ca cum nici usturoi nu mîncase, nici gura nu-i mirosea:

— Du-te, du-te, omule, d-acolo la bordeiul tău. Nu mai colinda noaptea prin sat, ca un dezmetic, după potcoave de cai morți. Ce îmbli tu nu se mănîncă.

Daca văzu așa, Mitică se hotărî a sta pe o laviță ce era lîngă portiță pînă la ziuă. Trecînd streaja p-acolo și văzîndu-l numai în cămașe și în izmene, nu-i mai căută de ce-i e cojocul și îl luă de-l băgă la odubeală.

Tocmai în noaptea aceea se spărsese o zărăfie.

A doua zi, dregătorul, nici una, nici alta, cășună pe dînsul și-i zise:

— Tu, tîlharule, ai călcat astă-noapte zarafia. Te vezi după îmbrăcăminte că ești un haidamac.

Bietul Mitică, ce să zică? Deși se știa nevinovat, dară în halul în care se găsea n-avea cuvinte cu care să se îndrepteze. Apoi, luîndu-și inima în dinți, răspunse:

— Adevărat, domnule dregător, eu am spart.

— Unde-ți sunt tovarășii?

— Nu știu de căpătîiui lor, căci m-au lăsat precum mă vezi, ș-a fugit. Mă leg însă că vi-i dau în mînă. Pentru aceasta îmi trebuie un răgaz de cîteva zile, pînă să-i caut.

Ceru doi slujitori de la dregător care să meargă cu dînsul să-i caute.

Îi dete.

A doua zi era o sărbătoare mare. Mitică se duse cu slujitorii stăpînirii îmbrăcați tiptil pe la mai multe biseric și băga de seamă la toți cîți venea.

Într-una din bisericele cele mai mari văzu pe un om că intră. Unde ceilalți aducea cîte o lumînărică, el aduse o făclie. Unde ceilalți făcea cîte două-trei cruci și se așeza la locul lor, el făcea niște mătănii cu coadă pe la toate icoanele, de credeai că este sîntul Martin care a făcut minunea că, mîncînd un coș cu melci, coșul rămase tot plin.

— Ăsta este, zise slujitorilor, puneți mîna pe dînsul.

Slujitorii deocamdată nu cutezară, văzînd atîta evlavie la el; dară n-avură ce face, îl înhățară și-l duse la tumurluc.

Cînd îl scoase la înfățișare, îi zise dregătorul:

— Tu, împreună cu ăsta, arătînd la Mitică, ați călcat zarafia cutare. Unde sunt banii? Tîlharule!

Acesta făcu niște ochi cît toate zilele de mari și o strîmbătură de mirare, de nu știa dregătorul ce însemnează aceea. Apoi răspunse:

— Daca este să spui adevărul, apoi eu sunt care am furat banii. Dară un lucru este de care nu mă pot domiri.

— Care? îl întrebă dregătorul.

— De unde și pînă unde știe omul ăsta de călcarea ce am făcut-o eu singur?

— Apoi îți este tovarăș. Amîndoi ați săvîrșit tîlhăria. El a spus.

— Poate să spuie el mult și bine. Dar eu de-l voi mai vedea încă o dată, se face de două ori. Singur-singurel am fost.

— Auzi, mă? zise lui Mitică dregătorul.

— Are dreptate, răspunse Mitică.

— Cum l-ai cunoscut, dară?

— Iacă, iacă, iacă, ce mi s-a întîmplat cu nevasta, mai zise Mitică; și de la dînsa am zis că toți cei evlavioși afară din cale nu sunt oameni cinstiți. Pe omul acesta, uite, uite, uite, ce l-am văzut făcînd în biserică, și, dîndu-mi cu socoteala că este un tîlhar, văz că n-am greșit. Pe tîlhar îl trimise la ocnă, iară pe Mitică acasă la el. Cum se văzu scăpat de nevoie, Mitică urcă Dealul Mitropoliei. Mulțumi apoi prietenului său că i-a deschis.

Vorbele bătrînești sunt pietre nestimate

Badea era un băiat de treabă. El își vedea de munca cîmpului, își îngrijea vitele și ducea sarcina casei tătăni-său, mai bine decît mulți oameni maturi. La dînsul toate era jucărie. Lucrurile cele mai grele pe care ceilalți le făcea cu mare anevoință, la el era floare la ureche. Era inimos și cu voie-bună, nevoie mare. Numai după umblet, îl cunoștea sătenii. Avea un mers mîndru și el totdauna cînta. Niciodată nu-l vedeai trist. Apoi unde punea el mîna, punea și Dumnezeu mila. Era blînd, supus la cei bătrîni și ascultător, încît tutulor le era drag să se uite la dînsul. Fetele insă se băteau după dînsul. Lui nu-i plăcea flecăriile și vorba lui era vorbă de om în toată firea. Cînd trecea cîte un bătrîn pe dinaintea casei lor, el se scula în picioare și apuca înainte de-i da bună ziua.

Toate bune. Un lucru însă nu-l domirea pe el. De ce cînd trecea el pe la alde moș Panciu, și-i dă bună ziua, acesta îi răspunde: „Mulțumim dumitale, împărate”. De una, așa era, cum zicea moș Panciu. Lui nu numai că-i plăcea să-l vază, dar i se scurgea ochii după dînsul, cînd trecea pe acolo. Și avea la ce se uita moș Panciu: Badea umbla cu o căciulită de hîrșie bună, pusă într-o parte ca un militar d-ăia vitejii, purta niște ițari albi, în picioare opinci cu nojițele legate de picior, de socoteai că sunt turnate acolo; o cămașe pe dînsul de borangic cu mînicile largi, de s-o spargi cu limba, și pe d-asupra cu țundra prinsă de gît cu încheietori și lăsată cam pe un umăr, parc-ar fi fost un fecior de domn, nu altceva.

N-avem nevoie a mai spune că era nalt ca un brăduleț, mustăcioara trasă, știi colea, ochii lui mîncau foc, și cu chica lăsată pe spate.

Îi plăcea lui moș Panciu să se uite la dînsul, vezi bine, căci și el fusese un pui de românaș.

În tinerețile lui, sărbătoarea da raita prin șapte sate, și cîte alea toate nu făcea el!

Cum, cum, Badea nu putea să-și dea seama de felul cum îi mulțumea moș Panciu cînd îi da bună dimineața, ori bună seara.

Trecu ce trecu și Badea se însură. După aceasta mai trecură la mijloc vro cîteva luni și el nu rnai întîlnise pe moș Panciu. În cele din urmă, aducîndu-și aminte de el, Badea zise în sineși: „O să-mi fac treabă să trec pe la nea Panciu, că nu l-am văzut de mult“.

Ceea ce zise și făcu: trecu pe la casa Panciului și iacă că el tocmai sta dinaintea ogradei.

— Bună dimineața, nea Panciule. Ce mai faci? Ești sănătos? zise Badea.

— Mulțumim dumitale, om in rindul oamenilor. Iacă și eu p-aci cu bătrînețele. Ce să facem?

De unde pînă aci îl făcuse tot împărat, acum îl face om în rîndul oamenilor. La aceasta nu se aștepta Badea. Ba că o fi una, ba că o fi alta. Aș, nu putea el ghici ascunsul vorbelor bătrînului. Se mai gîndi, se răzgîndi. Nimic.

Îi rămase în minte aste vorbe. El însă își căută de ale lui ca și pînă acum. Dar fiindcă vorba ăluia: om în lume n-a stătut a fi fericit cu desăvîrșire, Badea dete peste o muiere a dracului: leneșă, puturoasă și guralivă. De cum se făcea ziuă, o lua papuc la drum pin sat. Nici tu casă, nici tu masă, nici tu de unele. La ea nu se știa de nimic.

Bietul Badea la început îi spuse cu binele ce avea să facă. Aș, unde să-l asculte. Ea se lua la colț cu dînsul. Îi zise și mai cu răul. De loc. Îi zise apoi și în adunarea bătrînilor. Ea se făcu și mai arțăgoasă. Se căia bietul Badea că-și închisese lumea cu dînsa.

Dacă văzu că nu e chip de îndreptare, urcă Dealul Mitropoliei și se despărți de nevastă.

Ei! mult după astă întîmplare, nu știu cum se făcu, nu știu cum se drese, că Badea trecu iară pe la moș Panciu și, văzîndu-l, îi zise:

— Bună ziua, nea Panciule. În cit ai mai lăsat-o?

— Mulțumim dumitale, om ca neoamenii. Iaca fac și eu umbră pămîntului, pînă într-o zi…

Badea al nostru puse ochii în jos, plecă cu coada între picioare și tocmai acum începu a veni și el d-acasă.

Se mulțămi în cele din urmă, ferindu-se să nu încalece și pe calul altuia.

Vulpea firoscoasă

Într-o vie paragină își făcuse culcușul o vulpe. Acolo fătase și crescuse mai multe rînduri de pui. Stăpînul viei era un pierde-vară, care aștepta să-i dea cineva mură în gură. În toate verile croia la planuri cum să-și lucreze via, dară nu punea mîna să facă nimic. Via din ce în ce se părăginea.

Cei din urmă pui ai vulpei se făcuse cățelandri. Începuseră și ei a sări din cuib. Într-una din zile, unul din puii de vulpe zise mamei lor:

— Mamă, nu e bine de noi.

— Dară de ce, mă? întrebă mumă-sa.

— Am auzit azi pe stăpînul viei, răspunse cățelandrul de vulpe, zicînd: „Mă, da’ ce mare a crescut bălăriile astea. Săptămînă viitoare am să pui s-o sape.“

— Tăceți din gură și cătați-vă de treabă, le zise vulpea bătrînă, cunosc eu cine este stăpînul viei.

Vara trecu și nici o postată de pămînt nu fu ridicată din vie.

În vara următoare cățelandrii își făcuseră și ei fiecare cîte un culcuș.

Ieșind la vînătoare, fiecare încotro putea, auziră iarăși pe stăpînul viei, care venea din cînd în cînd să-și vază via, că are de gînd să și-o sape.

—Mamă, zise unul, după ce se adunară cu toții împregiurul bătrînei vulpi, am auzit azi pe stăpînul viei că are să puie să smulgă cu mînele burianul din vie și să-i dea o săpătură țeapănă, căci prea s-a înțelenit pămîntul.

— Ia cătați-vă de treabă, vă spui eu, și n-ascultați la fleoanca lui, zise bătrîna.

Trecu și vara asta și nici un buruian nu se clinti din loc.

În cealaltă vară ce sosi, cățelandrii de vulpe se făcuse vulpi cumsecade și fiecare din ei avea cațelandri.

Într-una din zile se adunaseră toți vulpoii și vulpile cu cățelandrii lor la vulpea bătrîna și-i spuseră:

— Mamă, am auzit azi pe stăpînul viei că de s-ar usca mai bine burianul, căci are de gînd să dea pîrjol viei la toamnă, căci și așa nu-i aduce nici un folos, și apoi vrea să limpezească locul.

— Ei, dragii mei, acum să vă luați ale trei fuioare și să vă risipiți ca puii de potîrniche care încotro va vedea cu ochii; căci nebunul este în stare să facă o așa becisnicie.

Crivățul și petecul de cojoc

Într-o iarnă, crivățul se furlandisea și, umflîndu-se în pene, zicea:

— Vu, vu, vu! Păziți-vă, că vă îngheț.

Un petec de cojoc, aruncat pe un gunoi, ridicînd capul, întrebă:

— Ce zici?! Ce zici?!

— Taci din gură acolo! Cine vorbește cu tine? îi răspunse crivățul, și-și cătă de treabă.

Minunea resteului

Soarele deduse în asfințit, cînd un călător ajunsese într-un sat sărăcăcios; și ca să-și urmeze călătoria, era peste putință, de teamă a nu înnopta pe cîmp sau în vreo pădure; se oțărî dară a mînea noaptea aci și pentru aceasta trase la casa unui țăran.

— Bun găsit, vericule.

— Bun venit, jupîne.

După ce săteanul îl priimi să mîie la dînsul, omul începu să se îngrijească oarecum de cină. Merindele le sfîrșise după drum; prin urmare trebui să ceară a cumpăra de la gazdă. Dară care fu mirarea lui cînd i se spuse că nu va putea găsi nici de unele, fiindcă erau prea săraci. S-ar fi lipsit el de cină; dară burta îi aducea aminte că de pe la nămiezi nu priimise nici o hrană.

Se văzu dară nevoit a alerga la mijloace piezișe, și începu:

— Ziseși, neiculiță, că n-aveți nici de unele?

— Așa, jupîne.

— Bine. Adu resteul încoa, că-mi fac eu de mîncare, acum.

Țăranul, curios, voind să vază ce mîncare are să fie aceea din resteu, se grăbi a i-l aduce.

Pînă atunci, călătorul adunase niște rascote, surcele și ășchii de lemne ce putu afla prin bătătură și ațîțase un focșor bunicel, puind și crăcanele. Țăranul sta și se uita, și din ce în ce nerăbdarea lui creștea.

Ceru dară călătorul o căldare cu apă și sare și o atîrnă de crăcani. Mai ceru și o tigăiță, și o așeză și pe dînsa pe foc. Apoi întorcîndu-se către țăran și țărancă, care căscase gura la dînsul, zise:

— Ia vedeți, mă rog, vrun pumn de mălai, așa, ceva, n-aveți? Că am să vă fac să vă cruciți.

Țăranca alergă, scutură desagii și aduse malai; după ce-l puse în căldare, călătorul mai adaogă:

— Ia mai vedeți, așa mă rog, nițel unt, cam așa, știi, întorcînd din mînă, fie oricum va fi.

Țăranul, din ce în ce mai curios, făcu semn femeii să caute și, după ce odorogi pîn toate ulcelele, aduse și unt. Pus și acesta în tigăiță, călătorul zise iarăși:

— Ia cătați acum doar de-ți da peste vro două-trei cuibare de ouă, c-am să fac ceva să se ducă pomina.

Femeia sări și, scotocind prin cotețe și prin cuiburi, aduse patru ouă. Cum le văzu, călătorul zise:

— Așezați-vă acum, să vedeți minunea.

Ei zgîiră ochii mari, iară el mestecă mămăliga, făcu jumări și începu să mănînce.

— Da’ bine, jupîne, așa știam să facem și noi, zise țăranul, care înțelese că fu amăgit; unde e minunea resteului?

— Uite-o, răspunse călătorul, scoțînd un sfanț și puindu-i-l în mînă.

Bucatele afumate

După ce călcase focul văduviei pe un biet ora, norocul îl ajută să dea peste o femeie de treabă și bună. Se căsători omul de a doua oară. El era mulțumit.

De unde casa lui era risipită, văzu că începe a se aduna, bilșugul intră pe ușă, iar nevoia ieși pe fereastră. Muierea îl căuta și îl îngrijea ca pe un copilaș. Vezi că îi era drag. Și el își iubea muierea, fiindcă vedea hărnicia ei. Pentru aceasta, nici el nu voia să rămîie pe jos.

Cu toate astea, de cîte ori ședea la masă, el nu se putea opri de a ofta. Muierea se topea de mîhnire cînd îl tot vedea că oftează. Ea se silea să-i facă toate bune și nici nu-i trecea pe dinainte ca să nu-l supere întru ceva. Bucatele le făcea însuși cu mîna ei și le gătea bine, numai și numai ca să-i placă. El ofta mereu. Azi așa, mîine așa, pînă ce într-o zi femeia, luîndu-și inima în dinți, îi zise:

— Bărbate, ce vierme te roade la inimă de tot oftezi? Daca vezi ceva în casă ce nu-ți place, spune-mi. Eu mă silesc din toate puterile mele să fac cum e bine. Daca vreun lucru nu este făcut după pofta inimii tale, învață-mă cum să fac altfel.

— Nevastă, răspunse el, n-am să mă plîng de tine nici cît negru sub unghie. Eu văz că tu te frămînți cu firea și faci totul cum să fie bine. Tu deretici, scuturi și gătești bucatele cu însuți mîna ta. Toate lucrușoarele își au locul lor și fiecare este așezat așa, încît noaptea pe întuneric să poți să te duci să pui mîna pe ele. Cînd viu de la lucru, n-am să aștept și masa este pusă și bucatele gata. Nu știu însă cum, nu știu de ce, dar bucatele n-au gust ca cele de la nevasta dîntîi. Nu te supăra pentru că ți-am spus; tu m-ai silit. Eu n-aș fi cutezat o dată cu capul să ți-o spui.

— Prea bine, bărbate, nu mă supăr de loc. Spune-mi numai, învață-mă cum făcea răposata nevastă-ta, ca să fac și eu ca dînsa.

—Nu știu, nevastă, ce să-ți spun, nu știu ce să te învăț. Atîta știu numai că gustul bucatelor ei era altfel.

Femeia, biet, se puse cu mai mare rîvnă să facă bucate care să placă bărbatului.

El ofta mereu.

Cînd într-o zi, ea, după ce așeză bucatele la foc, se dete după alte treburi ale casei și venind să mai vază de bucate, ele se afumase. Se căinea biata muiere și se smulgea de mîhnire de ți se rupea inima de mila ei, cum de i se afumase bucatele. Ea se gîndea cît de nemulțumit are să fie bărbatul ei, cînd lui nu-i place bucatele cînd sunt făcute după tot șartul lor, dar încămite acum, cînd sunt afumate. S-ar fi apucat biata femeie să facă alte bucate, dar n-avea timp. Era tîrziu. Trebuia să vie de prînz bărbatul.

Puse masa și-l aștepta cu inima cît un purice, de teamă să nu-i facă imputări. Cînd îl văzu că vine, se făcu mititică și nu știa cum să umble mai cu binișorul pe lingă dînsul.

Bărbatul, cum veni, se puse la masă.

Femeia aștepta, cînd-cînd, să-i zică cine știe ce pentru că bucatele nu sunt bune. În loc de acestea, bărbatul zise:

— Mulțumesc ție, Doamne, că ai luminat pe femeia mea să-mi gătească măcar o dată bucate care să-mi placă și mie.

Pasămite, nevasta dîntîi îi făcea tot bucate afumate.

— Astfel de bucate îți făcea nevasta dîntîi, bărbate? îi zise femeia. Mulțumesc și eu lui Dumnezeu că m-a făcut în cele din urmă să știu ce fel de bucate ai mîncat de la nevasta dîntîi.

Vezi că el se învățase cu bucate afumate și acum, biet, el credea că așa trebuia să fie.

Dă-o si tu, înainte!

Răducu era om deștept și păcălici în toată puterea cuvîntului. Un lucru îl cam strica. Îi plăcea pururea să-și spele gîtul. Căci, zicea el, mă tem să nu-mi prinză gîtul rugină.

Pe la lăsaturi de sec și sărbători mari, săruta mai multe pahare pline cu apă de sapă. Daca îl ținea cineva de rău pentru aceasta, el răspundea:

— Nu e vina mea. Fiecare păhăruț plin îmi face cu ochiul și-mi trage cu mustața. Apoi eu nici în ruptul capului nu voi să le stric hatîrul.

Cîteodată se îmbrăca culaibăr ovreiesc și mergea pe la prieteni pentru petrecere. Însuși cîrmuitorul, cu toate că era un om posac, îi da cîte un bacșiș de bun cheful lui, pentru glumele Răducului cele cu șic, cînd i se înfățișa într-aceste haine și îi vorbea ovreiește.

Răducu de meseria lui era dogar.

Odată cîrmuitorul mergea pe jos prin cetate. Așa obișnuia el să facă cînd mergea în revizie. Ajungînd la o răspîntie, vede un cerc de oameni și pe cineva la mijloc care făcea gălăgie. Era meșterul Răducu, cam candriu și scoțîndu-și focul nu știu pe cine.

Cîrmuitorul se apropie. Cercul se sparge.

— Ce este asta, por’-de-cîine, îi zise cîrmuitorul cam răstit, de faci atîta zarvă în mijlocul pieței și nu lași în pace pe oameni?

— Cucoane… apoi… iacă… ei nu-mi dau pace.

— Du-te acasă de te culcă, și să nu te mai văz p-aici. Auzitu-m-ai?

— Iaca nai Dară daca nu mi-e somn? întrebă Răducu.

— Să-ți dau eu somn.

Și o dată cu vorba, cîrmuitorul îi cîrpește o palmă de parcă era venită de la Urlați.

Meșterul Răducu, fără să-și piarză cumpătul și fără să arate vreo supărare, se întoarce repede și, zărind lingă dînsul pe un dorobanț d-ai cîrmuitorului, unde îi șterge și el ăluia o palmă d-alea sositele de la ciuperci. Și totdodată îi zise cu sînge rece și liniștit:

— Dă-o și tu înainte, căci este venită de la cuconul cîrmuitor.

Acesta se umflă de rîs, îl iertă de arest, dară îl trimise acasă cu un slujitor.

Pasărea cu coada lungă

A fost o dată un boier. El avea, cum avea boierii p-atunci, și țigani robi și scutelnici și toate bunurile. Dintre toți copiii de case, copii luați pe procopseală și dintre toți țiganii, Dinu țiganul îi căzuse tronc la inimă. Și avea dreptate boierul. Dinu era un flăcăiandru isteț, deștept, înfipt și spirt, nu glumă.

Boierul de multe ori se lua după gura lui și vedea că îi iese înde bine. Dinu era nedespărțit de lîngă boier. Dinu în sus, Dinu în jos, Dinu în toate părțile. Ce zicea Dinu, nimeni nu putea să dezică.

Acest boier avea obicei, cînd spunea cîte ceva, de-și da drumul gurei, astfel încît nici el nu-și mai putea da seama de ceea ce spunea. Și cum era și de îndrăzneț, Dinu zise odată boierului:

— Boierule, mă iartă, să nu-ți fie cu supărare, dară prea le spui și dumneata groase. Mi-e rușine mie de rușinea dumitale. Spune-le nițel mai cu moț, iar nu așa odoronc-tronc, ca din topor, daca vei să te crează lumea.

— D-apoi nu știi tu, mă țigane, că cu o minciună boierească treci în țara ungurească?

— Ba știu. Dară cu una d-ale dumitale nu mergi nici la Colintina.

— Așa să fie, Dinule? Ei bine, iaca, tu cînd mă vei vedea că prea mă întinz, să mă tragi de mîneca giubelei.

Nu trecu mult și boierul se afla la un ziafet cu mai mulți boieri.

După ce-și stropi nițel măseaua, boierul simți că-l mănîncă limba. Apoi din vorbă în vorbă, fiindcă vorba vorbă aduce, el zise că are să spuie o istorie ce o văzuse cu însuși ochii săi.

Dinu, cura auzi, se făcu numai urechi și se hotărî ca de astă dată să nu lase pe stăpînu-său a cădea în păcat.

Boierul începu: —Cînd eram tretilogofăt,boieri dumneavoastră, și mă duceam la un sat din partea cîmpului, am văzut într-o pădure o pasăre așa de frumoasă cum nu mai văzusem pînă atunci. Eu dau cu socoteala că va fi fost pasărea care ne spunea dascălul că se numește finix. Ea era cam ca păunul nostru, și avea o coadă, minunat de frumoasă, și lungă, pe nemincinos, de trei stînjeni.

Dinu de la spate, fiindcă țiganul sta totdauna la spatele boierului cînd ședea la masă, îl trase de mînecă.

— Adică, zise boierul, poate că nu era de trei stînjeni; dară doi stînjeni tot avea.

Dinu îl trase de mînecă iară.

— Ce zic eu doi stînjeni? Însă dau cu socoteala că era de un stînjen, fără doar și poate.

De a treia oară Dinu trase pe boier de mînecă. Boierul unde se întoarse iute către Dinu și se răsti la dînsul, supărat foc, zicîndu-i:

— Du-te la dracu, măi țigane, ce, vei să-mi rămîie pasărea fără coadă?

Astronomul, doctorul și țăranul

Doi prieteni de copilărie mersese pe la școli în străinătate și învățase cartea pînă la brîu, adică se făcuse burduf de carte. După ce isprăviră de învățat, se întorcea acasă cu gînd ca să procopsească pe toată lumea. Unul era cetitor de stele și altul doctor. Dar fiindcă erau cam jerpăliți, sfat făcură ei și se hotărîră să nu meargă d-a dreptul în mijlocul cetăței, ci să înceapă a procopsi mai întîi pe mărginași, de la care să capete cîte ceva cu care să se mai înțolească și ei. Așa hotărîră, așa și făcură.

Trase la casa unui mărginaș. Acolo găsiră numai pe femeia casei. Bărbatul era la cîmp să adune niște coceni de porumb pentru nutrețul vitelor. Ei cerură să-i găzduiască. Între aceste, cum era și cam înde seară, iată că sosește și omul fermii de la cîmp. Îi spuse șiretenia. Omul priimi să-i găzduiască; și fiindcă auzise că sunt niște procopsiți, le așternu în casă tot ce avea mai bun pentru culcare; iar el se culcă pe prispă afară, înfășurat in gheba si în cojocul lui.

Pînă a nu se culca, femeia casei găti procopsiților niște jumări din cîteva ouă, le dete nițel lapte și nițel untișor, iar pentru bărbatu-său făcu o mămăligă d-alea înfricoșatele, și i-opuse dinainte cu un ceanac de fasole, fiindcă era in postul Crăciunului. Mîncă omul cu poftă, fiindcă era flămînd și trase o donicioară de apă de-i trosnea urechile. În vremea aceasta, procopsiții ieșiră pe afară. Astronomul, uitîndu-se pe cer, zise:

— Ce frumoasă vreme a să avem mîine.

Doctorul îl asculta cu ochii bleojdiți; apoi zise și el:

— Vezi pe omul ăsta, pînă mîine nu va mai fi între cei vii. Are să crape. Văzutu-l-ai tu ce a mîncat și cum a mîncat?

Apoi intrară in casă ca să se culce.

Pînă a nu dormi ei, intră și țăranul și zise:

— Nevastă, ia ai să adunăm ale trăncănăi de pe afară, să le dăm pe lîngă casă, că mie mi se pare că la noapte a să ningă.

Procopsiții, cind auziră, se înfundară de rîs, însă tăcură. Se culcară cu toții și adormiră. Peste noapte, cam pe cînd încep a cînta cocoșii de ziuă, țăranul intră în casă și scoală pe nevastă, să facă focul la sobă.

Doctorul zise tovarășului său:

— Acestea sunt semne că nu-i este bine. Aiurează deștept. Mai așteaptă nițel și vei vedea că are să crape.

În vremea aceasta, țăranul ieși afară și se întoarse cu o crosnă bună de lemne. Pînă să încarce brațul de lemne, pînă să vie în casă, ninsoarea îl albise, căci ningea ca în mijlocul iernei. Cînd îl văzură pricopsiții plin de ninsoare o mîlciră.

Țăranul făcu focul și se puse să se încălzească; femeia se sculase și luase furca. Ea lucra și el îi spunea la snoave pe lîngă foc. Nici că avea gînd să crape.

După ce se lumină de ziuă și văzură că afară neaua este mare și țăranul cu voie-bună, procopsiții îl întrebară:

— Cum se poate, îi zise doctorul, de n-ai nici pe dracu, după ce aseară ai mîncat un ceanac de fasole, o mămăligă întreagă și ai băut o doniță de apă?

— Iaca bine, răspunse țăranul, muncesc toată ziua, și seara cînd viu flămînd, totdauna mănînc așa. M-am obicinuit cu felul ăsta de mîncare și mi-e bine, sunt sănătos, mulțumesc lui Dumnezeu.

— Asta bine, îi zise astronomul; dar de unde ai știut tu că a să ningă în astă noapte?

— Iacă, cînd mă întorceam de la cîmp, am văzut o scroafă care aduna paie și le ducea la culcușul ei. Acesta este cel mai nemincinos semn de ninsoare.

— Aide mă, încolo, zise astronomul către doctor și atingîndu-l cu cotul, aici nu e treabă, că nu plătim nici o ceapă degerată unde și porcii sunt astronomi.

Descoperirea hoției cu paiele

În grădina boierului D… de la moșie lucrau ca la treizeci de țărani. Într-o zi cuconița boierului ieșise să se preumble prin grădină. Dumneaei era îmbrăcată țărănește. Avea niște fote lucrate numai cu mătase și cu fluturași de argint. Iia era de borangic subțire cum este casa de păiangen, și împodobită cu mătăsuri, fir și fluturași de aur; și niște conduri de pare că erau turnați pe piciorușul dumneaei. Îi ședea de minune de bine cu două coade lăsate pe spate și cu capul înfășurat într-o maramă albă ca zăpada. La gît avea o salbă numai de bani vechi de aur.

Plimbîndu-se pe ici, pe colea, nu băgă de seamă că pierduse salba, apoi se întoarse acasă. Pasămite salba nu era bine legată. Și dumneaei, sărind ca o căprioară prin ale stufișuri de flori și de verdeață, îi căzuse de la gît fără să simtă. Cînd, bre! salba nu e. Sculă în picioare toată casa, puse pe foc toate slugile să-i scoață salba din pămînt din iarbă verde, că nu e de trai. Căutară în dreapta, căutară în stînga, salba nu e!

Iar daca veni boierul acasă și află, chemă pe toți țăranii care lucrau în grădină. Îi întrebară. Dară ei luară toți pe nu știu în brațe, și căuta fiecare să se scape de năpaste.

Boierul făgădui nu știu cît celui ce-i va aduce salba, fiindcă, zicea boierul, cine a găsit-o, nu se cheamă hoție de o va înapoia. Cu una, cu alta nu o putu scoate la capăt îi. Atunci boierul hotărî să o întoarcă pe foaia cealaltă.

Chemă să vie a doua zi în casă la dînsul toți cei treizeci de țărani, chemă și pe preotul satului; pînă atunci luă treizeci de paie de grîu, le tăie pe toate după o măsură și le puse pe masă.

A doua zi se adunară toți cei chemați. Preotul se îmbrăcă în odăjdii și începu să citească rugăciunile obicinuite la asemenea întîmplări, și după ce zise și Evangelia, căzu în genuchi și împreună cu dînsul toți cei adunați. Și, ridicînd glasul, zise, cu un grai limpede, ca să fie auzit și înțeles de toți, o rugăciune, fără să știe țăranii că era scrisă de boier. Acea rugăciune cam așa glăsuia: „Doamne, tu care toate le știi și carele toate le faci cu voința ta cea mare și puternică, ascultă rugăciunea nevrednicului robului tău și fă ca paiul ce va fi la nelegiuitul acela care a furat salba să crească pînă mîine dimineață cel puțin de un lat de unghie. Făcînd tu această minune, vor scăpa atîția oameni nevinovați de năpaste și minunea ce-i vei arăta va face pînă și pe cel mai nelegiuit să te slăvească în veci.“

Toți răspunseră: „Amin”.

După aceasta sculîndu-se boierul, de față cu toții, scrise pe fiecare pai cîte ceva și împărți cîte unul la fiecare țăran.

— Mîine de dimineață, zise boierul, să fiți iarăși cu toții aici, să vedeți minunea ce auzirăți pe moș popa că va face Dumnezeu după rugăciunea sînției-sale cu hoțul.

Țăranii se duseră fiecare la ale sale. Hoțul însă stătu de cugetă. Apoi, tremurînd de frică, deși era lepădat de lege, și crezînd că paiul o să crească, nu-l lăsă necuratul de inimă ca să dea salba, ci zise: „Popa a zis că paiul să crească cel puțin de un lat de unghie, eu o să tai din pai mai mult, doar n-o fi el al dracului să crească mai mult“. Cum zise și făcu.

A doua zi se adunară țăranii unul cîte unul și aducîndu-și paiul ce priimiseră, îl da în mîna boierului. Boierul cum le vedea, le măsura și le punea grămadă la un loc.

Hoțul fu cel din urmă care veni. Cum îl văzu boierul, îi ieși înainte. Își dete și el paiul. Boierul măsură din ochi paiul și, fără a-l mai pune la măsură, îl apucă de mînă și strigă:

— Ăsta e hoțul I Puneți mîna pe el!

— Crucea lui de pai al dracului! De două lățimi de unghie l-am tăiat și tot a crescut?!

Nu crescuse paiul, dară boierul băgă de seamă că era mai scurt decît celelalte, cînd el știa că le tăiase pe toate dopotrivă.

Gruia (Ispirescu)

Într-un sat oarecare trăia un tînăr cam nătăfleț, căruia toți îi zicea Gruia. Din Gruia nu-l mai scotea. El ajunsese de poveste din pricina stîngăciei lui la vorbă și la lucru.

Într-una din zile, sfară se dete în tot satul că Gruia se însoară. Pasămite i se aprinsese și lui călcîile de dor și se logodise cu o leică, muierușcă d-alea, care ziua fuge de bivoli iar noaptea îi apucă de coarne. După ce făcură o nuntă de se duse vestea în sat, începură și ei a-și face rost casei. Abia trecu trei luni de la însurătoare și bietul Gruia se pomeni că este tată.

Se gîndi, se răzgîndi, numără pe degete, făcu socoteala cu boabele și vedea bine că lui îi iese tocmai trei luni în cap de la însurătoare. Nu se putea însă domiri cum de se face să aibă el un copil la trei luni de zile.

După ce-și boteză odrasla și se făcu ma -sa mai bine, el îi zise într-o zi:

— Fă nevastă, dar tu la trei luni naști copilul?

— Vezi, mă bărbate, d-aia îți zice ție lumea Gruia. Păi bine, mă, fă socoteala: trei luni sunt de cînd m-ai luat tu pe mine, trei de cînd te-am luat eu pe tine, și trei de cînd ne-am luat amîndoi. Socotește pe degete de vezi cîte fac trei și cu trei și cu trei?

— Nouă, nevastă, bine zici tu. Ti! Îți mulțumesc că m-ai scos de la bănuială, că uite, se făcea luciu dracului.

Perechea nemeritä

Doi creștini, întîlnindu-se, după ce se întrebară de ale sănătății, zise unul către celălalt:

— Știi că a să avem o nuntă în satul nostru?

— Așa să trăiești! și cine se însoară?

— Iaca, se însoară Nevoie, ia pe Mînie și-i cunună Urgia lui Dumnezeu.

Bărbatul obrocit

— Fa nevastă, cam multe picioare sunt astă-seară în patul nostru. Număr și văz că sunt șase.

— Vino-ți în fire, bărbate, ia dă-te jos și numără.

— Ai dreptate, nevastă, dar nu știu de ce cînd mă sui în pat găsesc șase picioare în loc de patru.

— Bărbate, tu ești obrocit. Trebuie să-ți descînt.

Bărbatul priimi.

Descîntecul se făcu in următorul chip: puse în capul bărbatului o căldare mare, femeia cu două verge bate în căldare și, zgomotul ce face loviturile, scapă din băgarpa de seamă a bărbatului, cum învăța femeia pe ibovnic de a se scula din pat, a trece in cămara de alături, unde-i sunt hainele, și după ce se va îmbrăca să iasă prin ușa din fund, să dea prin cotitura de lingă casă și se va afla în uliță.

După ce isprăvi de descîntat, bărbatul se suie în pat, lîngă femeia sa.

— Bine ai zis tu, nevastă, că eram obrccit. Acum număr și nu găsesc decît patru picioare.

— Nu-ți spuneam eu, bărbate?

Bărbatul cu iabașaua

Doi prieteni se întîlnesc; după ce-și dară bună ziua:

— Ia spune-mi, nenișorule, zise unul din ei, cum o duci tu cu femeia?

— Foarte bine, răspunse el; în ziua cununiei chiar, cum am venit acasă, am luat un scaun, care mi se părea că-mi stă în cale, și l-am trîntit așa de tare, încît s-a făcut țăndări. Femeia mea, crezînd că sunt un năbădăios, îmblă pe lîngă mine ca pe lîngă o bubă coaptă. Eu, din parte-mi, nu i-am zis pînă azi nici dă-te mai încolo.

— A mea m-a prostit de tot. N-am zi albă din pricina ei. O să încerc să fac și eu ca tine.

După ce ajunse acasă, se face a fi supărat, și unde pune mîna pe un scaun, care zicea că-i stă în cale și-l trîntește, de nu se mai alege nimic de dînsul, apoi se răsti la femeia sa, zicîndu-i că nu îngrijește să fie lucrurile puse la locul lor.

— Tîrziu te-ai deșteptat, bărbățele; acum ești cu iabașaua de nas, îi răspunse femeia.

Haita de cîini

Muierea ce ascultă de povețele bărbatului său răposat

Două prietene stau de vorbă la o răspîntie:

— Așa este, lele, greu o duce muierea cînd lipsește stîlpul casei. Ce să facem, de, omenire suntem. Lasă că ți-o trimite Dumnezeu mîngîiere dintr-altă parte.

— Dumnezeu poate mult, leiculiță. Dară ce mai om era răposatul! Pînă i-a ieșit suflețelul m-a tot povățuit ce să fac, cum să mă port. Alaltăieri i-am făcut de nouă zile, și una din povețele lui am împlinit-o tocmai pe tocmai. Am dat pentru sufletul lui o vacă și zece oi.

— Păcat că ți-a luat Dumnezeu un așa giuvaer de bărbat. Cum bag de seamă, nu era așa burdios ca alții.

— Să ferească Dumnezeu! Ce stai dumneata de vorbești? Să dai mult cu multul și nu mai găsești altul ca dînsul, zise biata văduvă, și o podidiră lăcrămile. Acum umblu să împlinesc încă una din povețele lui.

— Bine faci, lele. Și ca ce te-a mai povățuit să faci?

— Iaca, leică, m-a povățuit ca numaidecît să mă mărit, ca să scap de clevetele lumei și să nu văduvesc îndelung; pentru aceasta, din averea noastră mi-a lăsat cu limbă de moarte o altă vacă și zece oi ca zestre.

— Auzi, soro, omul lui Dumnezeu! D-apoi să-l asculți, leiculiță.

— Dară cum nu l-oi asculta, surioară, eu, care n-am ieșit din cuvințelul lui niciodată. Și mi-a mai zis că omul pe care voi vrea să-l iau de bărbat să fie ca de cincizeci de ani, căci atunci omul știe și la vale și la deal, este hîrșit cu toate belelele și ticnit, duce hăul casei fără să cîrtească.

Oi să mă silesc să-i fac și astă voie. Și dacă nu voi putea găsi tocmai, tocmai un om de cincizeci de ani, cum a lăsat el cu sufletul, tot nu voi văduvi mai mult, ci voi lua doi de cîte douăzeci și cinci de ani și așa nu-i voi călca cuvîntul.

— Așa să faci, leică.

O vorbă care deslușește tot

Un episcop odată plecase să cerceteze eparhia. Ajungînd la un sat, se supără foc cum de nu-i face priimirea ca la alte sate, trăgîndu-i din depărtare clopotele. După ce trase la gazdă, chemă pe preotul satului la dînsul.

— Părinte, îi zise episcopul cu grai cam aspru, in toate satele pînă aci m-a primit ca pe capul legei ce sunt. Numai satul sinției-tale se vede că și-a cam uitat datoriile către sînta noastră biserică; și pentru aceasta sînția-ta trebuie să fii de vină.

— Preasînte stăpîne, răspunse bietul preot, sunt o mie ș-o sută de cuvinte. Eu, biet, mi-am făcut datoria, mai cu prisos decît alții. Ați văzut bine că v-am ieșit înainte de v-am primit tocmai la marginea satului cu crucea, cu Evangelia, cu steagul și îmbrăcat în sîntele vestminte, în loc să vă aștept la ușa bisericii. Și cu atît mai mult s-a bucurat sufletul meu cînd am auzit că v-a dat Dumnezeu în gînd să vă mai aduceți aminte și de satul nostru, cu cît aveam mare trebuință de ființa de față a capului bisericii, spre a turna balsamul mîntuirei pe ranele noastre sufletești și a mă ajuta să dau afară din sat sărăcia ce s-a încuibat la noi.

— Din mia și din suta aia de cuvinte nu s-ar putea să-mi spui și mie cîteva? mai zise episcopul cu grai mai blajin.

— Mai întîi de toate, preasînte părinte, biserica din satul nostru n-are nici un clopot.

— Destul, destul, răspunse episcopul, ăst singur cuvînt este de ajuns spre a-mi desluși totul.

În dumineca următoare, sătenii cu mirare auziră două clopote care îi chemau la rugăciune din turnul bisericii. Cînd se adunară la biserică, preotul le ceti porunca episcopului prin care îndemna pe toți poporanii să-și dea copiii la școala ce înființase preasînția sa cu ale sale cheltuieli.

Planul Sîntului Petru

Domnul nostru Isus Christos, în marea sa milostivire pentru neamul omenesc, merse odată în iad ca să cerceteze pe păcătoșii ce se munceau acolo, și să vază de nu este vreunul care să-și fi ispășit păcatele și să aibă parte de îndurarea sa cea mare, ca să-l ierte de osînda de veci. Domnul Christos era cu Petru Apostolul.

După ce străbătu iadul și pieziș și curmeziș, Domnul Christos ieși afară. Petru se uitase acolo, privind la chinurile cele grozave ale păcătoșilor și nu băgă de seamă cînd ieși Domnul Christos.

Trezindu-se din uitucia lui, Petru se văzu singur singurel în mijlocul a milioane de draci, cari se uitau la dînsul cam chiorîș, și începură a-l lua fiori de pe la spate, și hîț în sus, hîț în jos, nu găsi ușa pe unde să iasă; căci se afla în adîncimile cele mai de jos ale iadului.

Ce să facă ca el să iasă de acolo? Să întrebe nu îi venea la socoteală, ca să nu pață vro alagea. Să stea acolo, nu prea îi da mîna, să nu-i vie poftă diavolului să-l înhațe și pe dînsul. Ce să facă dară? O întoarse și el la șiretlic, și deci se prefăcu că ia măsură iadului cu o ață ce se afla la dînsul din întîmplare.

Începu dară a bate la țărușe și în lung și în larg cu niște bețe ce găsi p-acolo, și se făcu că tot socotește și tot înseamnă mereu.

Tartorul dracilor văzîndu-l trimise un scoloian de drăcușor la dînsul ca să afle ce face. Acesta alergă într-un suflet și apropiindu-se, îl întrebă:

— Ce faci, aci, Petre?

— Ce să fac! Iacă iau măsură ca să clădesc o biserică.

— Aici biserică?!

— D-apoi, da.

Drăcușorul se repezi înapoi cu limba scoasă, de-i sfîrîiau călcîiele, și, gîfîind, spuse tartorului cele ce auzise. Acesta trămise îndată p-un alt drac mai în vîrstă ca să poftească pe sîntul Petru afară. El se arătă sîntului:

— Petre, zise dracul, domnul meu te poftește să-ți iei ale trei fuioare și să te cari d-aci.

— Aceasta nu va fi, răspunse Petru, eu sunt adus aci ca să fac biserică și biserică voi face.

Auzind tartorul de unele ca aceastea, făcu un semn, și toți dracii mari și mărunți, bătrîni și tineri s-adunară pe lîngă dînsul.

Nu știu ce le șopti la urechie, că unde mi se repeziră necurații, frunză și iarbă, asupra sîntului Petru, îl luară cu nepusă masă, îl duseră pe sus pînă la poarta iadului și-l îmbrînciră afară.

Sîntul se bucură, nu se bucură, cînd ieși iarăși la lumină; dar dracii știu că se bucurară cînd se văzură cortoroșiți de un mosafir ce le sta ca gunoiul în ochi, pentru care îl și scoaseră din iad ca pe o măsea stricată din gură.

Alegerea țiganului de domn

O ceată de români venise la un țigan despre care auzise vorbindu-l de bine, și îi zise:

— Știi la ce am venit la tine, danciule?

— Știu, daca mi-oți spune, romanico, mînca-v-aș.

— Uite, mă, vodă a murit. Noi am socotit să te alegem pe tine domn.

— Ia nu mai glumiți, oameni buni, dară eu nu știu ce treabă are vodă.

— Iacă, mai nimic. El face dreptate în țară, cum fac vătașii la tine în sălaș; ia birurile; dă boierii la oamenii cei ce slujesc țării cu credință și, cînd vrăjmașii se scoală asupra țării, merge cu oastea la război.

— D-apoi pîine?

— Ei, iaca! Va fi cine să îngrijească și de pîine. Vei pune pe un boier credincios și cu dor de inimă pentru țară să îngrijească de toate cele spre hrana și trebuința oastei, după cum îi vei porunci tu.

— Și cum se face războiul? mai întrebă țiganul.

— Uite, merge toată oastea înaintea vrăjmașului, cu vodă și cu toți boierii în frunte, și unde întîlnește pe dușman, îi freacă ridichea bine, îl dă pe foi și îl bate ca pe dînsul.

— D-apoi pîine?

— Ei, da! și în urma oastei vine carăle cu pîine și cu toate cele de lipsă oamenilor.

— Și eu după carăle cu pîine, răspunse în cele din urmă țiganul.

Moș Apeș

Și cu norocire! Trai bun și viață lungă să vă dea Dumnezeu!

Cu aceste vorbe de heretisire întîmpină pe moș Apeș un prieten vechi al său.

— Să dea Dumnezeu la toată lumea, și mie păcătosului, răspunse moșul.

— Mi-a părut bine cînd am auzit că iar te-ai însurat, moș Apeș. Știu cît este de rău să fie cineva singur în casă, îi mai zise prietenul.

— Am fost nevoit, moșul tatei, să mai iau încă o dată jugul, răspunse Apeș, femeia este trebuincioasă la casa omului.

— De, asta așa este, deși însurătoarea are multe amaruri și multe găluști de înghițit. Dar de una nu mă domiresc eu.

— De care?

— Iacă: cum d-ta, om cu destulă doxă la cap, trecut și prin ciur și prin dîrmon, lovit cu capul și de pragul de sus și de cel de jos, și la vîrsta dumitale, cum d-ta, zic, te-ai lăsat să te muște șarpele de inimă și să faci greșeala d-a lua de muiere o fată mare?

— Ce era să fac, moșicule, dacă n-am găsit alta mai mică!?

Varza roșie

Cine era domnul acela care ieși pe ușa din fund, nevastă, cînd am intrat aci? întrebă un bărbat pe femeia lui.

— Ce om? bărbate, vino-ți în fire, îi răspunse femeia.

— Bre, nevastă, eu am văzut pe cineva ieșind d-aici pe ușa de din dos, cînd am intrat. Să-mi spui drept cine a fost, că, uite, se face lucrul dracului.

— Taci din gură, bărbate, să nu te auză cineva și să crează că așa este. Ce, umbli să ne faci casa de rușine?

Cine dracul te-a mai obrocit pînă într-atît încît să visezi deștept? N-a avut să iasă nimeni de-aici; căci unde vine cineva pe la noi cînd lipsești tu de acasă?

Bărbatul, nemulțumit de răspunsurile femeii sale, iese pe din dos să vază nu va putea da oare de urma celui care a fost în casa lui?

Căutînd în dreapta și în stînga, se pomeni, fără să știe cum, in curtea unei precupețe ce ședea alături și cu care nevastă-sa trăia în bună vecinătate.

— Bună ziua, lele Dragomiro.

— Mulțumim dumneavoastră, jupîn Dimcio; dară ce sunteți așa supărat?

— Pentru ce îmi ziseși mulțumim dumneavoastră, lele Dragomiro, deoarece sunt singur?

— Cum Dumnezeu? Așa să fie oare? Ei! vezi, acum nu mă mai mir de cele ce-mi spunea și bărbatu-meu, cînd am venit din piață. Eu am socotit că vrea să mă ia încolo, cînd mi-a spus că era singur. Și să vezi dumneata, acum înțeleg eu șiretenia pricinei. Uite, jupîn Dimcio, am mîncat și eu din varza cea roșie, din care ai cumpărat și dumneata azi dimineață pentru salată; și nu știu ce naiba a avut, că, uite, cum am înghițit-o, am simțit că mi se împăiejenează ochii și mi-a tulburat văzul. Îmi pare unul tot doi. Mă uit la dumneata și mi se pare că mai stă unul la spatele dumitale.

— Ce spui, lele Dragomiro? apoi asta este un fel de obroceală.

— Cam așa, jupîn Dimcio; pîrdalnica aia de varză trebuie să fie pricina.

— Ei vezi? eram să fac un păcat. Cînd am venit azi acasă, după prinz, mai devreme, ce e drept, decît altă dată, și mie mi s-a părut a fi încă cineva pe lîngă nevastă-mea și că a ieșit pe ușa de din dos.

— Vai de mine! Bine că te aduse Dumnezeu pe-aici, să afli de la mine istoria verzei. Și să știi că de se va întîmpla ceva în casa dumitale, ce-mi va da vro bănuială că jupîneasa șovăiește, ori îți calcă credința, eu voi fi cea dîntîi care ți-oi spune; căci mult bine văz eu din o așa casă. Dumneata ești bun; jupîneasa dumitale milostivă; și ar fi păcat de Dumnezeu să vi se spargă casa din pricina mea, dacă nu ți-oi spune ce voi vedea.

Jupîn Dimcio se liniști și se întoarse acasă cu cugetul împăcat.

Neajunsurile socotelii cu bobii

Preotul Mușat, dintr-un sătucean, se dusese la o moară, cu paracliserul, ca să macine cîțiva saci cu grîu și cu porumb. Și fiindcă nici în satul lor, nici în satele învecinate nu erau mori, preotul fusese nevoit să se ducă tocmai la al patrulea sat. Era în postul Paștelui.

Înjugă boii la car, puse grăunțele într-însul și hăis-cea, merse omul pre îndelete, și tocmai a doua zi seara ajunse la moară. Pînă să-i vie rîndul de măcinat, mai zăbovi vro două zile, căci era mare îmbulzeală. Cînd să bage în coș, auzi trăgînd clopotele. Deodată îi sări inima.

Se duse iute și cercetă, apoi se întoarse repede și zise țîrcovnicului:

— Aide, dascăle, mai iute acasă, că ne-a apucat Paștele de pe urmă.

— Ce spui, părinte?

— Iată aci în sat a și sosit, și pînă în ziuă va ajunge și la noi; ce să ne facem?

— Să-l mai oprim nițel.

— Aș! nu se poate.

— Dar ce facem grăunțelor ce am adus să măcinăm? îl mai întrebă paracliserul.

— Că bine zici tu, dascăle. Rămîi tu dară aci, grăbește de isprăvește mai curînd, și vezi de vino într-un suflet, că eu mă duc să fac Învierea.

— Dar cum se făcu pozna, părinte, de te apucă Pastele așa fără veste?

— Dracul știe, răspunse preotul. Eu atît știu că postul cel mare este de patruzeci și opt de zile. Atîtea și boabe de porumb am pus în buzunar la lăsatul de sec. În fiecare zi am scos cîte unul și acum, cînd caut, văz că mai sunt încă multe. Pesemne că s-a izmenit lumea.

Pasămite preoteasa băgase de seamă că soțul său purta boabe de porumb în buzunar; bănuise că îi place a ronțăi în post, cînd și cînd, cîte o boabă la lucru, și îi mai adăogase o mînă, înainte d-a pleca la moară. Sărmana, credea că făcînd așa, umblă după gustul bărbatului.

Asta fusese ce zăpăcise pe bietul preot.

Ajungînd acasă, supărat și abia răsuflînd, începu a trage ale clopote de credeai că o să le spargă. Oamenii se mirară cum de, așa din chiar senin, îi cheamă popa la biserică. Aflară că este sîntele Paști, după ce se adunară. Săvîrșind slujba Învierii, se întoarse preotul acasă cătrănit și copleșit de rușine. Aci găsi pe preoteasa supărată foc.

— Da, bine, părinte, ce mai fuse și asta? Ce fel de Paști mai făcuși și sînția-ta, fără colaci, fără ouă roșii și fără să ne dai de veste de mai înainte, ca să știm și noi ce facem?

— Ia, fă și tu cum vei putea, răspunse preotul. Nu știu cine dracul a gonit Paștele cu cîteva zile mai-nainte. Și daca era să fie după boabele de porumb din buzunarul meu, eram s-o ducem tot într-un post. Parcă tot fătau. Noroc cu niște creștini ai lui Dumnezeu din satul unde am fost la moară și de la cari am aflat că a sosit Paștele.

— Ce spui, părinte, de boabe și de fătat? Eu ți-am pus o mînă, sunt acum cîteva zile, socotind că îți place să le ronțăi.

— Taci, preoteasă! Ptiu! Ucigă-te toaca, satano! Mă speriasem că o să rămînem fără Paște.

Păcăliciul păcălit

Un moșnean chiabur, plin de bucurie pentru că se întorsese fiu-său dinnăuntru, unde fusese să învețe carte înaltă, pofti pe vecinii săi, toți moșneni ca și dînsul, într-o seară, ca să le înfățișeze copilul; iară acesta să-și arate procopseala. Ce e drept, băiatul învățase carte pînă din sus de brîu, și dascălii îl lăudau că este ascuțit la minte.

Între cei poftiți, se afla și o rugină de moșnean, păcălici, ce voia să rîză de toată lumea cu apucături de propășire.

Pe cînd cei adunați ascultau cu nesați și erau mulțumiți de vorbele tînărului, iară acesta răspunzînd tutulor cu vorbe iscusite, tot din carte, păcăliciul zise:

— Domnule firoscos, cum bag de seamă, dumneata ți-ai uitat și limba de cînd ai plecat din țară. Vezi ce va să zică procopseala dobîndită de la streini!

— Ba nicidecum, domnule, răspunse junele. Țiu la limba țării mele, cum țiu la tatăl meu, care mi-a dat zile.

Cînd eram în streinătate, o parte din zi o întrebuințam a citi și a scrie românește.

— Bine, dacă este așa, cum se zice la ceea care se află în pahar?

— Cum să se zică? Iacă apă.

— E, nu e ce-ți spui eu? Asta se cheamă udeală, băiete.

Toți cei de față se umflară de rîs. Junele zîmbi și dînsul de milă.

Mai apoi, voind păcăliciul să-și aprinză ciubucul, întrebă iarăși:

— Domnișorule, dară la asta ce se pune d-asupra ca să se aprinză ciubucul, cum se zice?

— Foc, cum vrei să-i zică? îi răspunse tînărul.

— Hei! Tot ce-ți spuneam eu că ai uitat românește. Asta se cheamă mîngîiere. Cum te mai mîngîie el iarna, cînd stai în casă lîngă vatră, și afară e viscol și zloată? Dară la asta care se lingușește și se tot freacă de piciorul meu, cum îi zice pe românește?

— Dumneata, domnule, mă întrebi niște lucruri pe care ți le-ar putea spune și copiii. Și daca răspunz la ceea ce mă întrebi, o fac numai de bună-cuviință pentru adunare și de respect pentru perii dumitale cei albi. Asta, domnule, se cheamă pisică ori mîță.

— Nu te supăra, domnule firoscos, de întrebările mele. Lucrul este învederat. Ai uitat limba românească și ai învățat pe cea păsărească. Iată, dobitocul ăsta își spune singur numele, pe cînd dumneata vorbești alandala. El se cheamă hîrtitoare, n-auzi cum face hîr! hîr!

Musafirii începură a se plictisi. Junele nu se tulbura, ci cugeta.

În cele de pe urmă, ruginitul bătrîn trase pe tînăr la o parte spre fereastră și, arătîndu-i aria din bătătura tată lui său, îl mai întrebă:

— Ei bine, dară aia de colo cum se cheamă?

— Se cheamă arie, domnule.

—Ba nu; aia se cheamă procopseala, domnișorule, căci de n-ar fi ea n-am avea ce mînca, nici cu ce să ne ducem înnăuntru, pe la șoacăți și pe la cine știe unde, ca să învățăm cîte în lună și în soare, numai cum să ne procopsimnu învățăm.

Adunarea începu a se sparge. Musafirii plecară.

A doua zi, sărbătoare fiind, toți musafirii merseră să ia cafeaua, după ieșirea de la biserică, la domnul moșneanul cel ruginit, ca unul a cărui locuință era mai aproape de biserică.

Cu bătrînii, merse și tînărul.

Casa acestui moșnean avea coprinsurile ce au toate casele de proprietari moșneni. Aria era în ogradă mai d-a parte. Pe cînd cei bătrîni stau la taifas, sorbind cafeaua și vorbind cîte nagode toate, intră repede junele strigînd:

—Săriți toți cu totul! Hîrîitoarea a luat mîngîierea in coadă și a dat fuga afară din casă. De nu veți ajunge mai curînd cu udeala, se duce dracului toată procopseala.

Ruginitul uitase de ceea ce flecărise seara trecută. Acum nu înțelegea nici el ce va să zică aceste vorbe înșirate. Dară după ce ii deschiseră capul cei adunați, pricepu primejdia ce-l amerința. Alergă îndată cu toți argații și scăpă cu față curată.

Tînărul își izbîndise pentru înfruntările ce pățise de la dînsul. Pasămite el legase un cărbune aprins de coada pisicii și-i dase drumul în arie pe lîngă care erau aduse mai multe clăi de grîu.

Facerea muierii

Spun, măre, că D-zeu, după ce a urzit pămîntul cu ariciul, avu poftă să facă și oameni.

El și-a împlinit pofta inimii tocmai pe tocmai.

Făcu pe om și se veseli o toană. Cățelul, cum este el lingușitor, tot fățîia din coadă și se gudura pe lîngă Dumnezeu; iară Dumnezeu îl luase în nume de bine și nu făcea un pas, fără să nu fie și cățelul cu dînsul.

Voind să facă și pe muiere, ori că uitase cum făcuse pe om, sau că de teamă că nu va mai nimeri să facă același lucru a doua oară, precum îl făcuse întîi, stătu la chibzuri.

Se socoti ce se socoti și îndată adormi pe om. Pasămite că plăsmuise el ceva nou în gînd, și de unde să nu fie așa? Scoase o coastă de la om ca să facă pe muiere și o puse jos alături, pînă să închiză rana ce făcuse bietului om.

Cățelul sta și el acolo și se uita la stăpînul său ce face.

Pe cînd Dumnezeu se frămînta cu firea și se muncea a vindeca rana omului, cățelul haț! ia coasta în gură și pe ici ți-e drumul! Vezi că p-atunci cățeii se vede că nu erau învățați a face sluji! Cînd băgă de seamă Dumnezeu, coasta nu e. Se uită în sus, se uită în jos, și, ce să vezi d-ta? Fugea cîinele, nene, de parcă-i dase cineva sub coadă cu unt-de-neft.

Strigă Dumnezeu:

— Cuțu! Cuțu!…

Dară unde să mi-l auză cîinele! Cum bag de seamă se dădulcise, necuratul, la carne de om.

Iară daca văzu Dumnezeu că nu este chip să scoată coasta din gura cîinelui altfel, se luă după dînsul. Cîinele, fugi, Dumnezeu după el. Și fugi, și fugi, și fugi, pînă ce Dumnezeu se cam supără și unde mi se optinti o dată, sări cale de un conac, îl ajunse ca pe el, și mi-l apucă de coadă. Cîinele trage, Dumnezeu ține. Nu vrea, dușmanul, să lase coasta din gură nici în ruptul capului. Și trage, și trage pînă ce Dumnezeu rămase cu coada lui în mînă, iar el se duse ca un turbat și dus a fost pînă azi. Spun că de atunci a rămas turbarea la cîini.

Dumnezeu, mîhnit și ostenit de atîta alergare, stătu locului și se uita cind la cîine, cînd la coada lui cu care rămăsese în mînă; apoi, scîrbit, trînti coada jos pe pămînt și zise:

— Muiere să se facă.

Și muiere se făcu.

Noi astăzi nu mai suntem așa proști ca oamenii cei de demult să credem toate parascoveniile. Femeile noastre nu sunt din cele făcute din coada cîinelui. Or fi cine or fi, numai muierile noastre nu sunt. Așa să știți d-voastră.

Popii de la Richițele

Țiganul iertat de Dumnezeu de la robie

Părinte, zicea un țigan rob, în vîrstă ca de 70 de ani, văz că nu o să mai am zile multe de trăit. Roagă și sînția-ta pe boierul să mă ierte și să-mi dea drumul. Mă voi bucura și eu în bătrînețele mele de două, trei zile albe, că mult am mai robit și multe zile negre are robia. Voi muri liniștit, știind că cu munca mea de o viață de om m-am răscumpărat

— Astăzi, nu mai departe, Răducule, îți voi împlini dorința.

Boierul, după ce ascultă rugăciunea preotului, se făgădui că-i va da drumul.

Dară pînă să-l facă a da făgăduiala, trecuse pe bietul preot mii de sudori. Îi torosi la ureche verzi și uscate, pînă să-l încredințeze că de la Răducu puțin folos va mai avea, căci era bătrîn, bolnăvicios și ajuns la marginea mormîntului.

Totuși dracul nu-l lăsă de inimă să dea drumul bietului rob pînă mai era timp.

Mai trecu ce mai trecu și boierul, chemînd într-o zi pe preot la masă, îi zise:

— Părinte, azi voi să fac un chef. Te rog să-i spui lui Radu că l-am iertat si că mîine am să bag hîrtiile în tribunal.

— L-a iertat Dumnezeu mai-nainte, boierule. Ieri l-am înmormîntat.

Cum poate să-și calce țiganul jurămîntul

-Aide, mă danciule, la muncă! zicea isprăvnicelul. Logofătul a zis că mîine avem să mergem la arătura de la marginea satului despre rîu, iară azi să sfîrșim pe cea din deal.

— Iaca nu merg, mă, nu merg. Astăzi nu sunt bun de doftă.

— Nu se poate să nu mergi. Tu ești cel mai dator din toți și tu ești cel ce ai lucrat mai puțin, fiindcă totdauna te codești. Să nu te împingă care cumva păcatele să nu mergi nici azi, căci tocmai acum ți se împlinește.

— Ei, iaca nu merg, tăiat, mort. Poate, cumva bătut, să-mi calc jurămîntul.

— Păi bine, mă, de ce nu-mi spui așa din capul locului și mă lași să mă ciorovoiesc cu tine de trei ceasuri. Na! na! na! și mai na! Iacă, daca te mănîncă pielea.

Țiganul merse la muncă.

Blagovatele

— Măi,teteo,zise dănciucul, dară la Blagovate să mănîncă lapte?

— Ia, auzi, auzi, bătu-l-ar Dumnezeu și toți sfinții de măgari Da Filifiștenii nu poți să zici, împielițatule?

Cum neamțul n-are parte de cuvînt

— Măi ciobane, zise neamțul, nu vezi cît de ostenit ți-e măgarul? După ce că tu ești călare pe dînsul, apoi ai mai pus și sedilele cu brînză.

— Doară n-o să-ncalice el pe mine! răspunse ciobanul.

— Nici eu nu zic așa; însă ca să-l ușurezi, ia tu cobilița cu sedilele d-a spinare.

— Hei, știi ce, mă neamțule? îi răspunse românul. Să-ți înveți copiii să se dea pe gîrlă cu tat-său cu tot.

Mare zăpăceală

Un oarecare episcop de Buzău avea obicei de cerceta curtea pe furiș, asculta pe la ferestrele chiliilor și bănuia pe călugări de fitece lucru de nimic.

Într-una din zile un lăcătuș țigan, d-alde lacate direg, chemat fiind de către un călugăr spre a-i drege cheia de la o broască stricată, își așezase nicovala în pămînt, foile lîngă dînsul și acolo, cicca, boca! Își făcea meșteșugul și cînta din gură ce-i venise și lui în gînd. Cînd, iscă și episcopul că vine și începe să-i vorbească:

— Bună dimineața, meștere.

— Mulțam, d’ m’tale, cinstita părinte.

— Dară ce dregi aci? Ce faci?

— Iaca o chiaia di broasca diregem.

— Dară ce mai veste pre la țară? Cum merg lucrurile prin sat pre la voi?

— Iaca greu, cinstita părinte. Biru s-a mai urcat. Claca, dijma și cîte hangarale toate pe spinarea creștinilor cade.

— Eu am auzit că s-au făcut mari ușurări acum.

— S-o fi făcut pentru bogați, dar săracii tot cu greu o duc.

Răspundea și vorbea țiganul; însă își căuta de treabă, da mereu cu ciocanul pe nicovală, în cheia ce dregea și nici ochii nu-și arunca la călugăr. Vezi că nu-l cunoștea și nu știa cine este.

După ce răspunse la mai multe întrebări ce-i făcu episcopul și care acum se uita numai la cum lucrează el, prinse și țiganul a-l întreba cîte ceva și zise:

— Aba, mo, cinstita părinte, voi aveți muieri?

— Vai de mine, răspunse episcopul, ce stai tu de vorbești? Noi n-avem muieri. Ne-am închinat viața lui Dumnezeu și ne rugăm lui zi și noapte, ca să ierte păcatele tutulor creștinilor.

— Hîm! Dara bir, plătiți voi?

— Nici bir nu plătim; pentru că noi nu facem negoț, n-avem meserii ca voi.

— Hîm! hîm! Dara dijma, claca dați voi cuiva? Faceți beilicuri?

— Despre angarale nu se pomenește pe la noi. Dijmă n-avem cui da, fiindcă noi nu luăm de la arendaș locuri de arătură; noi ne arăm locurile noastre. Claca ce facem noi sunt rugăciunile ce înălțăm zilnic la cer pentru bună starea tutulor locuitorilor țării.

— Care va să zică, nici recrut nu dați voi?

— Noi dăm țărei odihna noastră a tutulor fraților din monastire, rugîndu-ne pentru izbînda oștenilor țărei.

Țiganul rămase uimit de mirare pentru cîte auzea. Totuși el nu se sinchisea, ci-și urma lucrul, fără măcar să-și arunce ochii asupra episcopului.

— Hîm! hîm! hîm! Muieri n-aveți, bir, dijma nu dați, claca nu faceți, de recrut habar n-aveți! Mare zăpăceala pe capul vostru, cinstita părinte, zise și ciocănea mereu la cheia ce dregea, fără a se tulbura cîtuși de cît.

Episcopul, carele înțelesese tot șartul din cuvintele țiganului, tăcu mîlcă,nu mai zise nici două, ci se sculă binișor și plecă cu coada între picioare. Cînd ridică capul, țiganul nu văzu înaintea lui nici călugăr, nici nimic.

Află însă că a fost vorbit cu episcopul.

Muierea vindecată de boala iubitului

Un deac de muiere nurlie, care avea pe vino-ncoace, și-i zbura ochii din om în om ca o păsărică din pom în pom, voia să puie coarne bărbatului. Acesta, cum simți, puse în gînd să o vindece de patima iubitului, însă cu un cusur subțire, așa ca să nu o dea tîrgului.

Voia, vezi, să-i și arate că nu e vrun vlăduță, și că nu-l poate îmbrobodi așa lesne. El tot vedea trecînd pe uliță niște oameni, care nici nu ședea în partea locului, nici nu seamăna că au p-acolo vro trebuință. Treceau ia așa în hai, hui, dichisiți și pomăduiți, știi, ca lelițele. Lui nu-i bătu la ochi a bine acele serta-ferta, de colo pînă colo, pe dinaintea casei lui, de către niște oameni ce tot își aruncau privirile la ferestrele casei sale cu nesați.

Se făcu că pleacă afară la țară după trebuințele negoțului lui și zise:

— Nevastă, pînă a nu înopta sunt nevoit să plec la țară. Am aflat de un chilipir și mă duc numaidecît; ceci nu voi să-l scap de la mînă.

— Ce! așa de cu grăbire vrei să pleci? Lasă că te-i duce de dimineață.

— Peste poate. Iacă caii sunt prinși la căruță. Să ne vedem sănătoși.

Zise și plecă.

Femeia, ca să nu piarză timpul, și trimise numaidecît pe slujnică pe la toți cei ce îi tot bătea capul să le spuie că bărbatu-său a plecat la țară.

Unul din ei, bumbăcar fiind de meseria sa, îi trimise în dar o făclie mare și vorbă ca să-l aștepte pe după aprinsul lumînărilor.

Altul, ce era de meseria lui lipscan, îi dărui o bucată de materie verde și vorbă ca să-l aștepte pe la miezul nopții.

Altul, porumbar din născare, îi trimese o pereche de porumbei și vorbă că va veni pe cînd se îngînă ziua cu noaptea.

În sfîrșit, cel din urmă, cofetar prăvăliaș, îi trimise o tavă cu baclava și vorbă că are să vină să se puie pe chiolhan.

În timpul acesta bărbatul muierii cu pricina se întoarse binișor și, strecurîndu-se pe lîngă uluci, izbutise a se furișa într-o cămăruță lipită cu casa. De pe ferestruică el văzuse și auzise tot ce se petrecuse.

Iară daca văzu că slujnica nu se mai duce nicăieri, înțelese că trebuie să se arate. Vezi că el nu voia să-și lase nevasta să cază în păcat.

Și, pîș, pîș, ușurel ca fulgul, ieși și se duse unde-și lăsase căruța, se puse în ea și cu zgomot mare intră în curtea casei sale.

Cum se dete jos din căruță, dete fuga în casă la soțioara lui, căutînd la ea cu niște ochi sperioși.

Cînd îl văzu, muierea înlemni și îngălbeni de frică. Apoi ținîndu-și firea și luîndu-și inima în dinți, îl întrebă:

— Da, ce ai pățit bărbățele?

— Ce să paț, dragă nevestică? Iacă m-am întîlnit cu un șarpe grozav de mare, mare tocmai ca făclia de pe fereastră, și verde, verde, ca bucata de mătase de pe așternut.

De nu zburam iute ca porumbei[i] de sub pat, mă mînca, vrăjmașul, ca pe baclavaua din dulap.

Muierea se mai spăimîntă o toană cînd îl auzi vorbind astfel. Ea pricepu că el știe tot. Și, dîndu-i în genuche, se rugă de iertare și se făgădui că în viața ei nu va mai face ceea ce a făcut.

Bărbatul își iertă muierea pentru astă greșală, dară și ea se ținu de cuvînt, căci văzu cu cine are a face.

Iapa țiganului

Un țigan odată avea o iapă. Și, nemaiavînd ce mînca nici el, nici iapa, vru să o schimbe pe bani. Mergînd la obor, întîlni un geambaș și-i zise:

— Mă nene geambaș, așa te rog, mînca-te-aș, pune și tu o vorbă bună pentru iapa mea cînd s-o arăta vrun mușteriu, că te cinstesc eu.

— Da de ce vrei să-ți vinzi iapa, mă țigane?

— Păi vezi că-mi trebuie parale.

— Are vrun nărav iapa ta, mă țigane?

— N-are, zău, nene geambaș, nici un nărav, mînca-ți-aș iaca ce. N-are, iaca, îți spui drept.

Ajungînd la obor, țiganul își băgă și el iapa între vitele aduse spre vînzare. Nu trecu mult și mușteriu se și arătă.

Atunci geambașul începu a lăuda iapa țiganului, zicînd:

— Ia, măi creștine, iapa și nu te-i căi. N-are nici un nărav. La călărie merge ca un armăsar. La căruță e vrednică nevoie mare. Nu te-ar lăsa înomolit o dată cu capul. Trage, uite, și mai și decît doi telegari. Dacă se întîmplă să se înțepenească căruța în vrun noroi mare, apoi atunci să vezi minunea! Trage, trage, de să-și rupă inima și acolo tot nu te lasă. Iară daca, din păcate, s-ar întîmplă, trăgînd, să se rupă șleaurile ori hulubele, se întoarce și trage și cu dinții și în noroi tot nu te lasă…

— Ia stai mă, nene geambaș, mînca-te-aș, îi tăie vorba țiganul; dacă este așa, apoi nu-mi mai vînz iapa.

Sîrbul nemingîiat de pierderea muierii

Sîrbului îi murise muierea.

— Și-ți pierduși nevasta! Îi zise un prieten ce-l întîlni, ducîndu-se la moș popa ca să-l cheme să-i citească stîlpii.

Bietul sîrb era așa de trist încît îi pica din ochi lacrămile cît pumnul.

— Așa, frate, răspunse el. Și ce mai cumaș de muiere era. Să întoarcă cineva lumea cu susul în jos și tot nu crez să mai găsească un astfel de drăguț de femeie. Iată-mă, nu știu unde mă aflu, nu știu ce fac, mă pomenesc vorbind singur, ca dușii de pe astă lume. N-am băgat în gura mea nimic de azi de dimineață de cînd a închis ochii. Nu crez să o mai duc mult nici eu. Această pierdere mi-a rupt baierele inimii.

— Ia vino-ți în fire, nenișorule, nu te lăsa să te biruie mîhnirea. Zi mai bine: „Domnul a dat, Domnul a luat; să fie numele lui binecuvîntat”. Dumnezeu știe ce face. Fii bărbat, îngrijește de o înmormîntează cum se cade și nu cădea în deznădăjduire. Cu plînsurile și cu întristarea n-o mai înviezi acum. Și apoi poartă Dumnezeu de grije de toată lumea. De unde știi că nu-ți va trimete el un alt giuvaier care să te facă a uita toate necazurile? Ești încă tînăr, fă-ți curaj!

— Așa este, frate, toate le ști; dară ce fac eu diseară? răspunse sîrbul.

Mocanul nedus pe la biserică

Un mocan muncise și se trudise, vai de lume, pînă ce-și agonisise și el o turmuliță de oi. Ajuns stăpîn, îi veni și lui poftă să știe ce este biserica. Merse, deci într-o duminică și el la biserica satului, lîngă care poposise cu oile.

Din întîmplare, tocmai în ziua aceea se citea Cazania care tîlcuia mai pe șart judecata cea mai de apoi din Evangelie. Auzind mocanul de chinurile și muncile ce au să pață cei păcătoși, după greutatea păcatelor lor, îl puse pe gînduri și se posomorî, de nu mai semăna a el. Se vede că se știa el cu ceva încurcat la sufletul său.

Ducîndu-se la tîrlă, toți ciobanii, cu baciul în cap, îl rugară să le spuie și lor ce zisese moș popa

— De va fi așa cum a zis popa, răspunse el, apoi să știți că are să ne ia dracul pe toți.

Tararaua nemțească

În vremea de demult, pe cînd și dracii umblau pe pămînt și-i cunoștea lumea, căci azi nu se mai cunosc oamenii din draci, în vremea de demult, zic, s-a întîlnit odată un neamț cu un drac, și se cam luară la colț. Dracul zicea că el știe să cînte un cîntec frumos și lung. Neamțul se fălea că el știe să cînte un cîntec mai frumos și mai lung decît dracul. Se ciorovăiră ei ce se ciorovăiră, dară cîtuși de cît nu se putură ajunge din vorbă ca să se înțeleagă.

Tocmai erau să se și ciomăgească, iată că ajunge și un pui de românaș și intră și dînsul în vorbă. Din una din alta, înțelese el despre ce este gîlceava. Atunci le zise:

— Măi, vreți voi să faceți pace?

— Vrem, răspunseră ei.

— Trebuie să vreți, le mai zise românașul, că de unde nu, vă fac morișcă în păr. Iacă, tu, neamțule, să porți pe dracul în cîrcă, pînă își va sfîrși cîntecul. Apoi, tu, drace, să porți pe neamț în spinare, pînă își va cînta și dînsul cîntecul. După aceasta vă veți răfui voi între voi socoteala, căci se va vedea al cui va fi cîntecul mai lung.

— Priimim.

— Ne învoim.

Răspunseră deodată amîndoi.

Neamțul luă pe dracul în spinare și începu a-l purta, iară dracul începu să cînte. Un an de zile încheiete purtă neamțul pe drac în cîrcă, în care timp dracul făcu ce făcu și isprăvi cîntecul.

Românul sta doparte, își răsucea mustața, rîzînd de astă bazaconie.

Acum luă și dracul pe neamț în cîrcă și începu să-l poarte. Neamțul începu și el să cînte. Dracul îl purtă un an, îl purtă doi, îl purtă trei și neamțul, ca să sfîrșească, ba. Dracul tot aștepta să-i spuie că a sfîrșit, dară neamțul nici că avea gînd. Începu dracul a cam pierde răbdarea, dară înghiți la noduri, căci așa le fusese vorba.

Românul rîse de dînșii, pînă ce se strîmbă de rîs. Se ținea cu mîinile de pîntece și rîdea.

În cele de pe urmă, către al șaptelea an, i se acrise și dracului de atîta tarara, căci neamțul tararaua mi-și cînta. Îl mai purtă ce-l mai purtă, plin de obidă și de necaz, dară neamțul ședea bine în cîrca dracului și nici pomeneală nu era de isprăvit. Doisprezece ani trecu și neamțul cînta mereu și dracul îl purta mereu în cîrcă. Cît p-aci era să plesnească dracul de necaz. Biruindu-l supărarea și, scos din orice răbdare, se incumese și întrebă:

— Mai ai mult, mă neamțule, că mi-ai împuiat urechile cu tararaua ta?

— O! O! D-abia am început, răspunse neamțul.

Atunci dracul, nemaiputîndu-se ține de necaz, trînti pe neamț jos, căruia îndată îi plesni pantalonii în genuchi și gherocul în coate și la subsioare. Și d-atunci a rămas zicătoarea: Tararaua nemțească.

Iară românașul nostru leșinase de rîs, de astă întîmplare, podidindu-l lacrămile.

Inimoșia țiganului Lăcătuș

Un țigan lăcătuș plecase, cu uneltele sale, după agoniseală din sat în sat. După ce umblă cît umblă, cînd fu să se întoarcă la sălașul lui, îl apucă noaptea de mărginea unei păduri.

Ce să facă el? Unde să mîie peste noapte? Și fiindcă pădurea nu era așa întinsă și sălașul lui nu prea departe, își luă inima în dinți și se hotărî să străbată pădurea.

Mergînd el, ce-i plesni baraonului prin cap, că începu să vorbească cu uneltele lui, ca de s-ar întîmplă să se întîlnească cu cineva, să crează că sunt mai mulți inși.

Și așa începu a zice:

„Tu baros

Să mergi pe jos,

Tu clește

Mergi bărbătește.

Iar voi foaie, să stați acolo unde sunteți“.

Inimîndu-se astfel țiganul, se făcea că merge fără grije; dară inima într-însul se făcuse cît un purice. Și merse, și merse, pînă ce, împiedecîndu-se de o buturugă, dete în nas, iară foalele pe cari le ducea la spinare îi căzu pe cap. Țiganul rămase locului, ca și mort de frică și zise în sineși: „Haiti! M-a ursat ursoaica“.

Și nu mai crîcni nici pis. Stînd el acolo ghemuit și crezînd că l-a și înghițit vrun urs, începu peste noapte a tremura de frig. Atunci își deschise și el ochii și, căutînd încoace și încolo, zărește o stea prin urloiul pe unde suflă foalele și începu a se minuna în sine, zicînd: „Doamne! Doamne! Mare ți-e minunea! Și prin bărdăhanul ursoaicei se văd stele! Ce n-aș da eu acuma să scap de aici! dară se vede că așa mi-a fost mie orînda.“

Și tremură țiganul acolo, făcut găletușe, cu foalele în cap pînă la ziuă.

Cînd începură a trece călătorii, unul dintre ei, văzînd pe țigan motroșit acolo în mijlocul drumului, se duse la dînsul și, mișcîndu-l cu piciorul, îi zise:

— Scoal’d-acolo, măi țigane.

— Fugi, românico, să nu te ursească și pe tine ursoaica, cum m-a ursat și pe mine.

— Ce spui tu, țigane, de ursoaică? Ia-ți foalele din cap și scoal‘, că dă căruța peste tine.

Auzind țiganul de foaie, întinse și el mîna cu sfială și simțind că foalele lui îi era peste cap, odată sări în sus, zicînd românului:

— Bogdaprosti, românico, mînca-te-aș, că m-ai scăpat de la moarte.