Fiul vînătorului

A fost odată ca niciodată.

A fost odată un vânător foarte meșter. EI își pusese de gînd a scoate din fiul său un vânător de să se ducă vestea; dară n-avu parte să-și împlinească pofta inimii, căci muri, rămâind fiu-său mic.

După ce se făcu mai măricel fiul vânătorului, mumă-sa îl dete la carte și la fel de fel de meșteșuguri; toată lumea se mira de istețimea lui; dară el, crescând, era nemulțumit, fiindcă n-avea triște1. Într-o zi se duse la moașă-sa și se plânse, zicând:

— Moșică dragă, iată, m-am făcut mare, m-a dat mama la toate meșteșugurile, lucrez din zi până în noapte; pentru aceasta și lumea mă omenește văzându-mi hărnicia; dară eu nu pot să leg două într-un tei2. M-am luat de gânduri. Muncesc cât zece, însă norocul se ține după mine ca pulberea după câni.

— Nu te deznădăjdui, dragul moașei — îi zise bătrâna — ai încă timp, lucrează ca și până acum, și nu te va lăsa Dumnezeu să piei; stăruiește întru a fi om cinstit și harnic și odată, odată trebuie să-și spargă dracul opincele.

— Un lucru am să te întreb, dragă moșică — mai zise fiul vânătorului — și te rog cu cerul, cu pămîntul să-mi spui drept.

— Bucuros, fătul meu, numai să-l știu.

— Ce meșteșug a avut tatăl meu?

— Tată-tău, dragul moșicăi, a fost vânător, și încă o dată vânător. Nu era ziulică lăsată de la Dumnezeu în care el să se ducă la vânătoare și să se întoarcă cu mâinile goale. Avea mare noroc la vânat. Câte lighioani sălbatice care făceau rău omenirei n-a stârpit el de pe fața pământului! Dară și multe păsărele a ucis, de care-ți era mai mare jalea când te uitai la dânsele, aduse acasă. Dacă trăia el, pusese de gând a face din tine un vânător fără seamăn.

— Acum, moșică, să-mi mai spui un lucru. De ce mama nu vrea să-mi spuie d-alde astea, când o întreb?

— Fiindcă, dragul meu, meșteșugul ăsta este foarte primejdios. De câte ori n-a plâns mă-ta zile întregi, căci nu știa de căpătâiul tatălui tău, când se ducea și zăbovea prin păduri după vânat? De câte ori nu era cu inima sărită, când auzea că lighioanele sălbatice au mâncat pe câte un vânător! Da, asta este pricina de nu voiește să-ți spuie. Mă-ta te iubește ca pe ochii ei din cap și nu voiește nici în ruptul capului să te vază și pe tine supus la toate relele vânătoriei.

— Așa o fi, moșică. Dară de unde știe cineva că mie nu mi-o fi scris în frunte să fiu vânător? Vezi dumneata la munca care muncesc eu, și să nu văz nici un folos, trebuie să fie ceva!

— Mai știi, păcatele! răspunse bătrâna cu mirare, după cele ce spui tu, pare că ai dreptate; și apoi mie, mai-mai, îmi vine să crez că așa este.

— Dacă este așa și ai milă de tinerețele mele, spune-mi, moșică dragă, unde sunt armele tatălui meu?

— Nu știe moșica, drăguță, că ți-ar spune.

— Învață-mă dară ce să fac și cum să dreg ca să aflu.

— Numai mumă-ta știe de căpătâiu’ armelor tătâne-tău. Ea de bunăvoie nu ți le va da. Trebuie silită. Pentru aceasta, să te faci că ești bolnav și că răsari din somn.

Când te va întreba ce ai de răsari, tu să zici că ai visat că te vei face sănătos dacă îți va da mă-ta să sugi pe sub talpa casei. Ea, fiindcă te iubește foarte, o să asculte; și când va băga țâța, să lași talpa peste ea, căci atunci, de durere, îți va spune tot.

Cum auzi, fiul vânătorului se duse acasă, făcu precum îl învățase moașă-sa, și află tot ce voi să știe.

Nu se poate spune bucuria ce avu când găsi armele tatălui său. Le luă, le curăță, dară nu-i venea îndemână să umble cu ele. După ce se înarmă bine și se găti de vânat, se arătă mume-sei și-i zise:

— Rămâi sănătoasă, mamă, să te găsesc cu bine.

— Mergi în mila domnului — răspunse mumă-sa — dacă te trage inima să calci în urmele tătâne-tău. Însă un lucru am să-ți spui, și tu să asculți, puiul mamei. Uite, în toate părțile să te duci după vânat, numai în pădurea fildeșilor nu, căci nu va fi bine de tine.

EI plecă, hotărât în sine a asculta sfaturile mume-sei. Pe drum, el cugeta ca de ce fel de vânat să se agațe. „De voi vâna — își zicea el — păsărele mititele: privighetori, pitulice, scatii, stigleți, lasă că nu va fi mare mană de câștigul meu, dară pădurile și codrii vor rămânea mute, freamătul frunzelor tinere de primăvara va ajunge să n-aibă cu cine să se îngâne, și călătorul cu inima friptă de focul dragostei nu va mai avea unde să vie să-și aline durerile. Lipsă de un așa vânat, prin care să fac rău altora și prin care să nu se poată cunoaște vitejia unui român!… De voi vâna iarăși turturele, mierlițe, prepelițe și potârnichi, iarăși nu va fi treabă mare, căci livezile înflorite și pârâiașele vor tânji din lipsa lor. Deci nu-mi voi pune mintea cu niște păsări cari fac pe cei îndrăgostiți să le fie dulce viața, când, șezând pe marginea unei gârlițe cu malurile smălțuite de floricele, ascultă șoptele undelor cari din când în când sunt amuțite de giugiulitul acestor gingașe păsări. Și fiindcă sunt plecat pentru vânat, voi vâna dară fiare sălbatice cari fac tuturor rău, și prin aceasta chiar se va vedea voinicia unui român.”

Astfel cugetând și mergând, se trezi, fără să știe cum, tocmai în pădurea fildeșilor.

Aci dacă ajunse, vână pe cel dintâi fildeș ce întîlni. Îi luă pielea și colții și plecă.

Întorcându-se, se întâlni în drum cu boierul cel mai credincios al împăratului, carele îl întrebă:

— Ce fel de piele este aia, prietene?

— Piele de aspidă3, îi răspunse fiul vânătorului cam peste picior.

— Nu mi-o vinzi mie?

— Măcar zece pungi de bani să-mi dai, nu ți-o vând.

— Zece îți dau, răspunse boierul.

— Măcar o sută să-mi dai, nu ți-o vând.

— O sută îți dau.

Apoi, dacă văzu și văzu că nu voiește să i-o vânză, îi zise:

— Fiule al vânătorului, o să te căiești de ceea ce faci.

Dară fiul vânătorului își cătă de cale, nu voi să știe de nimic, și astfel ajunse acasă.

Mumă-sa se spăimântă când îl văzu cu pielea și cu colții de de fildeș. Iară el spuse mă-sei cum se trezi în pădurea fildeșilor fără să voiască și cum ucise pe cel întâi fildeș ce întâlni.

După câteva zile, fiul vânătorului fu chemat la palat și împăratul îi zise:

— Am auzit, fiu al vânătorului, că tu te-ai fi lăudat că poți să-mi aduci oase de fildeș cât să-mi clădești un palat și piei de aspidă cât să ajungă să-l învălești.

— Luminate împărate — răspunse fiul vânătorului — să-ți fie fața cinstită. Cine m-a pârât la măria ta nu m-a pârât ca să mă crească, ci m-a pârât ca să mă prăpădească. Ci cu vrerea lui Dumnezeu mâine îți aduc răspunsul.

Se duce deci la moașă-sa, îi spuse toată șiretenia pricinei, cum adecă fusese la vânat, cum se întâlnise cu credincerul împăratului, ce vorbise cu el, și în cele din urmă porunca împăratului, după pâra boierului ce-i purta sâmbetele.

Moașă-sa îl povățui ce trebuia să facă, apoi îi zise:

— Pasă cu Dumnezeu, dragul moșicăi, și fii bărbat.

A doua zi, românașul nostru se înfățișă înaintea împăratului.

— Luminate împărate — zise el — se poate să se facă voia măriei tale, numai să-mi dai mână de ajutor.

— Orice vei cere, să se îndeplinească, zise împăratul.

— Ca să pot izbuti, răspunse fiul vânătorului, să duc la capăt bun porunca ce mi-ai dat, să trimiți oameni d-ai măriei-tale să stârpească balta din pădurea fildeșilor, apoi să-mi dai o mie de buți cu vin și o sută cu rachiu.

— Cererea ta este ascultată, zise împăratul.

Apoi se dete porunci peste porunci la ostașii și slujitorii împărătești să asculte pe fiul vânătorului în tot ce le va zice el, ca să poată săvârși treaba cu care l-a însărcinat împăratul.

Balta se stârpi, și în locul apei el turnă vinul din cele o mie de buți și rachiul ce se adusese; apoi trimise pe oameni la ale lor.

Fildeșii viind la adăpătoare și văzând că în loc de apă este altceva, se întoarseră; apoi răbdară o zi, răbdară două, mai veniră și, dacă văzură că apa nu se schimbă, și cum erau și fripți de sete, băură cu nesaț și toți căzură morți.

Atunci fiul vânătorului se puse de-i jupui, curăță carnea de pre oase și le aduse împăratului, carele îi dete un pumn de galbeni, și plecă la casa mume-sei cu inima plină de bucurie.

După câteva zile, împăratul iarăși îl chemă și-i zise:

— Fiule al vânătorului, mi s-a spus de un oarecine că tu te-ai fi lăudat că poți să aduci meșteri de la Nedeia Cetate, să-mi zidești un palat cum nu s-a mai văzut până acum, cu oasele astea de fildeș, și să-l învălești cu pieile de aspiră ce mi-ai adus.

— Eu, preamărite împărate — răspunse fiul vânătorului — nici că mi-a trecut prin minte una ca aceasta. Dar, cu vrerea lui Dumnezeu, crez că voi putea arăta celor pârâtori ce poate românul când voiește… Mâine îți voi aduce răspunsul.

După ce află de la moașă-sa ce trebuie să facă ca să împlinească porunca împărătească, se întoarse a doua zi la împăratul și zise:

— Preamărite împărate, ca să mă pot închina cu slujba ce mi-ai dat măria-ta, am trebuință de mila măriei-tale.

— Cere și vei avea, răspunse împăratul.

— Să-mi dai — zise fiul vânătorului — o sută de corăbii cu sare.

— Să ți se împlinească cererea, porunci împăratul.

Luând cele o sută de corăbii pline cu sare, fiul vânătorului plecă cu dânsele pe mare.

Acum nu-i mai părea rău de slujba ce-i dase împăratul. Bucuria lui era fără margini când se văzu pe mare, lucru ce nu mai văzuse de când îl făcuse mă-sa. Lui îi plăcea prea mult să se uite la corăbiele care mergeau la rând, ca cocorii. Sălta de veselie când vedea dimineața că soarele, ieșind din poarta raiului, se îmbăia în mare mai întâi și apoi își făcea călătoria pe cer. Când vedea razele cele focoase ale soarelui că ies din apele mărilor, el se mira cum de nu clocotesc apele.

Seara încă, când luna se gătea și se oglindea în sat mărilor, el se pierdea în fel de fel de cugete și nu-și putea da seamă de ce lumina lunei era așa de searbădă și de ce apa părea ca o gheață lucie.

Îi plăcea iarăși să se uite noaptea la stele și ar fi voit să știe care este steaua împăratului cutare sau a cutăruia boier; îi părea rău însă când vedea câte vro stea că cade, fiindcă știa că atunci trebuie să fi murit acela a cărui stea cădea.

Și stând astfel pe gânduri, legănat de valurile apelor, adormea.

Acestea și altele, despre ca nici prin gând nu-i plesnea până ce nu călătorise pe mare, îl făcea să se silească a sfârși slujba cât se poate mai bine.

După o călătorie lungă foarte, ajunse la Nedeia Cetate.

Această cetate era vestită pentru meșterii ei care învățaseră meșteșugul de la zâne, și nu putea nimeni să intre acolo.

Fiul vânătorului, dacă ajunse, se cobori la uscat și voi să intre în cetate; dară la porți îl opriră ostașii. Atunci el le zise:

— Duceți-vă de spuneți împăratului vostru că am venit cu o sută de corăbii cu sare.

N-apucă să sfârșească bine vorba, și să te ții, pârleo! Soldații într-un suflet alergară și spuseră împăratului, cele ce auziră.

La ei acolo se sfârșise sarea și era o lipsă de sare de să ferească Dumnezeu. Cum auzi împăratul acestea, porunci, să-l aducă înaintea lui. După ce veni, îi zise:

— Omule, Dumnezeu te trimite cu sarea asta?

— Eu, luminate împărate — răspunse fiul vânătorului — am auzit că aveți lipsă de sare, și am venit să fac o mare înlesnire celor întrebuințați.

— Cere de la mine cât vei pofti și iți voi da, numai să ne vinzi nouă sarea și să nu te duci cu dânsa într-altă parte.

— Eu, mărite împărate, sarea n-o dau pe bani. Voi să fac schimb. O dau pe meșteri zidari cari să-mi facă un palat cum voi voi eu.

— Dorința ta se va împlini, măcar că până acum nimeni n-a putut să izbutească a lua oameni cu sine d-ai împărăției mele, dară nici să calce pe tărâmurile stăpânirii mele!

Apoi puse împăratul pristavi cari să spuie la lume că porunca împărătească este să se adune toți meșterii zidari. Dacă se adunară, alese din ei fiul vânătorului vro două sute de meșteri, tot pe sprânceană, știi! și dete toată sarea împăratului, primind de la acesta și mulțumiri.

Când se întoarse la corăbii, fiul vânătorului se miră când văzu că era o mulțime de ostași. El întrebă pe unul din ei:

— Pentru ce sunt adunați atâți ostași aci?

— Păzim — i se răspunse — ca să nu plece corăbiile înapoi fără să ne dea sarea. Pe bani, pe schimb, pe orice, sarea trebuie să rămâie aci, căci ne prăpădim.

După ce descărcă sarea, se puse în corabie fiul vânătorului cu cei două sute de meșteri, își luă ziua bună de la împărat, căruia îi făgădui ca, îndată ce va sfârși palatul de zidit, să-i întoarcă pe meșteri dacă ei vor cere; apoi plecă.

Și cum era un vânt priincios pe mare, călătorind repede, se intoarse cu sănătate în țara lui. Apoi puse de făcu palaturile ce poruncise împăratul și, după ce isprăvi, trimise pe meșteri de unde venise; iară împăratul, dacă văzu că este gata palatul, nu mai putea de bucurie și mulțumi pe fiul vânătorului cu câteva pungi de bani. Acesta se duse acasă la dânsul, voios că a scos la capăt bun slujba cu care fu însărcinat.

Nu trecu mult, și împăratul iarăși îl chemă.

— Fiule al vânătorului — îi zise împăratul — mi-a mai spus cineva că te-ai fi lăudat că poți să-mi aduci o cracă verde din pomul care este în mijlocul raiului, care să-mi lumineze palaturile ce mi-ai făcut, noaptea ca ziua. Eu îți poruncesc să-mi faci astă treabă, căci, de nu, unde îți stă picioarele îți va sta și capul.

— Când oare va avea să-mi vie și mie rândul a-ți spune, preamărite împărate, ceea ce s-au lăudat unii și alții?

— Tu acuma fă ce ți-am poruncit, și apoi vom vedea.

— Eu nu m-am lăudat să fac una ca asta; dară mâine îți aduc răspunsul, și mă voi sili, de-mi va ajuta Dumnezeu, să scap și de năpastea asta ce căzu pe mine.

După ce ceru sfaturile moașe-sei, la care se tângui de asuprelele ce-i veneau de la credincerul împăratului, și după ce aceea îl învăță ce să facă, el merse la împăratul și-i zise:

— Dacă împărăția-ta voiește să mă întorc cu sufletul în mine, să-mi dai o sută de corăbii cu bucate și o sută cu carne, iar eu m-oi duce cu ele să-mi mai cerc norocul și de astă dată și, bun este Dumnezeu! s-or sfârși odată toate năpăstile și s-or închide gurele care spun așa minciuni gogonețe!

Cum auzi împăratul de unele ca aceste, porunci ca numaidecât să se împlinească cererea lui.

Corăbiile se pregătiră, se încărcară, și fiul vânătorului se puse într-una din ele și plecă, luând calea cătră răsărit.

Călătorind, el nu se putea domiri cum merge treaba de se lasă împărații să fie purtați de nas de câte un nemernic de boier.

„Cum se poate — își zicea el — ca împăratul să fie atâta de nătâng, încât să crează toate bârfelele lepădăturelor? Ca să fie cineva împărat, trebuie să fie om frumos la minte, frumos la chip, cu înțelepciune și cu dreaptă judecată; așa spune și moșica; așa zice și toată lumea. De ce dară se ia el după muște? Nu știe el că lingăii o să-l ducă pe calea pieirei? Dară nu va fi așa. Împăratul nostru e bun. Nu trebuie lăsat pe mâini rele.”

Lungă fu călătoria aceasta. Merse, merse, până ce ajunse la țara porumbeilor. Acolo întâlni pe împăratul lor.

— Bine ai venit sănătos, îi zise împăratul; dar ce vânt te aduce pe la noi, omule?

— Bine v-am găsit sănătoși, răspunse fiul vânătorului. Sunt trimis de împăratul meu să-i aduc o cracă verde din rai. Dacă știți calea la rai, dă-mi pe cineva să mă ducă acolo, și eu voi răsplăti ostenelele lor cu ce voi putea.

— Tu mergi să cauți calea raiului, și iai după tine atâtea corăbii! La ce ar putea să-ți slujească ție aceste catrafuse?

— Vezi că — răspunse fiul vânătorului — am luat cu mine lucruri de acelea cu care să ung osia ca să nu scârție roata. Merindele ce am în corăbii sunt de dat pe slujbe.

Cum auzi împăratul porumbeilor că are merinde, se luă cu binele pe lângă dânsul, fiindcă pe la dânșii era pe atunci o foamete groaznică, și, cu șoșele, cu momele, umbla să-l facă a nu se duce de la dânsul cu toate bucatele, cu voia să i le cumpere. Apoi dacă auzi că bucatele nu se dau pe bani, ci aceluia care îi va ajuta să ia o cracă verde din pomul din rai, porunci de se buciumă trei zile și trei nopți, și se adunară o sumă de porumbei din toate unghiurile lumii.

— Care din voi știe calea raiului să-mi răspunză, le zise împăratul lor.

— Eu știu, și eu știu, ba și eu știu, răspunseră mai mulți deodată.

— Să mergeți cu omul ăsta, să intrați în rai, să rupeți o cracă verde din pomul ce stă în mijlocul raiului și să i-o dați, că-i trebuie.

Fiul vânătorului dete în dar toate grăunțele din corăbiile cu bucate. Când văzu împăratul porumbeilor atâta buluc de hrană, nu mai știa ce să facă de bucurie, căci seceta le stricase toate holdele. Mulțumi fiului vânătorului, iară acesta, luându-și rămas bun, plecă cu porumbeii ce-i dăduse împăratul.

Pe drum, porumbeii îi ziseră:

— Ce vom face noi, căci avem a trece prin împărăția vulturilor?

— Să nu vă fie teamă, căci m-am îngrijit eu de a le astupa gura.

— Totuși, să ne ascunzi undeva.

— Vă voi ascunde, răspunse fiul vânătorului.

După ce mai călătoriră, cale lungă și mai lungă, începu a se auzi croncăniturile vulturilor. Atunci el ascunse cum putu mai bine porumbeii.

După ce se apropie de hotarul împărăției lor, o negură de vulturi se arătă împregiurul corăbiilor și, cătându-i price4, croncăneau de mi-ți împuia capul, zicând:

— Ce cauți p-aici, fiule al vânătorului? Au venit-ai să ne vânezi, ori să ne stârpești neamul, sau să ne iai împărăția? Dară nu știi că nu vei mai scăpa cu viață din mâinele noastre? Ori și dacă vei scăpa, n-ai să te întorci teafăr și nepedepsit de noi!

— Stați locului și nu vă mai necăjiți. Eu viu la voi ca prieten. Voi trece prin țara voastră la treaba mea și mă voi întoarce fără să mi se cletine un fir de păr măcar din cap. Nici n-am să vă vânez. Nici n-aveți să mă pedepsiți.

— Hâm! Dară miroasă a hoit p-aici pe la tine, mai ziseră vulturii și se repezeau cu stolurile asupra corăbiilor.

— Astâmpărați-vă și mă ascultați, le răspunse fiul vânătorului. Știam că vă aflați în lipsă și v-am adus de mâncare. Pentru aceasta și voi să mă slujiți.

Prinse bucuros împăratul vulturilor, când auzi de una ca asta, și dete poruncă vulturilor să stea careși pe unde apucase.

Atunci fiul vânătorului spuse împăratului vulturilor că-i va da tot hoitul din corăbii dacă îi va da un vultur care să meargă cu dânsul și să-i fie supus la ce-i va porunci.

Primind împăratul vulturilor de bine cele spuse, fiul vânătorului le dete hoitul din cincizeci de corăbii, iară vulturii se repeziră asupra lui ca niște flămânzi calici.

După ce mâncară, luă fiul vânătorului un vultur și merse înainte. Pe drum îl învăță ce avea să facă. Îi mai spuse că el va sta cu arcul întins și că-l va vâna de îndată ce se va abate de la poruncele lui.

Vulturul știa de frica lui. EI când zicea vorba, nu glumea. Într-acestea, ajunse aproape de grădina raiului. Dară cine se putea apropia de dânsa? Acolo nu era nicidecum noapte, căci pomul din mijlocul raiului lumina noaptea ca ziua.

Atunci fiul vânătorului zise vulturului:

— Am să dau drumul unui porumbel; tu să-l iai în goană, dară să nu te împingă păcatele să-i faci vrun rău, căci cu viață nici tu nu vei scăpa. Eu voi sta cu arcul întins, urmărindu-te cu ochii: și în clipa ce voi simți că ai să-mi calci porunca, te voi lua la cătare și-ți voi trămite o săgeată d-alea înveninatele, de-ți voi răpune capul. Ai auzit?

— Am auzit. Fii pe pace, voi face după cum îmi poruncești.

Apoi spuse și unui porumbel ce are să facă, și, dându-i drumul, acesta se urcă în slava cerului. Vulturul se luă după dânsul. Porumbelul coti în sus, coti în jos, ba la dreapta, ba la stânga. Vulturii după dînsul și nu-i da răgaz. Porumbelul se mai dete într-o parte, se mai dete într-alta. Vulturul nu-l slăbea din goană. Dacă văzu și văzu, porumbelul, năvălind asupra raiului, zvâc! și intră înăuntru de se puse pe pomul din mijlocul grădinei, spre a se odihni. Îi tâcâia inima de frică, de sta să-i spargă pieptul. Vulturul nu putu să intre după dânsul, căci acolo nu se face vărsare de sânge. După ce se odihni nițel, rupse cu ciocul o rămurică din acel pom, se ridică în zbor și veni de se puse pe umărul fiului de vânător.

Acesta, când văzu rămurica, parcă apucase pe Dumnezeu de un picior, așa mare bucurie avu. Porunci numaidecât a lua corăbiile drumul înapoi, după ce ascunse iarăși pe porumbel. Vântul fiind priincios, mergea ca gândul. Când trecu prin țara vulturilor, le dete hoitul și de la celelalte cincizeci de corăbii. Vulturii, năvălind asupra hoitului ca orbii, nici nu prinseră de veste când plecă fiul vânătorului.

Iară când trecu prin țara porumbeilor, lăsă locului porumbeii ce luase, și, luându-și ziua bună de la împăratul lor, purcese cătră țara lui, unde ajunse după o călătorie fericită.

Când auzi împăratul că s-a întors fiul vânătorului cu isprava făcută, trimise numaidecât slujbași și-l aduse cu cinste la palat.

După ce se închină cu slujba, fiul vânătorului zise:

— Să trăiești, luminate împărate! Dară se cădea ca în palaturile tale să se afle o astfel de sculă.

— Am știut eu de ce te-am trimis.

Și așezând rămurica în mijlocul palatului, nimeni nu putea să cate la dânsa, căci lumina ca soarele.

Atunci împăratul, de bucurie că la curtea sa sunt lucruri ce nu se află în toată lumea, strânse Sfatul împărăției și-l pofti să-i spuie cu ce ar găsi dânsul de cuviință să răsplătească slujbele făcute lui de fiul vânătorului. Sfatul într-un grai răspunse că n-ar greși dacă l-ar gineri.

Împăratul primi de bun sfatul și spuse fiului de vânător să se gătească de cununie.

lară el, dacă auzi una ca aceasta, se închină împăratului mulțumindu-i pentru răsplătirea cea înaltă ce-i da, apoi zise, față cu toți boierii:

— Mărite împărate, eu am auzit pe cutare boier lăudându-se că el, de și-ar atârna de gât un prostovol5 și s-ar arunca în Dunăre, ar putea să pescuiască pentru măria-ta pe împăratul peștilor, care este cu solzii de aur.

— Minte, măria-ta — răspunse acel boier — eu n-am zis niciodată nimic.

Acesta era boierul cu pricina, care tot pârâse pe fiul vânătorului.

Împăratul nu mai voi să asculte vorbele de îndreptare ale boierului, căci se îngrețoșase și el de palavrele lui ce pe toată ziua îi toca, ci îi porunci să facă într-o clipeală de ochi ceea ce se lăudase că poate să împlinească.

Neavând încotro și cu lacrimile în ochi cât pumnul, boierul acela fu nevoit a-și lega un prostovol de grumazi, se aruncă în Dunăre și acolo rămase.

Iara fiul vânătorului se căsători cu fata împăratului. Și atâta veselie se făcu la nunta lui, încât rămase de pomenire împărăția.

Și încălecai p-o șea etc.