Povești morale

Ispravnicul pocăit

Spun, măre, să fi fost în Țara Românească un domn oarecînd, om drept, temător de Dumnezeu și nepărtinitor.

Cînd ieșea la judecată, și ieșea cam des, apoi judecata lui era judecată, nu glumă. Toată lumea rămînea mulțumită de găsirile lui cu cale. Dreptatea o da celui ce o avea. La el hatîr nu încăpea. El asculta cu blîndețe păsurile fitecui. El îmbuna pe toți. Ce să vă mai spui? El era adevărat părinte al celor buni.

Dară să ferească Dumnezeu să fi prins el pe cineva cu rața în traistă, că era aspru foarte. Se făcea leu-paraleu cînd se ivea nedreptatea și asuprirea înaintea lui. Mîndrului și celui nesocotit, ca și mîncătorilor, nu le căuta de ce le e cojocul. Ți-i trimitea la închisoare, de ar fi fost de șapte palme în frunte, cînd se dovedea vinovăția lor.

Din pricina aceasta ajunsese vodă să nu mai aibă ce judeca, căci unde se pomenea prin țară vrun om rău, nedreptățitor sau asupritor, și dacă se afla cîte vrunul, apoi era arătat cu degetul și vestea se ducea pînă la urechile lui vodă și era vai de măiculița care l-a făcut pe el, cînd auzea vodă de unele ca acestea.

Totuși vodă ieșea la judecată la soroacele hotărîte și asculta jeluirile poporului, cînd avea ce jelui, și asculta pe toți, cu răbdare și cu îngăduință.

Într-una din zile se înfățișă înainte-i o jupîneasă și-i zise:

— Măria-ta, am un fecior, care mă căuta cînd era acasă la mine sub ascultarea mea; dară acum, de cînd este sub ascultarea măriei-tale, nu mai vrea să știe de mine.

— Cum se poate asta? răspunse vodă, posomorîndu-se. Și cum nu vrea să știe de tine?

— Apoi iacă, măria-ta, răposatul bărbatul meu, Dumnezeu să-l odihnească în corturile drepților, cînd a părăsit lumea asta păcătoasă, ne-a lăsat o saca cu calul ei, adecă meșteșugul cu care ne hrănea pe mine și pe singurul fiiu ce aveam. Acesta, băiețandru, după moartea tată-său, umbla el cu sacaua, în locul răposatului, și cu agoniseala lui puteam trăi amîndoi fără să simțim lipsa și neaverea.

După ce s-a mai mărit, nu știu ce i-a trăsnit prin cap, că s-a dus de s-a scris în oastea măriei-tale.

Este multă vreme de atunci și pînă la un timp mai aflam cîte ceva de dînsul; dară de cînd cu războiul din urmă, ce ai avut cu păgînul, n-am mai aflat nimic de dînsul, pînă mai acum un an. Îl socoteam pierdut în război, sau rătăcit, te miră pe unde, că îl plîngeam pe toate cărările ca pe un pierit.

Auzind din zvon că el s-ar afla bine din mila mărieitale, că l-ai fi pus într-o slujbă mare, ca să-l răsplătești pentru vrednicia și vitejia ce a arătat în acel război, am vîndut și saca și cal, și m-am dus tocmai acolo unde era el în slujbă, cu gînd că, fiind el acum tare și mare, să pot mînca și eu o pîinișoară în curtea lui la vremea bătrînețelor mele.

Dară ce să vezi, măria-ta? Nici n-a voit să se uite la mine. A trimis pe un slujitor de m-a gonit de la poarta lui, sub cuvînt că nu mă cunoaște. Și așa cu plîngere vin a te ruga să-mi dai copilul ce mi-ai luat.

— Cine este copilul tău, jupîneasă?

— Ispravnicul din cutare județ, măria-ta.

— Du-te, jupîneasă, la vătaful de curte, să te găzduiască la curtea mea, pînă va veni fiiul tău.

Și dînd porunci grabnice ca să cheme pe jupînul ispravnic la curte, vodă își căută de alte trebi ale țării.

Ispravnicul nu mai putu de bucurie cînd priimi porunca domnească. El socotea că cine știe ce bunătate îl așteaptă, și se grăbi să vie numaidecît.

Pesemne că nu i se bătuse ochiul stîng, nici nu-i țiuise urechea.

Înfățișîndu-se înaintea lui vodă, acesta porunci să vie și jupîneasa.

Cînd se văzu ispravnicul de față cu mumă-sa o sfecli de tot.

— Cunoști tu, ispravnice, pe femeia aceasta? întrebă vodă cu grai apăsat.

Ispravnicul, care se făcuse roșu ca un rac fiert, lăsă nasul în jos și cu ochii în pămînt, răspunse:

— Da, măria-ta.

— Cine este?

— Este mumă-mea.

— Păi bine, ispravnice, nu ți-a fost frică de Dumnezeu și rușine de oameni să o gonești de la curtea ta? Au doară te rușinezi de teapa din care ai ieșit? Au doară vei fi zicînd că acuma ești boier mare și te josorești să-ți hrănești pe muma care te-a născut și te-a crescut pînă te-a făcut mare, pentru că e o mojică?

Și întorcîndu-se către jupîneasa, muma ispravnicului, care sta smerită și cu mîinile la piept, o întrebă:

— Ce osîndă socotești d-ta, jupîneasă, că i se cade acestui fiiu nerecunoscător?

— Mila măriei-tale, doamne; eu nu cer osîndă; eu doresc să fiu pe lîngă fiiul meu, în curtea căruia să mănînc și eu o bucată de pîine la bătrînețele mele și să aibă cine-mi închide ochii la ceasul meu cel din urmă.

— Eu găsesc cu cale să-l dau jos la scară, doi slujitori să-l ție și tu, jupîneasă, să-l bășici cu nuielușa, cum făceai cînd era el la casa ta și sub ascultarea ta, apoi să umble cu sacaua, cum făcea odinioară, ca să te hrănească.

— Cît a fost sub ascultarea mea, mărite doamne, eu am știut să-l mustrez și să-l fac să meargă pe calea cea bună.

De cînd insă a ieșit de sub aripele mele și a intrat sub ocrotirea măriei-tale, nu mai este copil, să fie mustrat ca copiii. Mai bine să mi se usuce mîinile decît să le ridic asupra lui astăzi cînd este bărbat și cruce de voinic. Mai bine să muncesc eu pe la unii și pe la alții, decît să mai umble el cu sacaua să mă hrănească. Nu m-o lăsa pe mine Dumnezeu. El să se veselească în bunurile cu care l-ai cinstit măria-ta după vrednicia lui, eu îmi voi tîrîgăi zilele ce mi-a mai rămas cum voi putea și fie mila Domnului și a măriei-tale preste noi amîndoi!

Se înduioși vodă pînă într-atîta încît se zăriră în ochii lui două lăcrămioare, pe cari vodă le ținea, ca să nu piștească afară.

Atunci ispravnicul cel vinovat, îngenuchie dinaintea lui vodă și zise:

— Greșit am fost, doamne, înaintea măriei-tale și înaintea mumei mele. Iertați-mă, vă rog, cu lacrămi fierbinți! N-am știut să prețuiesc ce fel de mumă am avut. Acum văz și eu ce mumă dornică și cu minte am, mumă ce ar fi vrednică să aibă fiiu pe un boier mare, iară nu pe un nemernic ca mine. Mă făgăduiesc, măria-ta, să iau pe mumă-mea lîngă mine și să o țiu numai în palme și în leagăn de mătase, cum se zice, cîte zile va avea ea și cît mila măriei-tale le va revărsa asupră-ne. Să o cinstesc ca pe o mumă bună și să nu ies din cuvîntul ei.

Măria-sa vodă nu-și mai putu ține lacrămile și ștergîndu-se la ochi cu o năframă mai albă decît fulgul, zise:

— Așa să fie cum ai zis tu, ispravnice. Sărută mîna mume-tei și să-ți ții cuvîntul, precum ți-a fost vrednicia în oștire și atunci nu te voi scăpa din vedere cît voi fi eu domn.

Și așa se făcu, căci porunca lui vodă era pravilă pe vremea aceea.

Darămite azi, cîți nemernici nu s-or fi găsind, cari, după ce că părinții lor se sting cheltuindu-se, și îngrijesc de dînșii ca să-i procopsească, apoi, cînd ajung și ei ceva, le întorc spatele, îi părăsesc și-i lasă peritori de foame, tocmai cînd sunt copleșiți de povara bătrînețelor. Cîți, zic, nu s-or găsi și astăzi de aceia, cari ar fi mai vrednici să umble cu sacaua de apă, decît să stea cocoțați cine știe unde și îmbăierați de fumurile fuduliei celei necuviincioase.

Copilul cel isteț

Un om odată văduvise. El nu avea pe lume nici al nouălea neam. Își jeli nevasta ce-și jeli, dară văzu că nu folosește nimic cu jelirea. Începu a-și căuta de trebi.

Ajuns însă la căruntețe, nu se putea împăca el cu singurătatea. Pasămite omul trăise bine cu răposata, se îngăduiseră și le mersese treaba înainte; trăiseră, cum am zice, cu pace și cu mulțumire.

Copii nu le dedese Dumnezeu nici unul. Vedeți dumneavoastră, n-avea omul cu ce să se mîngîie. Era singur cuc.

Îl bătea gîndurile cîteodată să se însoare a doua oară. Nu-i venea insă bietului om să-și uite nevrsta dîntîi; ș-apoi nu știa peste ce pămînt va da. Sta în cumpene. Să zică da, îi era frică să nu dea tccmai acum spre bătrînețe peste vro muierușcă care să-l joace giurgina. Să zică ba, urîtul singurătății îi da ghes și nu-l lăsa în pace. Așa o omul cînd este învățat cu dichisul lui, cu rostul casei sole. Și apoi vedea și el că începuse a i se cam risipi casa; deoarcce nu mai era într-însa un al doilea suflețel de om măcar.

Ce să facă? După ce se mai gîndi și se mai răzgîndi, ce-i vine lui? Numai iacă își ia inima în dinți, calcă în gura lăcomiei și hotărăște să-și ia un copil de suflet. El socoti cu mintea lui că așa ar fi mai bine. Nici pe răposata nevastă-sa, adecă, să n-o puie la uitare, nici el să nu rămîie singur.

Acum altă nevoie. Gura să facă el să-și aleagă un copil de suflet, și pe cine să ia pe lingă dînsul, el, care n-avea rude nici cît ai îmbuca o dată.

Stătu la chibzuri.

Și puind degetul pe frunte, plănui cît plănui, apoi zise: „Mă voi scula mîine de dimineață, voi umbla prin cetate, și Dumnezeu să-mi scoață înainte ființa pe care s-o iau de suflet“.

Planul fu bun. Dară ziua în care ieși omul să-și găsească copil de suflet se brodi să fie vineri.

Ieșind omul din casa lui dis-de-dimineață, a doua zi cutreieră cetatea, și parcă toți copiii intrară în pămînt, că nu întîlni nici unul. Totuși, îndoiala nu i se strecură în inimă, căci, voind cu tot dinadinsul să aibă cu dînsul măcar un suflețel, se încumese de ieși afară din cetate și mergea iaca așa pe drumul cel mare, fără să știe nici el unde se ducea. Se vede că-l trăgea ața la orînda lui. N-apucă să mai facă vro doi-trei pași, și dete peste un șarpe. Omul îi zise:

— Vrei tu, șarpe, să fii copilul meu de suflet? Am de toate, și bani, să-i mănînci cu lingura.

— Mai e vorbă? Cum să nu voi, răspunse șarpele. Numai să ne învoim.

— Da’ cum păcatele să nu ne învoim? Eu am fost însurat și m-am învoit cu nevasta ca și cu un frate.

— Bine. Eu nu cer mai mult, fără decît să mă porți în cîrcă.

— Atît numai? întrebă biet omul. Daca este așa, tu ești fiiul meu de suflet.

Se învoiră, și omul luă pe șarpe în cîrcă. Șarpele i se încolăci împrejurul gîtului și se așeză acolo ca într-un culcuș.

Omul umbla cu gîtul îmbroborojit și nu făcea nimic fără să știe și șarpele. Mîncarea unuia era și mîncarea celuilalt. Ceea ce bea unul bea și celălalt. Nimic nu făcea unul fără altul.

Trecu multă vreme la mijloc. Înțelegerea dintre dînșii nu se strică niciodată. Vezi că omul, îngăduitor precum firea îl lăsase pre dînsul, nu cîrcnise nimic.

Dară pîrdalnicele de bătrînețe, cînd vin, aduc cu dînsele fel de fel de metehne.

Omul, îmbătrînind, începuse, deh! a-i tremura picioarele, umbla de parcă era pus în papainoage, ba încă și spinarea începuse a i se aduce. Ce să mai ocolim? Să spunem drept pe șleau: iacă se cocoșase de bătrîn, mai ales că purta în spinare o sarcină pe care n-o mai putea duce, căci șarpele crescuse; se făcuse măgădău mare.

Omul, biet, începuse a tînji. Într-una din zile, cuteză a zice:

— Măi șarpe, fătul meu, fie-ți milă de crescătorul tău și mai dă-te și tu pe jos, că, iată, m-a poticălit Dumnezeu cu bătrînețele și nu te mai pot duce.

— Ba să-ți muți gîndul, tată. Așa ne-a fost învoiala și așa are să fie pînă vei intra în pămînt.

Știa omul că așa era, dară credea că va găsi la șarpe milă de copil.

Mila de la copilul de suflet, ca umbra de mărăcini, povestea ăluia.

Bietul om răbdă în piele și mai purtă în cîrcă pe șarpe ce-l mai purtă, și, văzînd că atîta sarcină îl dăhulase de tot, mai rugă pe șarpe să aibă milă de tată-său și să se mai dea pe jos.

Aș! pe dracul să rogi? Șarpele nu voi să asculte nici rugăciune, nici nimic, și nici că avu gînd să se clintească din loc.

Unii, alții, văzînd trudele omului, îl povățuiră să meargă la judecată. Omul ascultă și trase pe șarpe la judecată. Cînd se înfățișară, omul își spuse păsul. Judecătorii întrebară pe șarpe: cum de nu face ceea ce este cu dreptul, și să mai slăbească pe bietul unchiaș, să se mai odihnească și el.

— Cu dreptul, cu nedreptul, nu știu eu; așa ne-a fost învoiala, răspunse șarpele.

— Așa este, bătrînule? întrebară judecătorii.

— De, asta așa este, răspunse unchiașul, dară atunci cînd am făcut învoiala eram mai tînăr și puteam să duc sarcina. Eu acum nu cer să stricăm învoiala, ci să aibă milă de neputințele mele, căci mi-e fiu de suflet, și după moartea mea tot al meu lui are să-i rămîie.

— Milă la noi nu scrie, zise și șarpele. Eu știu că așa ne-a fost învoiala, și apoi, și așa, și altminteri, tot eu am să-i fiu clironom, ca un fiu de suflet ce-i sunt.

— Daca așa v-a fost învoiala, bătrînicule, răspunseră judecătorii, și dacă fiul tău de suflet nu voiește să aibă milă de tine, n-avem ce-ți face. Trebuie să te ții de învoială.

Bietul om ieși de la judecătorie cu lacrămile în ochi și fără de nici o ușurare la greutățile sarcinei ce ducea.

Și așa, cu sufletul plin de obidă, abia tîrîndu-și trupul, mergea pe gînduri și cugeta că aceasta are să-l răpuie și că nu va putea să trăiască zilele cîte i-a fost dat de la Dumnezeu.

Cînd, trecînd pe la un maidan unde era o mulțime dei copii, îi auzi că se jucau d-a împărații. Ridică capul, se uită și văzu pe copilul pe care ceilalți copii îl aleseră împărat, văzu, zic, pe împăratul copiilor că ieșise la judecată. Împăratul ședea pe un buștean mare, sfetnicii lui, toți cu toiege în mîini, împrejurul lui. Dinainte-i doi vinovați, legați cobză cu mîinile la spate, erau înconjurați de ostășimea copilărească, toți cu ciomege în mîini.

Ce-i dete omului în gînd, că numai se apropie și el de împăratul copiilor și zice:

— Împărate, am venit și eu să-mi faci o judecată.

— Spune, tătișorule, ce păs ai?

— Să vezi dumneata, împărate: rămîind văduv, mi se urîse cu singurătatea, și am găsit cu cale să-mi iau un copil de suflet, căruia să-i rămîie tot avutul meu după moartea mea. Și neavînd nici neam de rudă, am ieșit să caut pe cineva, pe care mi l-ar scoate Dumnezeu în cale, ca să-l fac copil de suflet. Am găsit pe acest șarpe, cu care m-am învoit să-l port în cîrcă. Eram mai tînăr atunci; acum el a mai crescut și greutatea lui m-a gîrbovit pînă într-atît, încît abia îmi mai tîrăsc pe pămînt ale păcate. Eu îl rog să se mai dea jos, să mai am nițel răgaz, să mai răsuflu și eu, iar el nu vrea.

Șarpele voi să răspunză și el, dară împăratul îi tăie pofta de vorbă. El zise:

— Este o necuviință de cele mai mari ca să răspunzi înaintea judecătoriei de acolo de sus, de unde te afli. Nu știi tu, șarpe, că împricinații, cînd se înfățișează înaintea împăratului la judecată, trebuie să stea jos la pămînt?

Șarpele văzu el că n-are încotro. Se descolăci de pe lîngă gîtul omului, se dete jos la pămînt și de acolo răspunse:

— Împărate, omul acesta, adevărat așa este, că m-a luat copil de suflet. [Dară învoiala ne-a fost] să mă poarte în cîrcă. Ori m-oi da jos din cîrca lui, ori nu, tot eu am să fiu clironomul lui. Eu mă țiu de învoială. Așa este cu dreptul. Învoiala este sfîntă.

— Copilul care n-are milă de părinții lui nu este vrednic să vază lumina soarelui, zise împăratul. Pe el, băieți, de mi-l faceți harta-parta!

Atîta trebui. Porunca împăratului se și puse în lucrare. Și unde mi se repeziră ostașii și dregătorii cei mici, toți cu totul, la șarpe, și unde mi-i deteră la bîte și la toiege d-alea țepenele, de mi-i strivi capul, numai cît ai zice mei.

Și de unde bătrînul se întorcea cu lacrămile în ochi de la judecata maturilor, acum se întorcea vesel la casa lui, că scăpase de nevoia ce căzuse pe dînsul. Judecata unui copil îl mîntuise.

Ariciul și vulpea

Un biet iepure odată, împușcat de vînător și nefiind atins de alice, ca să cază mort îndată, se tîrî el cum putu și se ascunse într-un hățiș de tufe. El socotea să scape cu viață; dar aci îl ajunse ceasul lui cel din urmă și muri.

Ariciul, sfredeluș cum l-a lăsat pe el Dumnezeu, dete peste acest iepure mort. Ariciul mic, iepurele mare, nu putea, vedeți d-voastră, să înceapă dintr-un tot întreg să mănînce; dete el tîrcoale iepurelui, și de unde voia să apuce, îi scăpa. Își lingea buzele, bietul arici, se uita cu jind, și ca să îmbuce și el măcar o dată, era peste poate.

Ariciul se mulțumea cu puțin, ca să se sature, dară trebuia altul să înceapă. Ce să facă? Se gîndi el, se mai răzgîndi, și iată că o luă papuc la drum, să caute, doar de ar găsi pe cineva, cu care să-și împarță norocul.

Și mergînd ce merse, întîlni o vulpe. Ariciul prinse a zice:

— Bine te-am găsit, cumătră vulpe, am dat d-un chilipir, și aș vrea să-l împarț cu un creștin al lui Dumnezeu.

Mie îmi ajunge te miră ce. Numai să fie cineva care să-l fărâmițeze.

— Bună să-ți fie inima, cumetre arici. Mulțumesc Domnului că mi te scoase în cale. E, ce mai ala-bala? Pare-mi-se că vorbeai d-un chilipir. Bine ai făcut că te-ai gîndit la mine. Aidem mai curînd, și voi face împărțeala dreaptă.

Ariciul mirosi că n-o să iasă bine la vopsea, după graiul și foamea ce vedea el că arăta vulpea. Dar vulpea știu să-l încredințeze, și el, înduplecîndu-se, o luă, tipa-tipa, înainte, și vulpea după dînsul.

Ajungînd la locul cu pricina, ariciul arătă vulpei chilipirul peste care dase el, și o rugă să-l împărțească, precum îi fusese vorba.

Vulpea, cum văzu iepurele, se repezi ca un găman, începu a sfîșia dintr-însul și a înghiți haltacele pre nemestecate. Își uitase de împărțeală.

Ariciul se întorcea pe lîngă vulpe, și voia să se apropie, să apuce și el o dată măcar; vulpea îi arăta colții și se întorcea cu coada spre dînsul

— Așa ne fu vorba, cumătră vulpe? Asta ți-e dreptatea?

Dară vulpea n-avea timp de vorbă. Rupea și înghițea ca de frica morții.

După ce isprăvi,începu a-și linge mustățile, și întorcîndu-se către arici, îi zise:

— Ce ziseși, ce ziseși, cumetrele, că nu auzii bine?

— Așa dreptate făcuși?

— Eu am făcut dreptatea burții. Așa se cuvinea.

— Dar dreptatea cerească, care s-a pogorît din cer pe pămînt, așa zice?

— Eu nu cunosc altă dreptate decît dreptatea pîntecelui.

— Eu cunosc și o dreptate a dreptății, răspunse ariciul; și daca vrei să te crez că ai urmat, după cum mi-ai făgăduit, să mergi să pui laba pe dînsa, și să juri. Altfel nu te crez.

Vulpea, care nu știa altă dreptate decît ceea ce o spusese dînsa, și voind să fie crezută de arici că spusele ei erau curatul adevăr, priimi să meargă cu dînsul să jure.

Ea habar n-avea de cele ce umbla să facă ariciul; știindu-l și puțintel la trup, și fără putere, nu se îngriji de nimic, și merse după dînsul.

Ajunseră. Ariciul, arătînd tulpina unui copaci, zise:

— Aci la rădăcina ăstui copaci este culcușul sfintei dreptăți. Tu pune laba aci și jură pe pielea ta de vulpe că tot ce ai făcut, cu dreptul fu să faci așa.

Vulpea rînji de prostia ariciului, cum de să nu știe el că dreptatea este cu cel mai mare și mai tare, și ca să-i arate că așa a fost cu dreptul să facă, și fără a bănui ceva, puse laba acolo.

Ea, vezi, nu credea în altă dreptate: dreptatea istețimei.

Ariciul, cum văzu, sări și el pe laba vulpei și zise:

— Apasă bine și jură.

N-apucă să isprăvească vorba, și clapc! vulpea se simți apucată de labă. Ce era? Iacă o cursă. Ariciul ochise cum în revărsatul zorilor un vînător așezase cursa la rădăcina acelui copaci mare, cum o acoperise cu frunzet, și acolo duse pe vulpe.

Ea începu a se zvîrcoli, a chelălăi de durere și se rugă de arici să o scape din mîna dreptății. Ariciul acum se făcea și dînsul că n-aude, nu vede. În cele din urmă zise:

— Așa cere dreptatea.

Vulpea începu să o croiască la șiretlicuri, și se rugă de arici să facă ce o face, să-i dea drumul, să-și facă neputințele trupești, căci nu voiește să întineze locul unde se află sfînta dreptate și că apoi va veni să se supuie orîndei ei.

Înțelesese și vulpea acum ce era acea sîntă dreptate; dară fu prea tîrziu.

Ariciul îi răspunse:

— Tu vezi acum de te căiește de faptele ce ai făcut în lume, și lasă șiretlicul: iată, vine duhovnicul să te spovedească.

Pasămite văzuse pe vînător că se apropia, ca să-și cerceteze cursa. Iară el, ariciul, se duse p-aci încolo.

Țapul și șarpele

Un țap, voind să treacă într-o livede, fu silit să dea printr-o apă ce curgea intre el și acea livede. Și fiindcă n-avea încotro, se lăsă în gîrlă și începu să înoate.

Cînd era pe la jumătatea gîrlei, se pomenește pe lîngă dînsul cu un șarpe că-i zice:

— Măi, țapule, ia-mă și pe mine să mă treci la uscat.

Țapul, temător, îi răspunse:

— Tu vezi bine că abia pot să-mi duc părul de pe mine, și tu mai ceri să te iau și pe tine?

— Așa o fi; dară iată că umblu să mă înec, și atîta prietenie nu pot găsi la tine?

Țapul îl lăsă să se urce pe dînsul, și-și puse toate puterile ca să înoate spre a ieși cu bine dincolo. Șarpele, dacă se văzu călare pe țap, începu a se încolăci împregiurul gîtului și a-l strînge ca să-l sugrume.

— Da’ ce faci, prietene? că, uite, nu mai pot răsufla și o să ne înecăm amîndoi.

— Vezi că mie mi-e foame; acum ești în mîna mea și aș vrea să mi-o potolesc cu tine.

— Foame, foame; prieten, prieten; dară cu o mortăciune socotești tu să te îndestulezi? Așteaptă nițel pînă să ieșim la margine și acolo să-ți arăți prietenia. Acum mai slăbește-mă din dragoste, ca să pot înota.

Șarpelui îi plăcu vorbele ce auzi și, mai slăbind pe țap din chingi, acesta își puse toate puterile, mai înotă ce înotă și ajunse la uscat cu șarpe cu tot.

Pe cînd încă înota, se gîndea la prietenia șarpelui și începu a născoci la mijloace de a-și mîntui viața. După ce ieșiră la uscat, țapul prinse a zice:

— Șarpe, tu mi-ai cerut prietenia, eu ți-am dat-o. M-am luptat cu primejdia și am ieșit la uscat cu bine. Fă-mi și tu hatîrul acum și dă-te jos, ca să ne măsurăm, cine este mai lung? Apoi mă vei mînca în bună-voie.

— Ei, haide, de, să nu zici că nu ți-am fost prieten! Și dindu-se jos de pe grumajii țapului, aștepta să se măsoare cu dînsul.

Țapul asta și voia. Cum îl văzu jos, se răpezi cu coarnele de sfărîmă capul șarpelui și-l strivi călcîndu-l cu copitele lui cele tari.

După ce îl văzu pus bine, întinzîndu-l cît era de lung, zise:

— Vezi așa; mie îmi place prietenia, dară să fie dreaptă. Ce erau încolăciturile alea împregiurul grumazului meu?

Piei acum cu prietenia ta cu tot, să-ți auz de nume și să te văz cînd mi-oi vedea ceafa!

Gazda norocului

În vremurile cele vechi, pe cînd blagoslovenia Domnului era pe pămînt, trăia un boier mare. În casa acestui boier desjugase norocul și-și făcuse culcușul aci.

Din pricina aceasta, orice făcea boierul îi ieșea înde bine; oriunde punea el mîna, punea și Dumnezeu mila.

Și era bine văzut la curtea lui vodă. Nu că doară era vro mană mare de dînsul. Era și el, om ca toți oamenii; ci ia așa pentru că avea noroc. De se auzea că vrăjmașul a dat năvală în țară, vodă chema îndată pe acest boier, îl trimetea asupra vrăjmașului, și el, te miră cu ce tertipuri, punea vrăjmașul pe goană și mîntuia țara de nevoi.

De se ivea vro foamete, ori vro molimă, vodă poruncea boierului să se ducă să vază și să facă ce o ști el, numai să potolească mînia lui Dumnezeu. Și el, boierul, cum se ducea, nu știu ce făcea el, nu știu ce dregea, că numai ce auzeai că foametea, că molima s-a ostiat, și iară se întorcea binele.

Avuțiile ii curgea ca ploaia. Holdele de pe moșiile lui burdușeau pămîntul. Vitele i se înmulțea ca spuza și ca iarba.

Sta și se mira și dînsul de atîta noroc ce căzuse pe capul lui. Din pricina aceasta începuse a se îngrijura. Simțea el că n-are să ție mult așa.

Nevasta și copiii îl mîngîiau și voiau să-l scoată din această părere; el însă tăcea și își căuta de treabă.

Într-o zi se duse să se scalde. El se uitase cu un inel de mare preț în deget, și nu știu cum făcu, că îi scăpă inelul în apă. În loc să cază la fund, inelul plutea pe d-asupra apei. El se cruci de această minune, se dete după dînsul, îl apucă și îl băgă în deget.

Atîta noroc nu se mai văzuse. El zise: „Aceasta este culmea norocului. De aci încolo n-are să fie bine de mine.” Și așa fu. Pasămite norocul își luase ale trei fuioare de la casa lui, și p-aci ți-e drumul.

Întorcîndu-se acasă, spuse nevestei și copiilor ce i se întîmplase la gîrlă, apoi le zise:

— Țineți-vă bine, dragilor mei, că atîta noroc n-are să ție mult. El trebuie să-și întoarcă cojocul.

N-apucă să-și isprăvească cuvîntul și deodată se pomeni cu niște slujitori domnești, cari intrară la dînsul, și îi spuseră că este osîndit la temniță, și că toată averea lui este luată pe seama domniei. Vru el să se ducă la vodă, să se înțeleagă la cuvinte. Dară cine îi mai dete pas! Puseră mîna pe dînsul slujitorii, îl legară cobză, și îl duseră la pușcărie.

El, de nevoie, se într-armă cu răbdarea, și suferi toate asprimele triștei. Nevasta și copiii îi rămaseră pe drumuri.

Legat și ferecat în închisoarea lui, bietul boier nu mai știa nimic de ai săi. De mîncare îi aducea păzitorul, numai pîine uscată și apă.

Aștepta el să fie scos la judecată, ca să se dezvinovățească, fiindcă se știa curat la inimă. Dară fu uitat acolo nu știu cît timp. El trăia acum nici cu viii, nici cu morții. Aștepta din minut în minut să fie dus la moarte.

În loc de nevastă și copii, împregiurul lui acum avea paienjenii închisorii și șoarecii, cari îi lua din mînă și chiar bucățica de pîine uscată ce-i aducea. Părul, barba și unghiile îi crescuseră ca la un om sălbatec. Se jigărise bietul om, de nu-l mai cunoșteai.

De unde îi venise lui aceasta urgie domnească? Pizmașii îl pîrîseră la domnie că voise să-și vînză pe domnul său, și cîte și mai cîte. Vodă crezu, ca un Vlăduță ce era el, și fără a-l mai cerceta, porunci de-l aruncă la închisoare și nu-și mai aduse aminte de el.

Trecuse multă vreme și boierul nu mai avea nădejde de scăpare.

Nevasta boierului, în timpul acesta, umblase și cruciș și curmeziș, se rugă și de bun și de rău, și de mare și de mic, și abia, abia, izbuti să dea ochii cu vodă.

Ea îi spuse neajunsurile în care se află ea și copiii ei, îi înșira cu d-amăruntul slujbele făcute de bărbatul său țării, îl făcu să înțeleagă necazurile bietului cm acolo în temniță, uitat de stăpînire, uitat de oameni și de Dumnezeu, și îi ceru voie ca măcar să o lase să se ducă să-l vază.

Voia o dobîndi.

Și într-un suflet se duse la închisoarea bărbatului său. Acolo dacă ajunse, arătă pitacul lui vodă și porțile temniței i se deschiseră.

Intrînd, nu-și mai cunoscu bărbatul; părul crescut și nepieptănat și împîslise pe capul lui. Barba îi ajunsese pînă aproape de brîu, mustețile îi sta la gura lui ca un stuf; hainele de pe dînsul putreziseră; sub dînsul o mînă de paie și ș-alea umede, îi strujise trupul, de nu mai avea hal.

Boierul cum o văzu, o îmbrățișă și îi spuse să aibă răbdare, că Dumnezeu cearcă pe om, dară nu-l pedepsește așa îndelung. El o rugă să facă ce-o face, să-i aducă nițică varză acră, căci i se lihnise inima de tot.

Nevastă-sa se duse iute pe la prieteni, pe la cunoscuți, să ceară o varză, căci nici atît nu mai avea cu cît să o cumpere, și, dobîndind o varză acră, o puse într-o oală și i-o duse bărbatului său. Stînd ei de vorbă și mai îmbărbătîndu-se unul pe altul, pusese oala cu varză alăturea cu el.

După ce vorbiră ce vorbiră, vru să mănînce și el nițică varză. Cînd colo, ce să vază? Un șoricel deduse în varză, și nici de dînsa nu avu parte.

Atunci începu să zîmbească și zise neveste-sei să-i aducă un bărbier, ca să-l rază și să-l tunză, căci acum s-a sfîrșit toate necazurile și nevoile lor.

Încă vorbind, iată că vine temnicerul și îi spune că din mila domnească i se dă drumul de la închisoare.

Pasămite vodă, după rugăciunea muierii boierului, își aduse aminte de dînsul, oarecînd harnic și credincios, luă în cercetare cu d-amăruntul toate învinovățirile ce i se aduseseră, se încredință că pe nedrept a fost osîndit, și porunci de-l scoase din temniță, Si dete averile înapoi și îl puse iarăși în cinstea din care îl dase jos. Cînd binele ajunge la culme, să te aștepți la rău; cînd răul trece peste măsura firii, să te aștepți la bine.

Cîinele leneș

Iarna sosise și zloata, gerul, viscolele, ninsoarea, bruma, ceața, chiciura și cîte nagode toate nu lipsiră.

Grivei, într-una din acele zile în care seninul lasă să se vază fața sfîntului soare, după ce se jucase cu cîțiva tovarăși ce întîlni pe uliță, după ce alergase în sus și în jos, după ce sărise de atîtea ori pe stăpînu-său, de cîte ori îl văzuse pe afară, spre a se linguși să-l lase în casă și după ce lătrase de atîtea ori de cîte ori văzuse vreun călător, spre a se arăta credincios stăpînului, ostenit, se culcase la ușa bordeiului. Aci tremura ca varga de frig, fiindcă în zilele geroase cu cit soarele pare a dezmorți trupul înghețat, cu atîta vîntul este mai cumplit de rece și pătrunzător. Degeaba se colăcise el de se făcuse cîrlig, degeaba băgase nasul sub coadă, degeaba se culcase pe un cocean de mătură, el tremura cum se tremură. Suferința sa se adaogă fiindcă nu putea să adoarmă de frig.

Atunci, uitindu-se asupra lui și măsurîndu-se cu ochii, zise: „Uite-mă ce mic sunt; nu mi-ar trebui mult ca să-mi fac un bordeiaș. Acum pămîntul este înghețat și toate cele trebuincioase spre aceasta sunt acoperite de zăpadă. Cele dîntîi zile frumoase, după ridicarea ninsorii, am să le întrebuințez spre a-mi face colibă. Nu e treabă, tremur de mă ia dracu; ș-apoi stăpînu-meu cînd apuc și eu cîteodată de întru în bordeiul lui, mă dă afară ca p-un cîine, zice că i se murdărește locuința.“

Primăvara nu întîrzie și ea a sosi; cu dînsa și verdeața, dragostele, adierea vîntului, florile, seninul limpede și veselia. Grivei al nostru, cum se văzu scăpat de iarnă uită necazurile ce suferise, ca tot necazul ce odată este trecut.

Nu se putea opri să nu ia și el parte la bucuria tutulor vietăților. Cînd nu sta lungit la soare, se înhăita cu mai mulți tovarăși și hoinărea împins de focul dragostei, din care pricină de multe ori se întorcea învrăjbit pe cîte unul sau doi din foștii săi prieteni. De bordei nici pomeneală nu era. Nu se simțea trebuință.

Trecu și primăvara. Vara îi luă locul. Să fi văzut pe Grivei al nostru cum căuta umbra deasă ca să scape de arșița soarelui și de muște.

Într-una din zile, după ce se umflase de somn și fiindu-i greu a se scula, se puse să cugete:

„Ce bine ar fi fost, zise el, daca Dumnezeu ar fi făcut vara pe jumătate mai călduroasă și iarna pe jumătate mai friguroasă. N-ar fi fost cineva nevoit să mai sufere nici vara, nici iarna. Știu că pusesem de gînd să-mi fac bordei în vara asta; dară este cu putință să iasă cineva la lucru pe o astfel de arșiță?“

Apoi întinzîndu-se și uitîndu-se asupră-i cît e de lung: „Aoliu! zise, socoteam să-mi iau măsură ca să-mi croiesc un bordei; dară lung mai sunt! Pînă cînd dracu să lucrez eu ca să-mi fac o așa namilă de bordei ca sa mă încapă? Nici într-un an nu-l isprăvesc și iarna tot o să mă apuce fără bordei.“ Se întoarse dară pe cealaltă parte și-i trase la niște somnuri d-alea cu sforăitele.

Ca tot lucru ce trece în lume, trecu și toamna. Iarna găsi pe Grivei iară fără colibă. Tremurînd la ușa locuinței stăpînului său, pisica, cum îl zări, pîndi pînă să se deschiză ușa și printre crăpătură îi zise:

— Ce bine ar fi fost daca Dumnezeu ar fi făcut vara pe jumătate mai călduroasă și iarna pe jumătate mai friguroasă, căci atunci n-am mai fi avut trebuință de bordei, și zbughio! Înapoi lîngă sobă.

Bogăția și veselia

Peste drum de palatul unui om bogat era odată bordeiul unui muncitor de pămînt. Cu cît casa bogatului sclipea de avuție, cu atît bordeiul muncitorului sclipea de sărăcie.

Stăpînul bordeiului avea șapte copii. Cinci băieți și două fete. Toți mari, toți ajunși de însurat și de măritat. Bogatul avea doi copilași. Copiii muncitorului rumeni și sănătoși, copiii bogatului gălbejiți și bolnăvicioși. Cînd se lumina de ziuă, omul ieșea din bordei, și după dînsul toți flăcăii lui, unul după altul, mergeau la lucrul cîmpului. Muierile rămîneau acasă și vedeau de rostul mîncării și de al îmbrăcămintei. Cînd mîncarea era gata pentru de nămiezi, toate mergeau cu merindea la cîmp și întindea o masă, cît pe colo, pe iarbă de-ți venea să te așezi și tu lîngă dînșii, cînd îi vedeai.

Seara, cînd se întorceau de la munca cîmpului, după ce cinau, bătrînul lua fluierul, căci știa să zică din fluier, și mi-ți trăgea niște doine de te adormea; apoi, întorcînd-o pe foaia cealaltă trăgea niște cîntece de danț, cîte vro bătută, cîte vro oltenească sau cîte altceva și băieții cu fetele jucau și tropăiau de parcă numai ei singuri erau pe lume.

În casa bogatului era muțenie; nu se auzea nici țipenia. Se ducea și bogatul de acasă în trebile sale, și după ce se întorcea seara, se închidea în cîte vro cămară și acolo scria tot ce făcuse ziua, socotea și iar socotea, pînă tîrziu noaptea.

Și era o tăcere de parcă nu locuia nimeni; încolo toate cămările erau luminate, dar atîta tot. De multe ori bogații din casele cele mari nu se puteau odihni de chilomanele din bordeiul de peste drum.

Nevasta bogatului pizmuia fericirea săracului. Într-o zi ea zise bărbatului său:

— Frate, ce va să zică atîta posomorîre, atîta grije și atîtea socoteli în care te cufunzi toată noaptea? Nu e zi lăsată de la Dumnezeu în care să te văz și eu o dată vesel și cu chef. Pînă cînd să tot fii posac? O să te prăpădești. Uite peste drum în bordeiul săracului cum domnește veselia.

— Ei, nevastă, Dumnezeu nu poate da toate omului, căci s-ar prăpădi, n-ar mai avea ce aștepta. Nouă ne-a dat bogăție și așteptăm veselie; celor de peste drum le-a dat veselie și așteaptă bogăție. Tot ce dorește omul nu poate dobîndi deodată. Pentru aceasta o să-ți dau o probă.

A doua zi se scoală de dimineață omul cel bogat și iese din casă. El pîndea în drum pe stăpînul bordeiului, și cînd se apropie de el, îi zise:

— Vecine, ai cunoscut pe răposatul tată-meu?

— Da, măria-ta, l-am cunoscut.

— Ieri, căutînd printre hîrtiile lui, am dat peste una în care era scris: „Să se dea vecinului de peste drum o mie de galbeni, că este om harnic și cinstit, fără dobîndă, fără nimic; să fie dator numai să-i înapoieze cînd o putea și cîte cît se va înlesni.“ Astăzi împlinesc dorința tatălui meu.

Și, puindu-i în mînă o pungă cu o mie de galbeni, se duse pe ici încolo.

Muncitorul cum se văzu cu banii în mînă se întoarse acasă, adună pe lîngă dînsul pe toți copiii săi și începu să se laude că ce fel de om și cum a fost el în tinerețele lui. „Dovadă despre aceasta, zise el, este că vecinul cel bătrîn, bogatul de peste drum, a lăsat cu sufletul ca moștenitorii lui să-mi dea o mie de galbeni. Iată-i.“

Și îi numărară și îi socotiră și nu lipsea nici unul. Era o mie în cap.

Acum se puseră la sfat ce să facă cu banii. Unul zise una; altul zise alta. Lor nu li se părură bune sfaturile Unul mai zise ca să ia o moșie cu arendă.

— Aș! răspunse altul. Ca să fii arendaș trebuie să știi carte, să faci la socoteli, să stai cu boierii și cu zapciul la taifas. Nu face pentru noi.

— Ba să mergem la oraș să deschidem o boltă.

— Ba să ne facem zarafi.

Din una din alta se apucară la ceartă.

De unde pînă aci era veselie mare în bordeiul lor, de cînd intrase mia de galbeni în casa lor, parcă intrase dracul neunirei și al zarvei. Nici tu cîntare, nici tu jocuri, nici tu nimic.

Femeia muncitorului se luă de gînduri. Ea zise:

— Bărbate, de cînd a intrat diavolul ăsta de aur în casa noastră, pace nu mai este.

Și luînd punga cu totul, o aruncă într-un rîu ce curgea p-aproape de coliba lor.

Copiii, cum văzură una ca asta, săriră cu toții, intrară în gîrlă și începură a căuta punga cu galbenii, să se înece oamenii și mai multe nu; și de lăsat nu se lăsară pînă ce nu găsiră punga și o scoaseră afară.

Și întorcîndu-se cu dînsa acasă, bătrînul muncitor zise:

— Știți ce? ca să fie pace, eu voi lua jumătate din bani și jumătate să-i împărțiți între voi. Așa mi se pare a fi cu dreptul.

Cînd auziră copiii una ca aceasta, toți săriră cu zurbaoa, că de ce bătrînul să ia mai mult?

Ce să tot lungim vorba? Două, trei zile cît trecură pînă să-și facă ei planurile și să se învoiască ce negoț să facă bordeiul lor era ca și pustiu. Nu se auzea nici cîntări, nici chilomane de rîs, nici jocuri! Stau toți cu totul și chibzuiau și puneau la cale lucruri ce au rămas baltă.

Bogatul își chemă nevasta în seara dîntîi și îi zise să asculte la veselia oamenilor din bordei. Ea nu auzi nimic.

A doua seară și a treia tot așa. Se mira și ea; cînd a patra zi dimineața, văzu pe vecinul lor cel sărac că vine la dînșii.

Bogatul ieși afară să vază ce poftește. Vecinul începu a zice:

— Boierule, fă-ți pomană cu noi și priimește-ți darul înapoi. De cînd acest diavol a intrat în bordeiul meu, pacea n-am mai văzut-o cu ochii. Ia-ți banii și fii sănătos. D-ta cu bogăția d-tale, eu cu sărăcia mea; d-ta cu posăcia d-tale, eu cu veselia ce am învățat.

Și, întorcîndu-se la casa lui, el cu ai lui începură a urma, ca mai-nainte, să cînte și să joace. Bogăția ieșise pe fereastră. Veselia intrase pe ușă.

Judecata vulpei

Un om, odată, mergea la treaba lui prin niște munți. Alăturea drumului aude un glas milogindu-se și grăind:

— Fă-ți milă și pomană, creștine, și mă scapă de la pieire.

— Cine ești tu, și unde te afli?

— Ia, aici, aici, în văgăuna asta. Fă bine, așa să trăiești, și dă la o parte piatra de d-asupra.

Omul caută în dreapta, caută în stînga și dă de văgăună, d-asupra căreia era un pietroi mare.

Ce să vezi d-ta? Acolo era culcușul unui balaur. Pe cînd se afla încolăcit și dormea, iată că un colț de piatră, groaznic de mare, se desface din munte și, prăvălindu-se la vale, cade drept peste văgăuna balaurului și-l închide acolo. Șarpele, svîc! În sus svîc! În jos, ca să iasă. Aș! unde era pomana aia? Piatra mare astupa intrarea văgăunei de nu rămăsese loc deschis nici cît să bagi degetul. Se zvîrcolea balaurul în ghiara morții de foame, de sete și de osteneală, și ca să scape d-acolo era peste poate.

Rugăciunile șarpelui înmuie inima omului și acesta, înduioșit de nenorocirea bietului șarpe, se pune de caută o pîrghie, se luptă cu bolovanul de piatră și, încet, încet, îl dete nițel la o parte de d-asupra văgăunei, atît cît putu șarpele să iasă.

— Bogdaproste! că mai văzui o dată lumina soarelui, mai pot să răsuflu și eu în voie, zise balaurul. Gătește-te acuma, omule, că am să te mănînc. Nu mai pot, uite, de foame, sunt lihnit de la inimă.

— Ce stai tu de vorbești, balaure? D-apoi eu ți-am făcut bine. Asta să-mi fie oare răsplata?

— Bine, nebine, nu voi să știu. Răsplătire la noi nu scrie.

Și deodată se încovrigă împrejurul omului și-l coprinse, de acesta nu se mai putea mișca din loc.

— Stăi, frate, mai zise omul; astfel ți-e dreptatea? Eu nu mă cunosc vinovat cu nimic. Să mergem la judecată.

— Să mergem, dacă vrei judecată. Dară eu îți spui că o să pierzi. Totuși, ca să nu poți a te plînge că te-am mîncat pe nedrept, aidem și la judecată. Numai grăbește pașii, că mi-e foame de tot.

Și mai slăbind pe om din chingi, acesta apucă pe cîmp cu pași grăbiți și tremurînd de frică. În calea lor întîlnesc un bou păscînd și se îndreptară către dînsul.

— Boule, prinse omul a zice: iacă, iacă, iacă, din ce am scăpat pe șarpele ăsta, și iacă, iacă, iacă, ce umblă el să-mi facă. Cu dreptul e?

— Dai prea cu dreptul, răspunse boul. Ascultă: eu slujesc pe om de cînd eram vițel. Nu fu destul că îmi lua laptele, cînd eram mic, de răbdam de foame, căci n-aveam ce suge; nu e destul că, după ce m-am mărit, trăiam mai mult cu zilele, fără să-mi dea nutreț d-ajuns; iară eu trăgeam la plug, la car și la toate poverile la care mă punea el, fără să cîrtesc; acum cică am îmbătrînit, mă lasă pe cîmp să mă hrănesc, ca să mă mai îngraș nițel, și apoi să mă vînză la măcelar. Așa este dreptatea omului.

— Auzi, omule? întrebă balaurul.

— Auz, răspunse omul. Dar să știi că eu nu sunt mulțumit de judecata boului. Să mergem și la altul.

— Poți tu să mergi la cîți vei pofti. Eu una știu, că mi-e foame. Însă, ca să nu mai aibi cuvînt de pricinuire, aide, fie, să-mi fac pomană cu tine să mergem și la alt judecător.

Omul, cu inima cît un purice de frică, o ia înainte pe drum și, întîlnind un cal într-o livede, îi zise și lui:

— Calule, iată ce am făcut balaurului acestuia, și iată cum vrea să-mi răsplătească. Cu dreptul e?

— Da, da, cu tot dreptul, răspunse calul. Dară tu, omule, cum faci dreptate pe pămînt? Nu care cumva oare te socotești a fi mai breaz? Noi slujim la stăpînul nostru din tată în fiu. Cînd eram mic, copiii lui se jucau cu mine și îi purtam în spinare. După ce m-am mărit, din cîte primejdii nu l-am scăpat! și cît am mai muncit, amărîtul de mine! Mai de multe ori flămînd decît sătul, ajunsesem într-un rînd să zac pe coaste de foame și de neîngrijire. Acum mă găsește că prea sunt bătrîn. Mi-a dat drumul să pasc în voie pînă să-și găsească timp, să-mi dea cu parul in cap, să mă omoare, ca să-mi ia pielea. Astfel este răsplata omenească pe pămînt

— Auzi, tu, omule? zise balaurul.

— Auz, răspunse omul. Și cu toate astea eu nu sunt mulțumit de judecată. Să mergem și la al treilea să ne judecăm. Ascultă-mi și astă rugăciune, să te ție Dumnezeu.

— Ei, apoi te-ai prea trecut! Multe ai voi d-ta. Și deși-mi vine leșin de foame, iată mă înduplec și de astă dată, numai și numai să nu-ți mai rămîie nici un cuvînt de bîrfeală, și să-ți tacă fleoanca. Aidem și la al treilea judecător.

Mai mergînd ei ce mai merse, întîlniră o vulpe

— Vulpe, începe omul a zice, iată ce bine am făcut eu balaurului acestuia, și iată ce rău va să-mi facă el mie. Cu dreptul e? Judecă tu!

— Ce ai zis, ce ai zis? întrebă vulpea.

Omul îi mai spuse încă o dată focul ce-l ardea.

— Ca să judec, trebuie să merg la fața locului, să văz eu cu ochii mei și să auz cu urechile mele. Altfel nu știu să judec.

Se învoiră și plecară cîte trei la fața locului. Și, ajungînd aici, începu omul să spuie șiritenia pricinei:

— Iacă, ici în văgăuna asta ședea balaurul încolăcit, și pietroiul ăsta năpraznicul, căzînd din munte, îi astupă ieșirea. Trecînd eu p-aici, șarpele să rugă să-l scap de pieire. Eu, prostul, vrui să-i fac bine, mă luptai, dădui bolovanul nițel la o parte și-i făcui loc să iasă. El, dacă ieși, mă coprinse, cum îl vezi, încolăcindu-se preste mădularele mele și voiește să mă mănînce.

— Așa este, balaure?

— Așa da! Fiindcă astfel cere dreptatea.

Vulpea se gîndi nițel și răspunse:

— Măi, frate, deslușiți-mă bine, că eu nu pricep așa advocățește. Spune, omule, șiritenia din capul locului, și arată-mi și cu mîna.

Omul începu din nou să spuie și cu gura, să arate și cu mîna.

— Iată, în văgăuna asta de ici, pe care o vezi cu ochii, sta șarpele încolăcit și astupat acolo de pietroiul ăla maa…

— În văgăuna asta, ziseși, întrerupse vulpea. Ce smintit ești, mă! Nu se poate una ca asta, spune drept, omule.

— Drept spui.

— Așa este, balaure?

— Tocmai precum spune omul.

— Fie, că mie nu-mi vine să crez că poate să încapă o așa namilă de trup într-o văgăună atît de micuță. Trebuie să văz cu ochii mei, ca să crez.

Șarpele vru să încredințeze pe vulpe. Se descovrigă de pe om, se tîrăște, se strecoară în văgăună, încet, încet, încolăcindu-se ca să încapă. În vremea asta vulpea face un semn cu ochiul omului. Acesta o pricepe. Și tocmai cînd balaurul zicea vulpei:

— Acum vezi?

— Văz.

— Ei, crezi?

— Crez.

— Judecă după dreptate.

— După dreptate judec.

Omul puse umărul, se opinti cu deznădăjduire, date piatra la loc, și clapc! acoperi văgăuna din nou.

Vulpea zice:

— Așa cere dreptatea.