Poezie

Amintire

E seară, frig de toamnă... O, palidă icoană, De ce-mi tot vii în minte mereu și în tot locul? Tu-mi răscolești în suflet o dureroasă rană, Și, întristat și singur, mă uit cum arde focul... Când mi-apăru în cale sălbatica fecioară,

Era așa de tristă, și bună, și cuminte, Încât fără de veste simții că mă-nfioară Evlavia durerii ca-n preajma unei sfinte. Și martor mi-este cerul de dragostea curată

Ce i-am purtat în suflet amar de ani de-a rândul, Dar parcă o sfială mă cuprindea deodată Și nu i-am dat prilejul să-mi bănuiască gândul. Când am plecat pe urmă departe-n lumi străine,

Abia-mi întinse mâna, o vorbă nu-mi răspunse; Că-n ochii ei cei negri putea citi oricine Mândria chinuită a dragostei ascunse... Eu singur n-am văzut-o, eu singur n-am citit-o,

Eram cu mintea dusă când mi-a zâmbit norocul. Mi-a dăruit o clipă, dar am nesocotit-o, Și astăzi trist și singur mă uit cum arde focul...