Teatru

Romeo și Julieta

Ștefan Octavian Iosif · după William Shakespeare · traducere · 63 min

ACTUL I

PROLOGUL (Intră Corul)

CORUL

Aicea, în Verona-ncântătoare, A două neamuri mândre veche ură A izbucnit din nou, prin certuri care Să curgă sânge mult de frați făcură. Din cele două case-ndușmănite Ies doi îndrăgostiți loviți de soarte, Și vrajba cu nenorociri cumplite Sfârșește prin a tinerilor moarte. Iubirea lor cu soartă-ngrozitoare Și ura ce nu poate fi-mpăcată Decât cu moartea scumpelor odoare, Pe scenă-n două ceasuri vi se-arată. De-aveți răbdare s-ascultați acestea, Ne-om strădui să-nfățișăm povestea.

SCENA I

O PIAȚĂ PUBLICĂ – SAMSON ȘI GREGORIO

Pe legea mea, Gregorio, să nu le mai permitem să ne ia de sus.

Nu, firește, căci am rămâne jos.

Vreau să spun că dacă ne-or mai lua la vale, să ne ținem la înălțime.

Da, numai bagă de seamă, să nu ajungi la înălțimea furcilor.

Eu, când mă scoate cineva din țâțâni, nu știu multe.

Și eu nu știu multe care să te scoată din țâțâni.

O javră din casa Montague mă scoate din țâțâni.

A scoate din țâțâni se cheamă a urni din loc; dar viteazul stă locului. De aceea, pesemne, când tu ești scos din țâțâni, nimeni nu se mai poate ține de tine.

O javră din casa Montague are să mă țină locului! Am să dau de zid pe toți bărbații și pe toate femeile din casa Montague.

Atunci ești un om slab, că numai cei slabi se dau pe lângă ziduri.

Ai dreptate și de aceea femeile, care sunt vase de lut ce se sparg lesne, totdeauna-s date la zid. De aceea am să arunc peste zid pe bărbați și am să îndes în ziduri pe femei.

Cearta e între domnii noștri și între noi, slugile.

Ce-mi pasă! Am să fiu neom, și după ce-oi da gata pe barbați, mă leg de fete. Are să fie vai și amar de pielea lor.

De pielea fetelor?

De pielea fetelor ori de fetia lor. Tot una-i!

Nu-i tot una pentru cine-o s-o pață.

O, au s-o pață cu mine, n-ai tu grijă. Știi că sunt un om și jumătate!

Tot e bine că nu ești o jumătate de om! Scoate spanga, uite că vin doi de-ai lui Montague.

(Intră Abraham și Baltazar)

Gata! Începe tu sfada, eu te apăr din dos.

Din dos? Vrei să dai dosul?

Nu te teme de mine.

Nu, zău, să mă tem eu de tine?

Lasă atunci să fie legea cu noi, lasă-i pe ei să înceapă.

Am să strâmb din nas, când or trece. Zică ce-or pofti.

Ce-or îndrăzni, vrei să zici. Eu am să le dau cu tifla: dacă s-o prinde, ei se fac de râs.

Nouă ne dai cu tifla, signore?

SAMSON (la o parte, către Gregorio)

E de partea noastră dreptatea, dacă zic da?

Gregorio (la o parte, către Samson)

Nu.

Nu, signore. Nu vă dau cu tifla, signore. Dar dau și eu așa, cu tifla, signore.

Cauți ceartă, signore?

Ceartă, signore? Nu, signore!

Altcum, de cauți ceartă, sunt la dispoziția dumitale. Slujesc un stăpân tot așa de bun ca și al dumitale.

Nu mai bun.

Bine, signore.

(Intră Benvolio)

Zi: mai bun; uite că vine un văr al stăpânului nostru.

Ba da, mai bun, signore.

Minți.

Trageți spada dacă vă dă mâna! Hai, Gregorio, nu-ți uita lovitura cea faimoasă!

(Se bat)

Nebunilor, vârâți spadele în teacă.Nu știți ce faceți!

(Intră Tybalt)

Ce te iei la harță cu slugile? Aici Benvolio! Privește-ți moartea-n față!

Eu fac pace Întoarce-ți spada-n teacă, sau mai bine Ajută-mi să-i despart.

Nu ți-e rușine Cu spada-n mână să vorbești de pace? Urăsc cuvântul cum urăsc gheena, Ca și pe toți Montaghii și pe tine! Mișelule! Azi între noi se-alege! (Se luptă)

Săriți! Săriți! Goniți-i cu ciomege! Jos Capulet! Jos Montague! (Intră Capulet în halat de noapte și contesa Capulet)

Ce-i larma Aceasta? Dați-mi spada mea cea lungă!

Nu, cârja! Cârja! Ce să faci cu spada? (Intră Montague și contesa Montague)

Vreau spada mea! Nu vezi cum mă sfidează Cu arma-n mână Montague bătrânul?

Rușine, Capulet! Ești un mișel!

CONTESA MONTAGUE

Nu! Nu vei face nici un pas spre el! (Intră ducele Escalus cu suită)

Supuși rebeli! Dușmani ai păcii care

Mânjiți cu sângele de vecin oțelul!

Creștini sunteți? Nu, - fiare ce vărsați

Izvorul purpur ce vă curge-n vine,

Spre-a stinge focul unei uri haine!

Jos armele! De-osânda cea mai cruntă

Se fac părtași toți cei ce legea-nfruntă,

Și luați aminte ce mâhnitul duce

Azi în auzul tuturor v-aduce:

De trei ori Montague și Capulet,

Iscarăți din senin, gâlcevi civile,

De trei ori ați silit, în aste zile,

Pe veronezii doritori de pace

Și-ncărunțiți în cinste, să-și dezbrace

Podoaba mândră ce frumos le șade

Și-n mâini să prindă vechile lor suliți

Mâncate de rugină, și pe uliți

Să lupte pentru ura ce vă roade!

De tulburați orașul înc-odată,

Plătiți cu viața pacea tulburată.

Și-acum voi toți ceilalți plecați în pace.

Bătrâne Capulet, tu mă urmează,

Tu, Montague veni-vei dup-amiază

La curtea noastră s-afli ce ne place

Să hotărâm în pricina aceasta.

Plecați, vă zic, de puneți preț pe viață!

(Pleacă toți, afară de Montague, contesa Montague și Benvolio)

Nepoate, spune: tu ai fost de față, Cine-a-nceput? cum a venit năpasta?

Când am sosit, se-ncăierase bine Slujitorimea noastră cu a lor. Eu sar cu spada-n mână să-i despart, Atunci apare-nvăpăiatul Tybalt, El mă provoacă, învârtindu-și pala Pe după cap, dar sfârtecă doar vântul, Ce șuieră bătându-și joc de dânsul. Pe când schimbăm noi lovituri și ghionturi, S-adună gloata, crește-nvălmășeala, Când iată vine ducele...

CONTESA MONTAGUE

Dar unde-i Romeo?... L-ai văzut? Ce bine-mi pare Că el n-a fost...

Contesă, azi la ceasul Când nu mijise încă sfântul soare La geamul aurit al aurorii, Spre câmp mă duse în neștire pasul... Acolo, pe alei, sub sicomorii Ce se întind spre-apus de-oraș, văzui Pe fiul vostru rătăcind, dar care Văzându-mă se adânci-n umbrare. Înțelesei atunci dorința lui De-a fi lăsat să meargă-ntr-ale sale Chiar eu fiindu-mi mie de prisos - Așa că fiecare bucuros Fugi de cel care-i fugea din cale.

Știm că sporește-n dimineți senine Cu lacrimi roua, și cu-adânci suspine Cu nor din suflet înmulțește norii; Când însă de la patul aurorii Voiosul soare trage la o parte Perdelele de umbră trist de moarte Și palid mi se-ntoarce acas' feciorul Și, ocolind lumina, trage storul, Gonește afară ziua cea frumoasă Și-o noapte nouă-și face-ascuns în casă, Cu-aceste gânduri soarta rea-l așteaptă, De nu cumva un sfat bun îl îndreaptă.

Dar pricina, o, nobil unchi, n-o știi?.

N-o știu și vai, nici nu o pot ghici...

Nu l-ai luat din scurt?

Orice mijloace S-au dovedit zadarnice. El tace Ne-având alt confident decât pe sine, Și cât de sincer și discret, vezi bine. E-așa de nepătruns, de-nchis în haina Tăcerii-n care-și ține-ascunsă taina, Și temător ca un boboc de floare, Ce-i rost de-un vierme negru, main-nainte De-a-și fi deschis petalele de soare... L-am lecui cu-același dor fierbinte Ce-l punem să putem afla ce-l doare, Dar... (Se vede Romeo venind)

Uite-l pe Romeo, vine-ncoace. Lăsați-mă cu el. Și nu-i dau pace Pân' ce nu vi-l descos de-a fir a părul!

O, drept răsplată pentru-ntârziere, Dac-ai putea să aflii adevărul! Contesă, vino. (Montague și contesa Montague se duc)

Bună ziua, vere!

E-așa târziu?

Doar nouă a bătut.

Ce lungă-i ziua când ești abătut! Cel ce-a plecat așa zorit de-aici Nu era tata?

El era. Ei, și? De ce e ziua lui Romeo lungă?

Dacă-i lipsește tocmai ce-o alungă!

Iubești?

S-a dus.

Iubirea?

Fericirea De-a fi iubit...

O, pentru ce amorul E-așa tiran cât de blajin se pare?

O, pentru ce legat de ochi amorul, Își află ținta unde-l duce dorul, Deși nu vede... Unde stăm la masă? Dar stai! Ce luptă fu aci! - Nu, lasă! Am și aflat. Aci e multă ură, Dar și amorul a-ntrecut măsura. Ei bine, ură plină de amor! Amor setos de ură! Tot născut Dintr-o nimica toată la-nceput! Deșertăciune grea voioasă jale! Haos diform de forme ideale! Avânt de plumb! Lumină fum! Foc gheață! Bolnav, dar teafăr! Somn de-a pururi treaz! Ești ce nu ești: acesta e amorul Pe care eu-l urăsc deși-i duc dorul! Nu-ți vine-a râde?

Mai curând aș plânge...

De ce, o, suflet bun?

De tot ce-ndură Romeo.

Vezi, iubirea-i o tortură. Căci suferința mea ce se răsfrânge În dragostea ce mi-o arăți, sporită Mi-o faci prin ea și mai nesuferită... Iubirea-i fum ce din suspine crește, Aprinsă foc ce-n ochii dragi zbucnește, Gustată e izvor de armonie Ce-ngână-auzul; dar inăbușită E val clocotitor de mare-adâncă De lacrimi... Ah, și ce mai este încă? Sminteală înțeleaptă! Dulce fiere! Mă duc, iubitul meu, la revedere!

Mă părăsești așa, în drum? Așteaptă Că viu și eu... Îmi faci o nedreptate!

Ah, m-am pierdut pe mine însumi! Nu-s Aci! Eu nu-s Romeo. El e dus Aiurea...

Spune serios pe cine Iubești?

S-o pun prin lacrimi și suspine?

Nu; spune-o liniștit.

Faci tocmai cum Ai spune unui biet bolnav: Acum Fă-ți testamentul liniștit. Ce greu Îi cade vorba asta! Dragul meu, Ascultă, serios: iubesc - o fată.

Acestea-am și ochit-o eu îndată.

Ochești fără de greș în adevăr; Și fata e frumoasă!

Scumpe văr, Un țel frumos s-atinge lesne-mi pare...

Aici n-ai nimerit-o. Ca Diana, Ferită-n zaua fecioriei sale, Ea e invulnerabilă, vicleana. Cu arcu-i de copil îi dă ocoale Zadarnic Eros: nu se lasă prinsă De-o șaptă dulce, de-o privire-aprinsă; Cu marmura de rece, n-o încântă Nici aurul ce-ar ispiti și-o sfântă. O, și-i bogată-n frumusețe, însă E tot pe-atât sărmană: dacă moare Cu ea și frumusețea ei e stinsă.

Vrea poate să rămână-n veci fecioară?

O, da, și prin această cumpătare Se spulberă-n risipă o comoară: Căci frumusețea, când o cruți, rămâne Sterilă și, murind, cu ea omoară Și frumusețea zilelor de mâine; E prea frumoasă, prea cuminte, prea Cuminte-n frumusețea ei, căci vrea Prin chinul meu mărirea să și-o crească; Ea s-a jurat în veci să nu iubească, Făcând prin jurământul ei barbar Din minte-un mort, ce mai trăiește doar Nenorocirea lui azi să ți-o spuie.

Ascultă-mi povața: alt leac nu e Decât să-ncerci s-o uiți dacă se poate...

Învață-mă să uit întâi de toate!

Îndreată-ți ochii spre-alte frumuseți.

Dar s-o ador mai mult atunci mă-nveți. Căci masca ce sărută fruntea unei Femei frumoase, nu ne face oare Să bănuim tot farmecul ce-ascunde Sub negrul ei? Și poți avea puterea Când ai orbit să uiți ce-a fost vederea, Comoara scumpă ce-i acum pierdută? Arată-mi o femeie ne-ntrecută În farmece, - și-o să mă lase rece. Ea-mi dă prilejul să văd ce mult o-ntrece Cu farmecu-i divin fermecătoarea! Adio dar! Nu poți să-mi dai uitarea...

Am să ți-o dau, sau mor îndatorat. (Pleacă amândoi)

SCENA A II-A

CAPULET, PARIS ȘI UN SERVITOR

Și Montague-i lovit de-acea măsură, La fel cu mine. Cred că rău n-am face, Bătrâni cum suntem să cădem la pace...

PARIS

E trist că vă dezbină vechea ură Pe voi, cei mai de seamă cetățeni, Dar, conte, la-ntrebarea ce v-am pus Ce-mi veți răspunde?

Fata, cum v-am spus, E cam străină-ntr-ale lumii încă Abia-mplini patrusprezece ani. Să-și irosească înc-o vară-două Mireasma lor pân' ce or să ne pară Mai pârguită pentru-o viață nouă.

PARIS

Mai fragede ca ea se măritară Și-s mame fericite azi.

Se poate.

Dar pre curând se veștejesc mai toate!

Tot ce-am nădăjduit e azi țărână.

Și ea numai, în viața mea bătrână, -

Acest copil ce-mi moștenește-averea -

E azi nădejdea mea și mângâierea...

Ci, scumpe Paris, poți să-ți cerci norocul: Fă-ți curte, și de vei găsi mijlocul

Să-i placi așa încât să-ți dea cuvântul,

N-an să-ți refuz nici eu consimțământul.

La noapte, după datina străbună,

Dau o serbare unde se adună

Un mare număr de-oaspeți dragi. Poftim

Și dumneata, pe care-l prețuim

Mai mult ca toți, și numărul sporește.

În casa mea modestă deci poftește

Să vezi mai multe pământene stele

Ce-n farmec pot întuneca pe cele

Cerești. Și-astfel cum zburdă un copil,

Când vede pe șăgalnicul april,

Săltând pe urma iernii gârbovite,

Așa plăcerea ochii să-ți desfete

Văzând mănunchiul drăgălaș de fete

Ca niște flori de-abia îmbobocite...

Ascultă-le pe toate și privește

La toate, și închină-te acelei

Ce mai presus de toate strălucește.

Copila mea și dânsa printre ele-i,

Deși prea timpurie în cununa

Acestor flori, - doar că-i mai mult cu una... Să mergem... (către servitor) Tu grăbește-te, mișele, Cutreieră Verona și-mi găsește

Pe toți cei scriși acolea pe hârtie;

Le spune că-i poftesc la sindrofie

Să vină toți cu inima voioasă

Și să se simtă ca la ei acasă...

(Capulet și Paris ies)

Găsește pe cei scriși acolea pe hârtie! Scrie la carte că cizmarul să-și vadă de cot, croitorul de calapod, pescarul de penel și zugravul de năvod: iar pe mine mă trimite să găsesc pe cei scriși acolea pe hârtie, și eu habar n-am ce fel de nume a scris acolea cine le-a scris... Trebuie să caut vreun cărturar... Uite că tot am eu noroc!

(Intră Benvolio și Romeo)

Hei, dragul meu, prin foc se stinge focul Și-un chin de groaza altui chin amar S-alină... Simți că se-nvârtește locul În jurul tău?... Te-nvârți în sens contrar! Durerea se potoale prin durere - De ți se umple ochiul de-un venin Mai proaspăt, scade-a celui vechi putere.

Se poate să te vindeci de minune Cu-o foaie de patragină...

Cum, vere? La ce-ar sluji?

La vreun picior scrântit.

Ce? ești smintit, Romeo?

Nu-s smintit, Dar, mai legat în fiare ca smintiții, Închis într-o celulă, hămesit, Bătut și torturat și... seară bună, Prietene!

Plecata voastră slugă, Cinstit signor! Vreau să vă fac o rugă: Știți să citiți?

Da, în restriștea mea Ursita-mi neagră.

Poate c-ați învățat-o aceasta fără carte. Dar spuneți-mi: știți să citiți ce scrie aci?

Da, de-oi cunoaște slovele și limba În care-i scris.

Vorbiți cinstit, vă las cu bine!

Stai! Știu să citesc, băiete!

(Citește)

Signor Mortino cu soția sa și fiica, contele Anselmo și fermecătoarele sale surori, tânăra văduvă baroneasă de Viturio, signor Placentio și drăgălașele sale nepoțele, Mercutio și fratele său Valentin, unchiul meu Capulet, cu soția și fetele, frumoasele mele nepoate Rozalina și Livia, signor Valentio și vărul său Tybalt, Lucia și zglobia Elena. Aleasă lume! Unde ai s-o poftești?

Acolo, sus...

Unde?

La casa noastră.

A cui?

A domnului.

Da, ai dreptate. Aceasta trebuia să te între.

Apoi vă spun eu fără să mă întrebați: stăpânii meu sunt neamul Capulet cei mari și putrezi de bogați, și dacă nu sunteți cumva din casa Montague, poftiți, vă rog, și dumneavoastră și deșertați un pahar de vin. Vă las cu bine.

(Pleacă)

L-această veche sărbătoare dată De mândrii Capuleți, e invitată Și mult iubita Rozalina ta Și toate frumusețile Veronei... Vin' și, cu ochii nepăsători Privindu-le de-aproape, le compară Și lebăda pe care o adori Îți va părea mai bâdă ca o cioară!

O, când credința sfântă-n ochii mei S-ar stinge-ntunecată de eres, Prefaceți-vă, lacrimi în scântei! Și ochii mei păgâni ce-atât de des Se-neacă-n lacrimi, dar nu pot să doarmă, Să ardă ca eretecii în pară! O alta, mai frumoasă ca odorul Inimii mele?... N-a văzut nicicând Nici soarele a toate văzătorul!

În ochii tăi ea mai frumoasă pare Că n-au avut prilejul s-o compare Decât pe dânsa singură cu sine... Ci-n ale lor platane cristaline De-i pune-alături mândrele fecioare Pe cari le vei zări azi la serbare, Ea-ți va părea atunci așa de pală Pe cât de mândră ți se arăta.

Nu merg la bal s-ascult povața ta. Ci ca s-ador icoana-i ideală!

SCENA A III-A

O CAMERĂ ÎN CASA LUI CAPULET CONTESA CAPULET ȘI DOICA, APOI JULIETA

Unde mi-e fata? Doică, mergi de-o cheamă.

Pe fecioria mea - pe când eram De doisprezece ani - zău, c-am strigat-o! Hei, mititico! Vino, puica mamei, O, doamne! Unde-i? Julieta!... Iat-o!

Ce e? Cine mă cheamă?

Maică-ta!

Aci sunt, scumpă mamă! Ce dorești?

E vorba... Doică, lasă-ne puțin... Avem o taină... stai mai bine, doică! M-am răzgândit; ne-om sfătui tustrele. Tu știi că fata noastră-i măricică...

Păi da, știu anii ei pe zi, pe ceas!

N-a împlinit patrusprezece ani.

Mă jur pe paisprezece dinți ai mei, Deși nu am decât vreo patru doar, Ea n-are încă paisprezece ani! Cât mai avem de azi pân' la Sân Petru?

Vreo două săptămâni și-o zi ori două.

Oricâte zile, atuncea când or fi Sân Petru, tocmai în ajunul zilei Se-ncheie de la nașterea copilei Chiar paisprezece ani. Că doar Suzana - S-o odihnească Dumnezeu, sărmana, Acu-i în cer, n-avui de dânsa parte! Suzica mea era de vârsta ei; - Dar, cum spuneam, în seara de Sân Petru, Ea era tocmai paisprezece ani, - Îi era, pot s-o spun, și cu temei!!... Acu-s unspre'ce ani, de-a fost cutremur, Și-am întărcat-o (cât oi fi pe lume, N-am s-o mai uit) taman în ziua-aceea, Mi-am pus pelin pe sfârc și mă prăjeam La soare, sub cotețul de porumb, - La Mantua erați Măria Voastră, - Țin minte parcă-i ieri; și cum spuneam: Când a gustat pelinul ce-l pusesem Pe sfârcul țâței și-l găsi amar - Să fi văzut cum s-a zborșit micuța Și cum mi-a bozolit, drăcșorul, sânul! Și... trosc! făcu atunci proumbăria. N-a fost nevoie să-mi mai spună: fugi! Și-s unsprezece ani în cap de-atunci, Că ea sta copăcel pe-atunci, drăguță, Pe sfânta cruce, chiar cerea să umble Și forfotea de colo pâna colo... Cu-o zi-nainte se plesnise-n frunte Căzând cu fața-n jos, și omul meu - Să-l ierte Cel de sus! - era un om Așa de hâtru! - o ridică-n brațe: «Hai», zice el, «căzuși, așa, pe față? Când îi fi mare, ai să cazi pe spate! Așa-i Julico?» și, o, Preacurată! Ea tace-atunci din plâns și zice «Da!» Vezi cum se prinde gluma câteodată! O mie de-ani de-aș mai trăi, nu uit. «Așa-i Julico?» zice el; ea tace Din plâns și zice: «Da!»

Destul acuma, Te rog să taci puțin.

Tac, doamnă dragă, Dar nu mă pot opri să nu fac haz Cum ea tăcu din plâns și zise: «Da!» Și-avea cucui-n frunte cât o prună! Și cum țipa! «Hai» - zicea omul meu, - «Căzuși pe față? Ai să cazi pe spate Când te vei face mare, nu-i așa?» Ea tace atunci din plâns și zice: «Da!»

Ci taci acum și tu odată, doică!

Tac, uite tac! Te aibă Domnu-n pază-i! Că doară tu ai fost cea mai frumoasă Păpușă care-am alăptat-o eu! S-ajung să te mai văd de-acum mireasă Și nu mai vreau nimica.

Da, mireasă! Da, asta e chiar ce voiam să spun. Ce zici, copilă, vrei să te măriți?

Să mă mărit? Nici nu visez măcar Înalta cinste...

Cinste! Auziți! Aș spune zău c-a supt înțelepciunea Cu laptele, de n-aș fi doica ei!

Aci-n Verona-s mame azi, femei Cinstite și mai tinere ca tine. De nu mă-nșel eram și eu ca ele La vârsta-n care tu ești fată încă. Într-un cuvânt: Paris îți cere mâna...

Și-i un fecior, fetico! O comoară Nu alta!

A Veronei primăvară Nu numără o mai aleasă floare.

Curat, o floare! Floare! Ce spuneam?!

Ce zici de-acest fecior de mare neam? Deseară vine la serbarea noastră. Citește-i dar în mândra carte-a feții Ce-a scris într-însa mâna cea măiastră Neîntrecută-n nuri a frumuseții; Scrutează-i trăsăturile-i alese Și, dacă dai de lucruri ne-nțelese, În scrisul umed al privirii sale Găsești, la colțuri, note marginale. Acest volum de-amor, amant răzleț, De s-ar lega, ar fi fără de preț, Și strălucirea scumpului tezaur S-ar revărsa și-asupra îmbrăcăminții Se-nchide-n copcii de-aur basmul de-aur... Astfel și tu, dacă-ți asculți părinții Și-ți faci din Paris ținta fericirii, Vei fi, făr' a scădea deloc, părtașă Și-a bogăției lui și-a strălucirii...

Să cadă? Nicidecum! Ferit-a sfântul! Că doar femeia prin bărbat se-ngrașă...

Acum doresc să-ți spui și tu cuvântul

Doresc să văd și eu de-i cu putință Să-mi placă, dacă-l văd, precum ai spus. Dar nu voi trece de hotarul pus, Iubită mamă, chiar de-a ta voință.

(Intră un servitor)

Doamnă, oaspeții au sosit, masa e servită, D-voastră sunteți chemată, domnișoara dorită și doica la bufet blestemată și toate sunt în toi.Trebuie să dau fuga să servesc. Vă rog poftiți numaidecât.

(Pleacă)

Venim acum. Te-așteaptă Paris, dragă. Să mergem.

Mergi, și adaugă, copile, Nopți vesele la veselele zile!

SCENA A IV-A

O STRADĂ - ROMEO, MERCUTIO, BENVOLIO CU CINCI SAU ȘASE MĂȘTI, PURTĂTORI DE TORȚE ȘI ALȚII

Să ne slujim de-un logos scurt drept scuză? Sau să lăsăm în pace biata muză!

Azi nu mai sunt la modă ceremonii De-acestea, prin saloanele Veronei. La ce-ar sluji Amor, cu o eșarfă, Ca un tătar c-un arc pestriț o marfă Ce-aruncă numai spaima printre fete Ca o momâie într-un stol de vrăbii? Pot să ne ia în ochi dacă le place. Jucăm un dans, sau două și plecăm.

N-am chef să sar. Să mi se dea o torță, Tot sunt eu sumbru: vreau să fac lumină.

Ba trebuie să joci, Romeo dragă!

Ușor de voi, cu inima ușoară Și cu pantofi ușori; sufletul meu Ca plumbul mă apasă la pământ, De nu mai pot să mă urnesc.

Tu ești Înamorat: lui Amor deci îi cere Aripile și-avântă-te în sfere!

Sunt prea adânc străpuns de-a lui săgeată, Spre-a mă-nălța pe-aripile-i ușoare Deasupra grelei mele suferinți. Mă prăbușesc sub greaua lui povară.

Te prăbușești? Fii dar și tu povară: Și cum e gingaș, lesne-l poți înfrânge.

Amorul gingaș? Nu, brutal și crud Și arțăgos: ca spinul el te-nțeapă.

De-i crud, fii crud, și-nțeapă-l de te-nțeapă, Și cred că-i trece pofta să re-nceapă... O mască dați-mi! Mască pentru mască!

De-acuma ochii săi n-au să-mi cunoască Defectele și masca va roși

În locul meu.

Băteți la ușă, și Hai să intrăm. Și-odat' intrat, oricare Să-și pună sprinten labele-n mișcare.

O torță! Cei cu inima ușoară Pot gâdila cu tălpile podeaua Nesimțitoare. Eu doar, vorba veche, Țin lumânarea și mă uit la ei... Și-oricât de viu e jocul, stau pe loc.

Noi te vom scoate din acest băltoc În care zaci, vârât până-n urechi. Haidem, că cheltuim lumina zilei.

Cum asta?

Vreau să spun că pierdem vremea, Parc-am aprinde lămpi ziua-n amiază; Dar noi cu tine-avem intenții bune, Și-i de cinci ori mai mult bun simț în ele Ca-n cinci cuvinte care scânteiază De spirit.

Toți avem intenții bune, Dar și nebune...

Pentru ce nebune?

Azi noapte am avut un vis.

Și eu!

Și ce-ai visat?

MERCUITO

Se-nșală visătorii.

Dar ce visează-n somn e-adevărat.

Văd că Regina Mab azi noapte, dragă, Te-a cercetat. În lumea zânelor Ea-i zâna-moașă, care le dezleagă. Ea vine, nu mai mare ca agata Pe inelarul unui alderman, Purtată de puzderii, și se plimbă Pe nasurile celor care dorm. Cu spițele din fire de păianjen, Cu coviltir din aripi de lăcustă, Cu frânele din raze moi de lună, Având drept bici un picioruș de greier, Cu-o pleasnă dintr-un tir de funigel, Ca vizitiu o gâză-n haină sură, Micuță ca un vierme cuibărit În deștul unei slujnici somnoroase; Careta ei e-o coajă de alună Scobită de dulgherul veveriță, Sau cariul meșter, ce-i din zile vechi Rotar la zâne. Și cu-acest alai Colindă ea în fiecare noapte Prin creierul celor îndrăgostiți Și ei visează dragoste. Aleargă În goană pe genunchi de curtezani Și ei visează numai reverențe, Pe degetele oamenilor legii Și ei visează grase onorarii. Pe buzele frumoaselor ce-n taină Visează sărutări, și-ades le umple De bube Mab cea rea, fiindcă-s unse Cu dresuri ce le strică răsuflarea. Vr-unui curtean i-aleargă peste nas Și el miroase-n vis o slujbuliță, Când gâdilă la nas pe vreun egumen Cu vreo codiță de purcel de dijmă, Și el visează vreo pomană bună; Când pe grumazul vreunui dârz războinic Trecând, el vede capete tăiate, Asalturi, breșe, spade spaniole, Și chefuri nesfârșite, și-n urechi Îi uruie ca toba, se deșteaptă Și-n spaimă-njură-o rugăciune-două, Apoi adoarme iar. Tot Mab aceasta Încurcă noaptea coamele la cai Și face noduri fermecate, care, Când le descurci, ți-aduc nenorocire. Ea este strigă ce pe fete mari Le culcă pe spinare și le-nvață Să țină pe bărbați; e vrăjitoarea...

O, taci, Mercutio! Vorbești nimicuri...

Da, ai dreptate, căci vorbesc de visuri Ce-s doar prăsila unor creieri leneși Născute din închipuiri deșarte Ca aerul, mai nestatornice Ca vântul ce dezmiardă-o clipă sânul De gheață-al nordului și-ntoarce fruntea Apoi spre sudul cel stropit de rouă.

Dar vântul care spui ne suflă nouă Ospățul de sub nas. Sosim târziu...

Mă tem că prea devreme. Nu știu ce Mă face să presimt că o restriște Ce-atârnă încă-n stele, își pornește Sinistru-i zbor spre-acest ospăț nocturn, Și vine printr-o moarte timpurie Să pună capăt astei vieți deșarte. Dar Cel ce cârmuiește-n pribegie Pe muritori va ști să poarte grijă Și de vintreaua mea... Haidem, să mergem, Voioși tovarăși!

Toboșari, sunați!

(Pleacă)

SCENA A V-A

O SALĂ ÎN CASA LUI CAPULET MUZICANȚI ȘI SERVITORI

ÎNTÂIUL SERVITOR Când văd mândra aplecată Tri picioare am, odată! Două-s a drumurilor Unu-i a femeilor

Strigătură: Piciorușu fără talpă Lasă dor pe unde calcă

Numa cât mă uit la ie

Suca[pofta] o desprohode[îi da baticul jos din cap] I-aruncă năframa-afară

Și-i mai ră[rea]decât o siară[fiară sălbatică]

Strigătură: Ca și câinele pe drod[sârmă] Când vede că nu-l deznod

Mândra cu pielea fierbinte

Îți suce'[întoarce] un sfert din minte

Și ți-o măsoară cu fontu[unitate veche de măsură] Până ce se bagă-nlontru[înăuntru]

Mintea la bărbat îi slabă

Când o mândră-i pică dragă

Strigătură: Mânurile de femeie Deschid cufărul cu cheie

Știmbă mândra din picioare[nu are răbdare] Batar[măcar] n-o cinat cu sare Tăt să tăvăle[rostogolește] pă țol Eu o culc și eu o scol

Strigătură: După ce îi drăgostită Doarme ca și ciupăită[îmbăiată]

Fă devreme ce îi fa' Până somnul nu te-a tra' Fii siretic[vânos] și voinic Până ce nu-ți trebe cric Până ce-i cuptorul cald Și tăte lemnele ard

Unde-i Moș Tigaie, de nu pune mâna să strângem masa? El să pună mâna pe-o farfurie sau s-o șteargă! Ți-ai găsit!

AL DOILEA SERVITOR

Când buna cuviință încape doar pe mâinile unuia sau a doi oameni, și-acelea nespălate, firește că nu poate fi lucru curat.

ÎNTÂIUL SERVITOR

Ridicați jilțurile! La o parte cu bufetul! Și luați seama la argintărie. Rogu-te frățioare, pune-mi la o parte o bucată de marțipan, și, dacă mă iubești, spune portarului să dea drumul înăuntru Suzanei Tocilă si Leanei. Antoane! Moș Tigaie!

ALT SERVITOR

Iacă-mă-s! Gata!

ÎNTÂIUL SERVITOR

Vă caută, vă cheamă, au neviue de voi boierii în sala cea mare.

AL DOILEA SERVITOR

Nu putem nici noi să fim peste tot! Hai, dați-i zor, copii! Fiți harnici, cine trăiește mai mult, mănâncă toată coliva!

(Ei se retrag în fund. Intră Capulet cu Julieta și alții din familia sa, intâmpinând pe oaspeți și măști.)

Bine-ați venit, o scumpi signori. Pe-acele Cucoane care nu au bătături Puteți să le-nvârtiți oricât vă place! Ia să vedem... mai e vr-una din ele Să facă nazuri... să nu vrea să joace? De bună seamă are bătături! Am nimerit-o?... Scumpi signori, salut! Hei, dragii mei, și eu doar am avut O zi ca asta, când purtam o mască, Iar gura mea știa să povestească Frumoaselor dulci șoapte la ureche... Și le plăcea... S-a dus! S-a dus! S-a dus... Salut, o, scumpi signori! Poftim la joc! Începeți, muzicanți! Loc! Faceți loc! Porniți, drăguțe domnișoare, jocul! (Muzică și dans) Lumină, ticăloșilor, mai multă! Împingeți masa-aceea mai încoace! Așa... și atingeți focul că se face Prea cald în casă... A, dar e-o plăcere! N-aș fi crezut... E, bună seara, vere! E, hei, poftește, vere Capulet! Noi, doi, de mult am încheiat bilanțul! Câți ani să fie de la danțul Cel de pe urmă, când purtam noi mască?

CAPULET AL DOILEA

O, Doamne, cred c-or fi treizeci de ani!

Ce spui? Nu-s așa mulți! Nu-s așa mulți! Că de la nunta lui Lucentio Pot fi cel mult vreo douăzeci și cinci! Era pe la Rusalii și umblam Mascați pe uliți...

CAPULET AL DOILEA

Ba-i mai mult, mai mult! Băiatul lui e mai în vârstă, vere.

Ce-mi spui tu mie fleacuri? Fiul său E doar major abia de vreo doi ani!

ROMEO(Către un servitor)

Știi cine-i domnișoara ce-onorează Cu mâna ei pe cavaleru-acela?

Nu, domnule.

Ah, ochii ei! Cum cresc Cu scăpărarea lor văpaia torții! Și frumusețea ei fără pereche Atârnă strălucind pe fața nopții Ca și cercelul scump la o ureche A unui negru; ea e prea bogată Spre a putea fi cu folos purtată, Și e prea scumpă pentru tot pământul! Ai pune-o porumbiță de zăpadă Într-un convoi întunecat de ciori - Așa strălucea ea printre surori! Cum se sfârșește dansul, merg s-o caut Unde s-așează, ca să fericesc În mâna-i dulce mâna mea ce aspră. O, inimă, iuit-ai tu vreodată? Știurăți, ochii, voi, până-n noaptea-aceasta Ce este frumusețea-adevărată?

E, după glas, un Montague. Băiete, Mergi ș-adă-mi spada! Ce? Auzi, mișelul, Să vină-aici mascat ca pocitură, Să-și bată joc de sărbătoarea noastră! Pe cinstea și mărirea rasei mele, Nu fac nici un păcat dacă-l ucid!

Ce e, nepoate? Ce te-a tulburat?

Un dușman, unchiule! Un Montague! Un ticălos ce-a cutezat să vină Să pângărească sărbătoarea nostră.

Ce? Tânărul Romeo?

Da! Romeo, Mișelul!

Fii pe pace, nepoțele! Nu te lega de el. Tânărul om Se poartă ca un vrednic gentilom. Verona se fălește, și pe drept, Cu el, că-i bun, bine crescut, deștept, Și n-aș dori cu nici un preț, nepoate, Să-ndure în casa mea vreo strâmbătate. Deci fă-te că nu-l vezi, nu fă scandal. Aceasta-i voia mea, și de-o cinstești, Fii mai voios și nu-ncrunta sprânceana, Că nu-i frumos să stai ursuz la bal.

N-o fi frumos când vine un mișel Ca oaspe! Nu-i permit.

Ba vei permite! Vreau eu ca să-i permiți. Auzi, iubite? Cine-i stăpân aicea? Eu sau tu? Așa?... Nu vrei să-l lași în pace? Nu? Vrei să stârnești dihonia-ntre oaspeți? Să faci pe voinicosul? Îți convine!

Da nu-i ocară, unchiule?...

Păi da! Ești un obraznic! Zău, rău o să-ți pară! Poftim! Dar, lasă... știu eu doar ce zic... Mai supără-mă încă! Nu-i nimic... Bravo, copii!... Mucosule, te cară! Să taci, ori te... Lumină! Dați lumină Mai multă!... Hm... Auzi... auzi... ocară!

Răbdare care brațul mi-l reține

Și furia ce-mi clocotește-n vine

M-alungă, și, plecând, îi fac plăcere,

Dar în curând i-o voi preface-o-n fiere! (Pleacă)

ROMEO (Către Julieta, luându-i mâna)

De pângărește mâna-mi sfânta-ți mână, Să ierți acestor buze ale mele - Doi pelerini ce-s rușinați - stăpână, Cari c-un sărut păcatul vor să-l spele.

Nu, pelerine, mâna-ți vină n-are, Căci pelerinii mâinile de sfinți Le-ating, și ei, în loc de sărutare, Se-nchină și-și strâng mâinile fierbinți.

Dar sfinți și pelerini n-au gură oare?

Da, pentru rugăciune, pelerine!

Ca să nu-mi schimbi credința-n disperare, Dă voie gurii focul să-și aline.

Stau liniștiți de-a pururi sfinții, chiar Atunci când rugăciunea o-mplinesc.

O, sfânta mea, stai liniștită dar, Să-mi curăț vina, să mă-mpărtășesc, Și-al gurii tale har la gura-mi vină!

(O sărută)

Atunci de vină gura-mi are parte.

De vina gurii mele! Dulce vină! Dă-mi-o-napoi!

(O sărută a doua oară)

Săruți chiar după carte!

Vrea să vă spui-o vorbă mama.

(Julieta pleacă)

Mama Domniței? Cine e?

Cum bag eu sama N-o știi pe doamna casei, tinere? O, e-o cucoană prea cinstită mama! Pe fiică-sa, cu care-ai stat de vorbă Eu o-alăptăi. Halal de cine-o fi Odată și odată ginere! Știu c-o să-noate-acela în bănet!

Ea este dar din neamul Capulet? Ah, viața mea zălog în mâini dușmane! Cum voi putea s-o mântui de blestem?

Hai să ne ducem. Balu-i pe sfârșite.

Da, de această clipă eu mă tem, Neliniștea mea este tot mai mare.

Nu, scumpi signori, nu-i vremea de plecare... O masă mică, simplă, de-o gustare?... Nu-i chip să mai rămâneți? Nu?... Prea bine! Vă mulțumesc la toți! Vă mulțumesc

La toți, scumpi domni și doamne! Noapte bună! Mai multe torțe-aici, faceți lumină. Veniți acum. Să merge la culcare.

Pe legea mea, s-a cam făcut târziu

Mă duc să m-odihnesc.

(Pleacă toți afară de Julieta și doica)

Cine e signorul Ce trece-acum, doică, poți să-mi spui?

Acela? Cred că e moștenitorul Și fiul lui Tiberio moșneagul...

Dar cel ce trece chiar acuma pragul?

E fiul lui Petrucchio, mi se pare.

Dar tânărul care-i urmează, care N-a vrut deloc să joace?

Nu-l cunosc.

Mergi repede și află cum îl cheamă Și vin de-mi spune. (Doica pleacă) Dacă-i însurat, Mormântul mi-e și patul de mireasă (Se întoarce)

Romeo-l cheamă și-i un Montague, Dușman de moarte e cu neamul vostru, Și e unicul fiu...

O, vai, unică Iubire aprinsă de unică ură! Făr' să-l cunosc văzut prea timpuriu, Și cunoscut acuma prea târziu. Trist zorile iubirii-mi începură. Căci vai! Sunt osândită să iubesc Pe omul ce-s datoare să-l urăsc.

Ce-ai zis? Ce-ai zis?

Un vers ce mi l-a spus Un dansator.

Așa! Așa! Să mergem Și noi, de-acum; toți oaspeții s-au dus.

(Ele ies)

ACTUL II

PROLOGUL (Intră corul)

CORUL

Dorința veche-acum pe moarte zace, Iubire nouă să-i ia locul vine, Frumoasa ce-l făcuse să suspine Cu Julieta-alături nu-i mai place. Romeo-acum iubește și-i iubit, Sunt amândoi vrăjiți dintr-o privire, Dar cu primejdii aste-a lor iubire, El crede că-i urât și dușmănit. Nu poate face sfinte jurăminte, Fiind privit cu ochi dușmani de-ai ei, Ea, deși prinsă-n vraja dragostei, Nu știe cum să-i iasă înainte. Dar patima când e prilejul vine Să guste clipe dulci de farmec pline.

SCENA I

O PIAȚĂ PUBLICĂ MĂRGINITĂ DE GRĂDINA CAPULEȚILOR

Să plec, când inima-mi aici tânjește? Hai, lut pustiu, și regăsește-ți axa! (Iese)

(Intră Benvolio și Mercutio)

Romeo! Vere!

Lasă-l! e cuminte, S-a dus pe-ascuns, pesemne să se culce.

Fugi pe-aici, sări peste-acest zid. Mercutio, strigă-l!

Ba îl și conjur, Romeo! Toane! Patimă! Nebune! Amorezatule! Arată-te Sub formă de suspin măcar! Rostește Un singur vers și mi-e de-ajuns! Exclamă Un «ah» numai, rimează «dor» cu «mor»! Cumetrei Venus fă-i un compliment Și ia la zor pe Amor, paju-i orb Care-a ochit așa dibaci când craiul Cophetua iubi pe cerșetoare... N-aude, nu se mișcă, nu se simte! Hai să-l conjur, că mort e maimuțoiul! Auzi! Pe ochii Rozalinei tale, Pe gura-i fragă, pe bolita-i frunte, Pe piciorușul ei micuț și gingaș, Pe șoldu-i plin și alte acareturi, Vin, te conjur, sub propria ta formă Apari!

Se supără dacă te-aude!

Nu-l poate supăra pe el acesta. S-ar supăra când aș chema în cercul Iubitei lui un duh de-un soi ciudat Care-ar pluti în preajma dânsei, până Ce el l-ar izgoni cu vr-un descântec... Aceasta, da, i-ar face în necaz. Chemarea mea e bună, e cinstită: L-am conjurat, spre a-l face să apară!

Cred că-i ascuns acolo, sub copaci Îi place noaptea umedă. Amorul E orb și întunericu-i priește.

Dar dacă-i orb, e prost țintaș, firește. Acuma șade singur sub o tufă Și-ar vrea iubita lui în sân să-i pice Întocmai ca un soi de rod de-acele Pe care le botează drăgănele Râzând în taină fetele la țară. Romeo, noapte bună! Merg să sforăi În pătulețul meu, căci noaptea câmpul E-un așternut prea rece pentru mine... Ne ducem?

Mergem. L-am căta-n zadar

Și chiar dacă-l găsim, nu-i prea bine. (Pleacă)

SCENA A II-A

GRĂDINA CAPULEȚILOR - ROMEO

ROMEO (Julieta s-arată sus)

De răni nu-i pasă celui care-i teafăr? Dar taci! Ce strălucește-acolo oare? Sunt zorile, și Julieta-i soare. Răsari, o soare sfânt, ucide luna, N-o vezi ce palidă-i acum, nebuna? E galbenă de ciudă și-i geloasă Că tu, care-i slujești de preoteasă, O-ntreci în farmec! O, de n-ai sluji-o! E trist doar giulgiu-i de vestală moartă. Tu leapădă-l: nebună-i cine-l poartă. Stăpâna mea e... O, ar fi de-ar ști-o!... Vorbește, nu, n-a spus nimica... Fie! Vorbește ochiul ei, - îi voi răspunde. Sunt prea-ndrăzneț, ea nu-mi vorbește mie. Doi aștri, cei mai mândri de pe cer, Vin ca să roage ochii Julietei Să strălucească-n lipsa lor în sfere: Ci dac-ar fi acolo, ochii ei, - Acei doi aștri-n capul Julietei, S-ar rușina de strălucirea fetei Ca zarea lămpii de lumina zilei, Și ochii duși în ceruri ai copilei În sfere-aeriene s-ar aprinde Așa de viu, că păsările-ar prinde Să cânte parcă n-ar fi noapte. - Iată! Își las-acum obrazu-ncet pe mână... O, ce n-aș da să fiu mănușa ei Și să-i ating obrazul!...

Vai...

Vorbește... Vorbește încă înger de lumină, Că-n noapte tu-mi străluci de glorie plină Deasupra mea, ca-naripatul sol Al cerului, pe care muritorii Îl urmăresc năuci, cu ochii-n gol, Cum suie galopând viteaz pe nori Alene-umflați de vânt, vâslind departe În poalele văzduhului...

Romeo!... De ce ești tu Romeo?... Uită-ți tatăl! Tăgăduiește-ți numele, ori dacă Nu vrei - O, jură-mi că vei fi al meu Și-atunci de tot ce sunt mă lepăd eu!

Să mai ascult, ori să vorbesc?

Dusman Mi-e numele tău numai! Tu rămâi Același, chiar de n-ai fi Montague! Ce-i Montague? - Nu-i mână, nu-i picior, Nu-i braț, nu-i față, nici o altă parte. Un nume ce-i? - Un trandafir, oricum Îi spui, tot asa-si imparte mireasma dulce ! Așa, Romeo, de nu-i spun Romeo Nu pierde din desăvârșirea lui Nimic... O, neagă-ți numele, Romeo! Și-n schimbul unui nume care n-are Nimic cu tine-a face, - ia-mă toată!

Fac tot ce-mi spui: zi-mi doar «iubite» deci! Primind așa botezul nou, ți-o jur

Că nu mai vreau să fiu Romeo-n veci!

O, cine ești, tu, ce-adumbrit de noapte, Pătrunzi în taina mea?

Eu, după nume, Nu știu și nu-ți pot spune cine sunt. Și numele, fiindcă ți-e dusman, O, scumpă sfântă, mi-e urât și mie. Să-l am în scris l-aș rupe in bucati!...

Nici o sută De vorbe n-a sorbit urechea mea Din gura ta, dar vocea-i mi-i știută Nu ești Romeo, tu, un Montague?

Nici unul nu-s , nici altul de nu-ți place.

Dar pentru ce și cum veniși încoace? E zidu-nalt, greu de sărit, și locul E moarte - o, gândește cine ești - De te-ar zări vreunul dintre-ai mei!

Aripile iubirii mă-nălțară. Nu-i zid să poată stânjeni iubirea. Iubirea-ncearcă tot ce iartă firea Iubirii... și de-aceea nu mă tem De toți ai tăi!

Dar dacă te-or zări, Vai, te-or ucide!

Ochii tăi frumoși Sunt pentru mine mai primejdioși Ca douăzeci de spade de-ale lor. Privește blând: privirea ta blajină Mă apără de ura lor haină!

N-aș vrea cu nici un preț să fii văzut.

De ei m-ascunde noaptea-n negru-i scut. De nu ți-s drag, mai bine să mă vadă: Sunt mai voios să mor străpuns de spadă Decât să mai trăiesc urât de tine!

Dar drumul către locu-acesta cine Ți-l arătă?

Iubirea care-ntâi M-a pus să cercetez. Ea-mi dete sfaturi, Eu ochii mei i-am dat... Nu sunt pilot, Dar dac-ai fi liman departe-n zare, Scăldat de cea mai depărtată mare, Tot aș porni spre tine-n pribegie...

Tu știi că noaptea-mi adumbrește fața, Altcum mi s-ar zări-n obraji roșeața De tot ce m-auziși spunând-nainte. O, ce n-aș da să pot să fiu cuminte, Să neg ce-am spus. Dar n-am ce face! Spune, Tu mă iubești? Știu că vei zice: da! Și eu te cred. Dar dacă-mi juri, tu poate Îți calci cuvântul și așa se zice Că Joe râde de amanți sperjuri. Frumosul meu Romeo, de ți-s dragă, O, spune-mi-o cu inima întreagă, Și de socoți c-am fost prea lesne-nvinsă, M-oi arăta ursuză, neîndurată, Voi zice nu, ca tu să-ți dai silința Să mă câștigi. Altmiteri niciodată! Frumosul meu Romeo-s prea duioasă Și poți să crezi de-aceea că-s ușoară, Dar crede-mă că sunt mai credincioasă Decât acelea care știu să pară Mironosițe. Poate că și eu, O recunosc, mă prefăceam străină, Dar, tu ai fost jos, în grădină, Și pân' să prind de veste, m-ai surprins Când izbucnea iubirea-mi mai aprins. Deci iartă. Nu-mi lua acea pornire Drept un ușor capriciu de iubire, Trădat astfel de noaptea-ntunecată...

Copilă, jur pe sfânta lună care Chenar de-argint pe vârf de pomi brodează...

O, nu-mi jura pe luna-nșelătoare, Ce-și schimbă discu-n fiecare lună, Nu vreau să fii și tu din cei ce mint...

Pe ce să jur?

Nu jura deloc! Sau jură-mi doar pe nobilul tău suflet Pe sfântul idol din altarul meu, Și te voi crede...

O, dacă iubirea...

Las', nu jura! Oricâtă-i fericirea Pe care-o simt acuma lângă tine, Dar legământul astei nopți îmi vine Prea iute, nu știu cum, prea fără veste, Prea ca un fulger care nu mai este Pân' ce zice: fulgeră! - O, du-te dar, Dulcele meu! Și-a verii adiere Învoaltă floare tacă din bobocul Iubirii noastre pân' la revedere! Somn dulce! Noapte bună! Și coboare În sânul tău o pace-așa de dulce Ca și sânul Julietei care Se duce, obosită, să se culce...

Ah, tu mă lași așa nemângâiat?

Ce mângâiere-mi ceri tu-n astă noapte?

Dă-mi jurământul tău în schimb pe-al meu.

Eu ți l-am dat, -nainte de-a mi-l cere... Și tot aș vrea să am și ți-l dau încă!

Vrei să-l oprești? De ce, odorul meu?

Ca să ți-l dau într-una înapoi! Și totuși nu doresc decât ce am. Ca marea nesfârșită-i bunătatea-mi Și dragostea-mi ca marea-i de adâncă. Din ce tot dărui, tot mai mult am încă, Și-amândouă-s fără de hotare... Aud un zgomot... Plec, rămâi cu bine, Iubitul meu...

(Se aude vocea doicii: «Domnișoară!»)

Îndată, doică... Viu... O, mândre Montague, fii credincios! Așteaptă-mă... Viu într-o clipă iarăși... (Iese)

O, sfântă noapte! Mult mi-e teamă Că tot e doar un vis, fiindcă-i noapte... Prea dulce e să poată fi aievea!

JULIETA (Apare din nou)

Romeo, un cuvânt și noapte bună! De ți-e cinstit amorul tău și vrea Căsătorie, dă-mi atunci de știre Prin cineva pe care-l voi trimite La tine mâine, ca să afle: Unde Și când vrei tu să ne serbăm logodna? Stăpân mi-ești, te urmez în lumea-ntreagă...

(Același glas: «Domnișoară!»)

Viu, viu acum... Dar dacă n-ai gând bun Te rog...

(Același glas înăuntru)

O clipă... viu... Să nu mai stărui Și lasă-mă durerii să mă dărui Pân' ce-oi muri... Trimit la tine-n zori...

Pe partea mea din ceruri...

JULIETA (Apare iar la fereastră)

Noapte bună De mii de ori! (Iese)

De mii de ori mai rea, De nu mă luminează raza ta! Iubitul spre iubita lui aleargă Cum fuge leneșul școlar de carte, Cum el spre școală nu dă zor să meargă, Tot astfel greu iubitul se desparte.

Romeo! Sss... Glas de șoimar să am, Să pot momi un șoim așa de mândru! Robia-i răgușită, nu cutează Să strige tare, căci ar sparge bolta Ecoului, și poate că i-ar face Mai răgușit sonoru-i glas de aer, Decât al meu de când tot spun: Romeo!

E viața mea ce m-ar striga pe nume! Ce argintiu de dulce sună glasul Iubirii, noaptea, în auzul celui Ce-ascultă dulcea-i muzică...

Romeo!

Iubito!

Mâine dimineață, spune, La cât trimit?

La nouă.

Pân-atunci Sunt douăzeci de ani! Dar nu mai știu De ce te rechemai...

Mă las dar Să stau aici până-ți aduci aminte...

Spre-a te vedea, aș vrea să uit într-una Gândind ce dulce e să-mi fii aproape...

Ca tu să uiți mereu, aș tot rămâne, Uitând de am alt adăpost pe lume...

E-aproape zi; să pleci acum aș vrea, Dar nu mai mult ca fata ce se joacă Lăsând din mâini să-i zboare cănărașul - Sărmanul rob în laț - și-apoi l-atrage Di nou spre ea, cu firul de mătasă, Fiindu-i drag, dar și fiind geloasă De libertatea lui...

De-aș fi canarul!

Ah, dac-ai fi iubite! Dar atunci Iubirea mea ar fi așa nebună, Că poate te-aș ucide. Noapte bună! O, despărțire! O, griji dulci și-amare! Dar fug de-acuma, că aș fi în stare Să-ți strig mereu, mereu, de mii de ori, Tot «noapte bună» într-una până-n zori.

(Iese)

Coboare-se pe ochii-ți somnul blând Și dulcea pace-n inimă și-n gând. De ce nu sunt eu somnul s-odihnesc Alăturea de chipu-ți îngeresc! Merg să-mi spun fericirea, să-l implor Pe bunul pustnic să-mi dea ajutor.

(Iese)

SCENA A III-A

CHILIA FRATELUI LORENZO INTRĂ FRATELE LORENZO CU UN COȘ ÎN MÂNĂ

Ursuzei nopții îi râd în față zorii Împestrițând cu dungi de raze norii La răsărit. Greoiul întuneric S-abate încet, ca un bețiv, din calea Zoritei roți de foc a lui Titan. Dar până ce al soarelui feeric Ochi arzător din neguri scoate valea, Înveselind văzduhul diafan, Eu trebuie cu ierburi veninoase Și flori ce poartă sucuri prețioase Să-mi umplu coșulețul cu nuiele, Că-s însușiri alese-n toate-acele. Țărâna-i mama firii și sicriul, Ea face din ce-i mort să nască viul, Și sânul ei îl dă la fiecare, La toți copiii de-orice soi ce are. Ce felurite sunt în lume toate! O, sunt puteri de viață minunate În ierburi, în copaci, în piatră chiar! Din toate câte din pământ răsar Nimic nu-i rău, să n-aibă parte bună, Ci-n rău ce-i bun adesea se răzbună, Când e-abătută calea lui cea dreaptă. Virtutea chiar se poate face viciu Și viciul poate-a se-nălța prin faptă. E și balsam de leac într-un caliciu Gingaș de floare dar e și otravă; Când o miroși, mireasma e suavă, Dar când o guști, inima nu-ți mai bate. În om, ca și în plantă și în toate, Sunt doi stăpâni mereu în dușmănie: E bunul har, e crunta lăcomie. Și când spre cel mai rău înclină sorții Atuncea vine și-nghite-al morții Balaur...

Bună-dimineața, tată!

Benedicite.Ce dulce glas Îmi dă voios binețe la un ceas Așa devreme? Tânărul meu fiu, De te-ai scula așa de timpuriu Se cheamă că ți-e creierul aprins; Eu sunt bătrân, cu grijile deprins, Și grijile țin ochiul treaz: dar când Ești tânăr, sănătos, lipsit de gând, Atunci de aur ți-este pururi somnul. De-aceea aș putea să jur că domnul Romeo e trezit de vreo mâhnire. Chiar de mă-nșel nu-i mare osebire, Un lucru tot rămâne-adevărat: Romeo-al meu n-a fost azi noapte-n pat.

N-am fost; dar și mai dulce-mi fu hodina.

Rău, fiule! Ai fost la Rozalina?

La Rozalina, tată? S-a sfârșit Cu numele și chinul ăstui nume!

Dar unde-ai fost atunci? Pe altă lume?

Nici nu-i nevoie să mă-ntrebi, că-ți spun: Am fost aseară la ospăț în casa Dușmanului, și m-a rănit frumoasa Pe care am rănit-o. Tată - vin' deci Să-ți cerem sfântul leac și să ne vindeci. Vezi, sfinte-acum, ce bun creștin sunt eu, Mă rog acum pentru dușmanul meu?

Vorbește pe-nțeles și răspicat, Căci la o spovedanie-n doi peri La fel și dezlegarea-i, ce o ceri.

Atunci, ascultă-mă: ți-o spun curat Că sunt înamorat nebun de fata Lui Capulet, - și prea frumoasa fată De-asemeni e de mine-namorată. Suntem deci una și rămâne doar Să fim uniți de preot la altar. Cum, unde, când ne-am cunoscut și cum Ne-am logodit, ți-oi povestit pe drum, Dar te implor chiar azi să ne cununi.

Pe San Francisco! Tu grăiești minuni! Dar Rozalina?... Tinerii, se pare, Că nu iubesc decât din ochi. Ce-amare Șiroaie-au curs pe fața ta slăbită, Și-n lacrimi câtă sare risipită, Spre a săra iubirea-ți nesărată! De jalea-ți încă-nnegurată Și plânsul tău îmi vâjâie-n urechi Pe-obraji porți urma lacrimilor vechi: O, dac-ai plâns și-ai suferit vreodată A fost de dragul Rozalinei numa'... Și te-ai schimbat, n-o mai iubești acuma!

Adesea mă dojeneai pentru-nclinarea Ce-aveam spre ea.

Ba nu, ci pentru marea Ta nebunie, dragul meu!

Ziceai: Îngroapă-ți dragostea!

Dar nu să ai O alta-n schimb.

Te rog nu mă certa, Aceea care-mi este acuma dragă Mi-a dat și ea iubirea ei întreagă, Cealaltă nu era deloc așa.

Firește, căci îți pricepuse firea, O vorbă goală doar ți-era iubirea. Dar cred că pot să-ți vin în ajutor, Căci, poate, prin această legătură, A celor două neamuri vechea ură Se va topi în noul tău amor.

Să mergem, sunt așa zorit.

Ușor

Și-nțeleptește, tânăr visător!

Nu e cuminte-așa s-o iei cu zorul,

Că poți prea lesne să-ți scrântești piciorul. (Iese)

SCENA A IV-A

O STRADĂ - BENVOLIO ȘI MERCUTIO

Dar unde naiba poate fi Romeo? N-a fost azi noapte-acasă?

Pajul lui Mi-a spus că n-a dormit azi noapte-acasă.

Ah, Rozalina-aceea năzuroasă L-a scos din minți; ea-i va răpune capul.

Am mai aflat că Tybalt la trimis Acasă o scrisoare lui Romeo

O provocare fără doar și poate!

Cred că Romeo are să-i răspundă.

La o scrisoare poate să-i răspundă Oricine, dacă a-nvățat să scrie.

Vroiam să spun că ea va ști s-arate aceluia care-i scrie că are curaj când îl provoacă.

Ah, bietul Romeo! e ca și mort: străpuns de ochiul negru al unei fetișcane bălăioare, îi ăuie-n urechi un cântecel de inimă-albastră, și discul inimii lui e despicat în două de săgeata orbului arcaș. Ăsta e om să țină piept lui Tybalt?

BENOLIO

Ei, și cine-i Tybalt?

O, nu-i un făt frumos, fără îndoială. Dar e un tartor al formelor! El se bate, cum ai cânta tu de pe note o romanță, cu tact și cu măsură. Își calculează frazele: una, două și-a treia-n pieptul tău! E capabil să decapiteze și-un bumb de mătase! Un spadasin! Un Spadasin! Un duelgiu di primo cartello! Ah, divinul lor «passado» și «Punto reverso» și «hay»-urile lor.

Ce-i asta?

Ducă-se la pustia cu ifosele lor caraghioase! I-auzi numai «o foarte fină lamă! Un om foarte bine! O putană foarte bine!» Nu e un blestem, o strămoși! Ca să se pripășească pe la noi acest soi de gângănii străine, acești traficanți de modă, acești «pardonnez-moi» care nu catadicesc să mai șadă pe-o laviță veche! Oh «bons-bons»-urile lor!

(Intră Romeo)

Uite-l pe Romeo!

Fără icre, ca o scrumbie uscată. O carne, carne omenească cum te-ai batogit! Acuma a căzut în doaga lui Petrarca. Laura pe lângă iubita lui era doar o biată jupâneasă - cu toate că avea un adorator care cel puțin se pricepea s-o cânte -; Didona, o dreanță; Cleopatra, o țigancă; Hero și Helena, niște vrăjitoare și cutre; Thisbe, avea ea ochi albaștri frumoși, nu-i vorbă, dar n-are a face... Signor Romeo, bonjur! Vezi că te salut franțuzește, după cum ți-s nădragii! Nea-i rămas dator azi noapte!

Bună-dimineața, prieteni! De ce v-am rămas dator?

Pentru că ai fugit hoțește. Nu pricepi?

Iartă-mă, bunule Mercutio. Aveam ceva important, și în asemenea caz ți se iartă dacă treci peste unele îndatoriri.

Ei, nu-i mai bine așa, decât să scâncești de dragoste? Acum mai vii de-acasă. Acum ești Romeo! Acum ești ceea ce ești, prin artă și natură! Căci amorul ăsta care aiurează este din fire un mare nebun, care aleargă cu limba scoasă de colo până colo, până ce cade cu jucăria lui în groapă.

Oprește! Oprește!

Vrei așadar, s-o iau de la coadă?

Altmiteri ai fi lungit prea mult povestea.

O, te înșeli, aș fi scurtat-o, căci ajunsesem cu povestea mea la fund și n-aveam de gând să merg mai departe.

Ia uitați-vă ce alai măreț!

(Intră doica cu Petre)

O pânză! O pânză de corabie!

Ba două: o fustă și-un surtuc.

Petre!

Poftim?

Avantaiul meu, Petre!

Dă-i-l, Petre dragă, să-și ascundă obrazul. Evantaiul ei e mult mai drăguț ca obrazul dumneaei.

Bună dimineața, signorii mei!

Bună seara, bună seara, frumoasă matroană!

De ce bună sera, mă rog dumneavoastră?

Pentru că uite, craiul de arătător de la ceas e pironit drept în dricul amiezei.

Rușine! Ce fel de om e ăsta?

Un om pe care Dumnezue l-a trimis pe lumea asta, ca el să se ducă pe cealaltă.

Sfântă să-ți fie vorba, signore! Duce-s-ar! Dar nu vă fie cu supărare, signori, care poate să-mi spună unde găsesc eu pe tânărul Romeo?

Pot eu să-ți spun: numai că tânărul Romeo e mai bătrân acum când l-ai găsit, de cum era pe când îl căutai. Eu sunt acel tânăr care poartă numele acesta, pentru că n-am găsit unul mai rău.

Bine zis!

Așa? Ce e mai rău e bine? N-am ce zice! E frumos, frumos!

Dacă ești dumneata Romeo, signore, aș vrea să-ți spun ceva la o parte.

Să știi că-i de-o întâlnire pe deseară.

O țață! O țățică! Hoiho!

Dar ce-ai găsit?

Nu un vânat, domnule; poate doar un iepure copt într-o plăcintă proastă de post, ceva învechit și putrezit înainte de a-l mânca.

(Cântă)

Vânatul dacă-i învechit, Vânatul dacă-i frăgezit, E-o bună bucățică-n post; Dar dacă putrezit a fost Mai înainte de-a mânca, Atunci e o mâncare rea. Romeo, mergi acasă la masă? Venim și noi.

Vin și eu numaidecât.

Rămâi sănătoasă, frumoasă babă! (Cântă) Rămâi sănătoasă, o frumoasă, frumoaso, frumoaso!

(Benvolio și Mercutio pleacă)

Spune-mi, rogu-te, signore, cine-i obraznicul ăla negustor de glume proaste?

Unul căruia îi place să se asculte pe sine, și care spune într-o minută mai multe decât poate face într-o lună.

Apoi dacă are ceva să spună în ce mă privește pe mine, am să-i arăt eu lui, de-ar fi măcar încă odată pe atâta de grozav pe cât este el și alți douăzeci de găgăuți ca el, și dacă eu nu pot, - au să poată alții! Auzi, ticălosul! Că doară eu nu-s d-alea cum mă crede el, eu nu-s de teapa lui! (Întorcându-se către Petre) Și tu ce păzești acolo, de lași orice nespălat să facă haz pe socoteala mea?

N-am văzut pe nimeni să facă haz de dumneata; că, zău, numaidecât trăgeam spada, să mă crezi! Sunt gata să mă bat cu oricare, unde-i o pricină dreaptă; și când e de partea mea dreptatea!

Uf, Dumnezeu să mă ierte, dar tremură carnea pe mine de supărată ce sunt! Auzi, nemernicul! Fii așa de bun, signore, și ia aminte la ce vreau să spun. Și cum îți spuneam: tânăra mea stăpână mi-a poruncit să te caut. Acum ce mi-a poruncit șă-ți spun, păstrez pentru mine, dar mai întâi vreau să-ți spun una și bună, că dacă vrei s-o porți de nas, ca să spun așa, ar fi o purtare rea din partea dumitale, ca să spun așa. Ca să vezi dumneata, domnișoara e tinerică: și prin urmare, dacă umbli cu șoseli și cu momeli, asta nu șade frumos față de o domnișoară, ba e chiar urât de tot.

Doică, să spui stăpânei tale c-o conjur...

O, drăguțul de el! Firește, neapărat, am să i-o spun. Doamne, cum are să te bucure!

Dar ce vrei să-i spui, doică dragă? Tu nu m-ascuți.

Am să-i spun că o conjuri; - o vorbă care, mi se pare, că nu poate ieși decât din gura unui prinț.

Să-i spui să afle-un mijloc ca să vie Azi dup-amiază să se spovedească. În chilioara fratelui Lorenzo Va fi și spovedania și nunta... Acesta pentru osteneala ta.

Signore, nu! Nu iau nici o lețcaie!

Hai, ia, te rog eu, trebuie să iei!

Azi după-amiază? Vine. Zău că vine!

Tu stai și-așteaptă-n dosul mănăstirii: Acolo, peste-un ceas ți-aduce pajul O scară împletită din frânghie, Ce-o să mă urce pe furiș, la noapte, Pe cel mai-nalt catarg al fericirii. Mergi sănătoasă și păstrează taina, Și n-o să-ți pară rău de osteneală. Mergi sănătoasă, doică, și să spui Stăpânei tale-o caldă salutare.

Domnul să te ție! Încă ceva: Ascultă domnule!

Ce-i doică dragă?

E om de treabă pajul dumitale? Știi vorba veche că: doi pot să tacă Când unul dintre ei din lume pleacă!

O, e un copil cu inima de aur!

Prea bine, signore. Doamna mea e cea mai drăgălașă păpușică de pe lume... O, Doamne sfinte, când era numai de-o șchioapă... O, dar e un tânăr signor de-i zice Paris și i se scurg ochii, nu altceva, după dumneaei; dar ea, micuța, e mai bucuroasă să vadă un broscoi, da, un broscoi! Câteodată o necăjesc și-i spun: «Tot Paris e mai drăguț», - dar ce să crezi, signore, n-apuc să-i spun una ca asta și se face galbenă ca turta de ceară. Romeo și rozmarin nu-ncep cu aceeași slovă?

Ba da. Amândoi cu R. Ei, și-apoi?

Oh, vrei să râzi de mine, mucalitule! R! Parcă mârâie un câine. Nu, lasă că știu eu bine că începe cu altă slovă, - și are ea o vorbă frumoasă de tot, cu Romeo și Rozmarin, ți-ar fi mai mare dragul s-o asculți.

Să spui stăpânei tale că mă gândesc la ea. (Iese)

O, negreșit, de mii de ori... Hai, Petre!

Poftim?

Petre, ține evantaiul și treci înainte. (Ies).

SCENA A V-A

GRĂDINA LUI CAPULET

Nouă bătu când am trimis pe doică.

Spunea că vine peste-o jumătate

De ceas! Ori poate nu l-o fi găsit?

Nu, dar e șchioapă... Crainici ai iubirii Ar trebui să fie gândurile,

Căci gândurile sunt mai sprinteioare Ca razele de soare care-alungă

De pe coline-ntunecate noaptea.

Nu-i ca și vântu-naripat Amorul

Și nu îi poartă oare căruciorul

Mici porumbițe cu-aripe ușoare?

Acuma-i, iată, soarele-a chindie

Și de la nouă pân' acum, trei ore

Lungi au trecut, și ea tot să nu vie! O, de-ar avea o inimă și-ntrânsa

Un sânge tânăr, ar zbura ca glonțul, Și-un glonț s-ar duce și-ar veni-napoi! Bătrânii parcă n-au viață-n ei,

Trândavi și-nceți, ca porumbu-s reci și grei.

(Intră doica și Petre)

O, Doamne! Iat-o. Doică, l-ai găsit? Ce-aduci? Zi servitorului să plece.

Așteaptă-mă la ușă, Petre! (Petre iese).

Ei, Măicuțo? Doamne! Dar de ce te uiți Așa urât? O, chiar de-i tristă vestea Tu spune-o vesel, iar de este bună Nu mi-o strica c-o mutră-așa de acră!

Of, nu mai pot! Așteaptă să răsuflu... Ce-am alergat!... Mă dor oasele toate!

Ți-aș da pe ale mele-n schimb pe vestea Ce mi-o aduci! O, spune-o, doică dragă! O, spune-o doică, dragă doică!

Doamne! Ce zor! Nu poți să mai aștepți defel? Vezi bine doar că nu mai am răsuflet?

Cum n-ai răsuflet când găsești răsuflet Să-mi spui mereu că nu mai ai răsuflet? De când tot spui de ce nu poți să-mi spui, Puteai să-mi fi și spus răspunsul lui! Răspunde: cum ți-e vestea? Bună? Rea?... Atât, și celelalte mai urmă. Dar spune-odată, spune, vai, și-mi curmă Neliniștea...

Ei, rău ai nimerit-o! Ce te pricepi tu la bărbați! Romeo? O fi, nu-i vorbă, mai frumos la chip, La pulpe și la mâini și la picioare Ca ceilalți toți, deși nu se cuvine Să mai vorbim de astea, însă totuși Oricum ar fi, e fără asemănare; Curtenilor nu prea îi este felul, Dar aș putea să jur că-i blând ca mielul! Hai, fata mea, la Dumnezeu te-nchină! Ia spune, ai mâncat azi la amiază?

Nu, nu! dar asta nu mă-nteresează, Ce-a zis el de logodnă? Scurt: ce-a zis?

Vai, cum mă doare capul! Capul meu! Zvâcnește, parcă stă să mi se spargă! Aici mă ține-un junghi! Spinarea mea! Cum te înduri să mă tot porți pe drumuri! Din asta poate mi s-o trage moartea...

Îmi pare foarte rău că nu ți-e bine Dar, doică dragă, spune-mi: Ce-a zis el?

Romeo spune... ca un gentilom Cinstit, drăguț, bun, foarte cumsecade... Dar unde-i maică-ta?

Unde e mama? Ei, înăuntru! Unde vrei să fie? Dar ce-alandala-i vorba ta: Romeo Un gentilom... Unde-i maică-ta?

Te-ai supărat, hai! Maica ta, Hristoase! Poftim! Frumos îți stă! Asta-i pesemne, Leac pentru junghul ce mă ține-n spate. Mergi singurică, draga mea, de-acum Când vei avea să mai trimiți o vorbă!

Ei, las-o! - Spune: Ce ți-a spus Romeo?...

Ai voie azi să mergi la spovedanie?

Da.

Du-te atunci la fratele Lorenzo. Te-așteaptă acolo-un mire ca să facă Din tine o mireasă. Ia te uită Cum i se urcă sângele-n obraji! Și mai târziu i-or arde ca pojarul. Mergi dar, și eu mă duc să caut scara, Pe care se va cățăra tâlharul La noapte, sus, în cuibul păsăricii... Eu-s vita de povară, mă trudesc De dragul vostru numai, ziua-ntreagă. Dar tu la noapte ai să porți povara... Merg să mănânc. Tu mergi la mănăstire, Cât mai în grabă.

Da, dădacă dragă! Mă duc, alerg, zbor către fericire!

(Ies)

SCENA A VI-A

CHILIA FRATELUI LORENZO INTRĂ FRATELE LORENZO ȘI ROMEO

Reverse-și Domnul harul său ceresc Asupra-acestor mâini ce le unesc, Ca nici o grijă-n zilele ce vin Să nu ne musrtre cugetul...

Amin! Dar griji oricâte pot de-acum să vină Nu cuvârșesc plăcerea cea divină Când știu că Julieta e a mea! Așează mâna ei în mâna mea, Unește-le, prin binecuvântare, Și moartea poate-apoi să mă sugrume, Căci mi-am trăit norocul meu pe lume!

Asemeni patimi oarbe n-au norocul Să țină mult: ca pulberea și focul Se mistuie-n întâia sărutare! Cât e de dulce mierea, tot dezgustă Pe-acela ce prea multă miere gustă, De-aceea nu fii lacom, nici prea dornic: Atunci numai norocul e statornic. Târziu acel ce-i prea grăbit s-alerge Ajunge, ca și-acel ce prea-ncet merge.

(Intră Julieta)

Provește-o! Piciorușele-i ușoare Nu lasă nici o umbră pe cărare. Cei ce iubesc pot să călătorească Pe funigei ale căror fire Plutesc în aeru-ncropit de vară, Și tot nu cad - așa e de ușoară Deșertăciunea ce-o numim iubire!

Bună seara, bunul meu duhovnic.

Romeo-ți mulțumește, fiica mea, Pentru-amândoi.

Îți mulțumesc și eu, Căci astfel mulțumirea-i în zadar.

Ah, Julieto, de-a-ntrecut măsura Și bucuria ta, și dacă știi Mai bine decât mine s-o descrii, Atunci îmbălsămează tu cu gura Văzduhul tot, și vocea ta sonoră Să cânte-atunci visata fericire Ce ne-o îmbie-această scumpă oră!

Simțirea mai bogată ca vorbirea, Mai mândră-i de cuprins, ca de podoabă-i! Doar cerșetorii pot să-și spună-averea; Dar dragostea mea plină de credință E-așa de mare-ncât nu-i cu putință Să-i socotești măcar pe jumătate Comorile...

Veniți, veniți cu mine, Să facem slujba-așa cum se cuvine. Nu pot să vă îngădui singurei Cât timp nu face, prin cuvântul ei, Biserica din voi un trup și-un suflet!

(Ies)

ACTUL III

SCENA I

O PIAȚĂ PUBLICĂ MERCUTIO, BENVOLIO, UN PAJ ȘI SERVITORI

Prietene, hai să plecăm acasă. E-o zi fierbinte, sunt dușmani pe stradă, De-i întâlnim, se face sigur sfadă: Pe-arșiță fierbe sângele nebun.

Apoi și tu-mi ești unul din aceia care, cum trece pragul unei cârciumi, bate cu spada-n masă și strigă: «Dea Domnul să n-am nevoie de tine!» și-apoi, cum i s-a urcat la cap al doilea pahar, scoate spada la cârciumar fără să fie deloc nevoie, firește.

Sunt eu unul de-aceia?

Da, da. Ești un turbat de n-ai pereche în toată Italia, tot așa de pornit spre turbare, ca și de turbat în pornirile tale!

Ei, și mai ce?

Zău, dacă ar mai fi unul ca tine, în curând n-am mai avea nici unul, pentru că v-ați ucide unul pe altul. Măi, tu ești în stare să te sfădești cu cineva pentru că are în barbă un fir mai mult sau mai puțin ca tine. Te cerți cu altul care vinde castane, fiindcă ai ochi castanii. Ce alt ochi ar putea să găsească asemenea pricini! Capul tău ți-e așa de plin de gâlceavă, ca oul de gălbenuș, și nu o dată ai umblat cu el spart din pricina certurilor tale. Te-ai legat de unul care a tușit pe stradă, pentru că ți-a deșteptat câinele care dormea la soare. N-ai avut bucluc deunăzi cu un croitor pentru că pusese înainte de Paști un laibăr nou? Cu altul pentru că-și legase ghetele noi cu șireturi vechi? Și totuși vii să mă dăscălești asupra firii mele certărețe!

Da, dacă aș fi așa de zurbagiu ca tine, cred că nu mi-ar da nimeni nici cinci sferturi de ceas pe moșia vieții mele!

Moșia vieții? Ce prostie!

(Intră Tybalt și alți câțiva)

Pe capul meu, iată, vin Capuleții!

Și pe călcâiul meu, n-am zor de ei!

Urmați-mă de-aproape... Bună-seara, signori! O vorbă cu unul din voi!

Numai o vorbă cu unul din noi? Fii mai darnic: adaugă la vorbă și-o lovitură!

Sunt gata chiar s-o fac, de-mi dai prilejul!

N-ai putea să ți-l iei singur, fără să ți-l dăm?

Mercutio, ții hangul lui Romeo...

Hangul? De ce? Suntem noi lăutari? Dacă ții cu orice preț să fim lăutari, apoi îți vor asurzi urechile numai cu note discordante! Iată arcușul meu; așteaptă, ai să vezi cum o să te facă să joci. Mii de draci! Hangul!

Suntem în piața publică aici, Ori căutați un loc mai liniștit; De nu, deliberați cu sânge rece. Sau să plecăm. Aci-s mulți gură-cască.

De-aceea au ei gură: ca s-o caște. Nu, nu mă mișc de dragul nimănuia!

(Intră Romeo)

Signore, mergi în pace, iată-mi omul!

M-aș spânzura de ți-ar purta livreaua! Ieși pe teren și el te va urma: Acolo poate fi el omul tău!

Iubirea care ți-o nutresc, Romeo, Mă face doar să-ți spun: Ești un nemernic!

Pricina ce mă face să-mi fii drag Îmi stâmpără mânia cuvenită Salutului tău, Tybalt. Nu-s nemernic. Rămâi cu bine. Tu nu mă cunoști.

Ocara ce-mi făcuși n-o speli, băiete, Doar cu atât. Întoarce-te. În gardă!

Dar nu te-am pcârât deloc, ți-o jur. Mi-ești drag mai mult decât ai bănui, Deci până ce vei ști tot ce mă face Să-ți fiu prieten, bune Capulet - Un nume scump azi mie - mergi în pace!

Nu pot răbda atâta umilire!

Alla stoccata va să biruiască. (Trage spada) Hei, șoricare Tybalt, nu poftești?

Dar ce poftești tu, câine, de la mine?

Nimic, bunule prinț al pisicilor, nimic decât una din cele nouă vieți ale dumitale, pe care vreau să ți-o storc, și, după cum mă vei trata, șă ți le tărbăcesc și pe celelalte opt ce-ți mai rămân. Haide, trage spada de urechi afară, dacă nu vrei să ți le tai pe ale tale cu spada mea.

Sunt la plăcerea dumitale! (Trage spada)

Mercutio, întoarce-ți spada-n teacă.

Signore, știi acel faimos passado!

Aruncă-ți Benvolio, -ntre ei! Tybalt! Mercutio! Nu vi-i rușine? Nelegiuire! Ducele-a oprit Bătăile pe străzile Veronei! Tybalt! Mercutio! Stați!

(Tybalt, pe sub brațul lui Romeo, rănește pe Mercutio și pleacă cu ai săi)

Vai, sunt rănit! Ah, ciuma cadă pe-ale voastre case!... Nu l-am atins? Se duse?

Ești rănit?

M-a zgâriat cotoiul! M-a dat gata! Dar, drace! E de-ajuns... Unde mi-i pajul? Mișelule, dă fuga, ad-un doftor!

(Pajul pleacă)

Prietene, n-ai grijă. Rana ta Nu poate fi așa de gravă.

Nu, nu e adâncă chiar ca o fântână, nici largă ca o ușă de biserică... dar e destul, ajunge. Întrebați mâini despre mine, și veți găsi că sunt un om foarte tăcut. Am încheiat-o, credeți-mă, cu gluma vieții... Ciuma să vă mănânce casele voastre amândouă! Drace! Auzi, să mă zgârie de moarte, un câine, un chițoran, un guzgan, un cotoi! Un fanfaron, un mișel care miroase a condică de socoteli... Cine dracu te-a vârât între noi? Sub brațul tău am fost rănit, Romeo!

Crezusem că fac bine.

O, du-mă undeva-n vecini, Benvolio! Altcum leșin... Ciuma să vă mănânce! Casele voastre au făcut din mine Ospăț de viermi, am încasat-o bine, Vai, și pe veci, casele voastre!...

(Mercutio iese sprijinit de Benvolio)

Vai, tânărul acesta care este Cu ducele de-aproape înrudit, Prieten bun al meu, primește moartea Din vina mea; și numele meu bun E pângărit de-ocările lui Tybalt, Lui Tybalt ce de-un ceas e ruda mea. O, dulce Julieta, ce nevolnic Făcu din mine frumusețea ta Și cum mi-a strins în piept orice putere!

(Benvolio se întoarce)

Romeo! mort e vrednicul prieten. Viteazu-i suflet s-a-nălțat la nori, Disprețuind pământul prea devreme.

Restriștea zilei de-azi plutește-asupra Acelora ce vin și mai cumplite.

(Tybalt se întoarce)

Se-ntoarce furiosul Tybalt.

Teafăr? Triumfător? Și bunul meu prieten Ucis. O, zboară către cer, blândețe! O, du-mă tu, mânie cu-ochi de flăcări! Ia-ți, Tybalt, înapoi «nemernicule», Ce mi l-ai dat, căci sufletul viteaz Al lui Mercutio plutește încă Deasupra capetelor noastre și L-așteaptă doar pe-al tău să-l însoțească: Ori tu, ori eu, de nu chiar amândoi Îl vom urma!

Nenorocitule! Tu doar i-ai fost tovarăș și se cade Tu să-l urmezi.

Aceasta hotărască!

(Se bat. Tybalt cade)

Romeo, fugi! Poporul e-narmat. Tybalt ucis! Nu sta așa pierdut! Fugi, ducele la moarte te condamnă, De vei fi prins! Fugi! Fugi!

Amar de mine! Sunt jucăria soartei!

Ce aștepți?

(Romeo plaecă. Vin cetățeni)

Hei, încotro fugi mișelul care Ucise pe Mercutio? Pe unde A apucat-o ucigașul Tybalt?

Acolo zace Tybalt!

Ne urmează! În numele principelui Veronei!

(Intră ducele cu suită, Motague, Capulet, soțiile lor și alții)

Ce s-a făcut, unde-s nelegiuiții Care-au stârnit iar sfada?

Nobil duce! Eu pot să spun mai bine ca oricare Cum s-a-ntâmplat nenorocita luptă. Acel ce pe Mercutio-l ucise E-aici ucis de mâna lui Romeo.

Tybalt, nepotul meu, nepot de frate! O, duce! O, nepoate! O, bărbate! O, frate, sângele tău curge!... Duce, Fii drept și pentru sângele vărsat Jertfește sânge Montague!... Nepoate! Nepoate!

Spune tu, Benvolio: Cine-a stârnit acestă sfadă?

Tybalt, Ucis aici de mâna lui Romeo. Romeo i-a vorbit frumos, rugându-l Să meargă-n pace și să-și schimbe gândul, I-a spus chiar și de-nalta-vă poruncă, Aceasta pe-un ton blând, și stând plecat, Privind senin, cercând să-mpace sfada; Dar nu-mblânzi pe Tybalt, ce s-aruncă Orbiș cu spada-n pieptul lui Mercutio; Acesta, ațâțat, întoarce spada Spre a lui Tybalt, înlăturând c-un gest Plin de dispreț mortala lovitură, Spre-a i-o trimite înapoi lui Tybalt, A căruia iuțeală i-o parează. Romeo strigă tare:«Stați, prieteni! Opriți-vă!» Și vrând să-i despărțească, Mai repede ca vorba, brațul lui Dibaci abate armele fatale. Sub brațul său nenorocita spadă A lui Tybalt scrutează scumpa viață A bravului Mercutio. Tybalt fuge, Dar iar se-ntoarce la Romeo, care Acum nutrește dor de răzbunare. Ca fulgerul se-ncaieră, și până Să-i fi putut desparte, cade Tybalt, Romeo-atunci se-ntoarce și fugi; Pun capul meu zălog, de nu-i așa.

E înrudit cu Montague și minte; Se vede-aceasta chiar și din cuvinte. Vreo douăzeci aici se-ncăierară Și cel mai vrednic dintre ei să piară? O, duce, judecă, fii drept: pe Tybalt Romeo l-a ucis, Romeo moară!

Romeo l-a ucis pe Tybalt, care Ucise pe Mercutio... Dar cine Acum răscumpăra-va scumpu-i sânge?

O, nu Romeo, duce! Nu Romeo! El s-a jertfit pentru Mercutio. Tybalt era pierdut; Romeo, dacă Grăbi osânda lui, fu-n drept s-o facă.

Deoarece-a grăbit-o, îi impun Să plece fără preget în surghiun. Și pentru că m-ating azi și pe mine Urmările acestei uri haine, Stârpind chiar un vlăstar al casei mele, Voi lua măsuri, să resimțiți, prin ele, Ce mult această pierdere mă doare... Surd voi rămâne, fără îndurare La orice lacrimi, orice rugăminte: Deci nu mai stăruiți de-aici înainte; Romeo, de nu vrea să-i sune ceasul Cel de pe urmă, să-și grăbească pasul. Blândețea, se tratează cu sfială Pe criminali, e însăși criminală.

SCENA A II-A

O CAMERĂ ÎN CASA CAPULET - JULIETA

O, galopați, sirepi de foc, spre casa Lui Phoebus... un cârmaci ca Phaeton Cu bice v-ar goni către apus S-aducă grabnic noaptea înnorată. O, las' perdeaua, noapte-aducătoare De dragoste, ca ochii răi s-adoarmă Și, nevăzut, Romeo, fără larmă, Să se strecoare-n cuibul fericirii... Cei ce jertfesc pe-altarele iubirii Au drept lumină frumusețea lor, Și noaptea-i place orbului amor, O, vino, noate tainică, matroană În haină-ntunecată, -n negru toată, Și-nvață-mă să pierd un joc prin care Voi câștiga un preț cu mult mai mare: În joc sunt doi boboci curați de fată... Cum se bate viu-n obrazu-mi feciorelnic Fricosul sânge! - O, acopere-l În mantia-ți neagră, până ce sfielnic Întâi, se face îndrăzneț amorul, Nemaivăzând în dragoste o vină... O, vino, noapte; tu, Romeo, vino, Tu, zi în noapte; pe-aripele nopții Vei odihni mai alb ca fulgi ușori De nea pe negrul spate al unei ciori! O, vino, noapte bună, fermecată, Dă-mi pe Romeo-al meu, și când vreodată El va muri, tu să faci mii de stele Din trupul lui, care ar împodobi Atât de mândru bolta înstelată, Că lumea-ntreagă s-ar îndrăgosti De tine, noapte, - și-ngâmfatul soare N-ar mai afla pe nimeni să-l adoare! O casă mi-am durat iubirii mele, Dar n-am avut-o încă; sunt vândută, Dar nu s-a bucurat de mine nimeni. Și ah, așa de-ncet îmi trece ziua, Ca noaptea-ntr-un ajun de sărbătoare Copilului cu haine noi care Nu are încă voie să le-mbrace. Dar vine doica... O, aduce vești De la Romeo-al meu, și fiecine Romeo spune, este pentru mine Un sol ce-aduce glasuri îngerești.

(Intră doica cu o scară de frânghie)

Ei, doică? Zi, ce-i nou? Aceasta-i scara Ce ți-o dădu Romeo?

Da, e scara!

(Aruncă jos scara)

Vai! Pentru ce-ți frângi mâinile? Ce ai?

Amar de noi! E mort, e mort, e mort! Suntem pierdute, draga mea, pierdute! O vai! S-a isprăvit! S-a dus! E mort!

Ce? Poate cerul fi așa de crud?

Romeo, poate chiar când cerul nu! Romeo! Doamne cine-ar fi crezut! Romeo!

Ești un diavol, de mă chinui Așa? Asemeni chin cumplit ar face Să yrke pe-osândiții din gheena! S-a omorât Romeo? Spune! Dacă E mort, zi: da; de nu, zi: nu! O vorbă Decide între chin și fericire!

Cu ochii mei, vai, rana i-am văzut-o Aici la piept, - la pieptul lui viteaz! O, bietul trup însângerat, o, bietul Trup fără viață! Palid, palid, palid. Cum e cenușa și mânjit de sânge! Am leșinat când l-am văzut așa.

Vai, frânge-te, tu inimă rămasă Pe drumuri! Ochi, intrați în închisoare, Lipsiți pe veci de razele de soare! Prefă-te, humă păcătoasă-n humă! Nu mai mișca... O, moarte, vino, du-mă Alături de Romeo, în sicriu!

O, Tybalt! Tybalt! Bunul meu prieten! Viteze Tybalt! Mândre gentilom! De ce am mai trăit să te văd mort?

Ce-i vijelia asta care bate De pretutindeni? E ucis Romeo? Tybalt e mort? Tybalt, scumpul meu văr? Romeo, soțul și mai scump? Atunci Răsune surla zilei de apoi! Cine-ar trăi, vai, după aceștia doi?

Tybalt e mort, Romeo surghiunit! Romeo l-a ucis și e-n surhiun!

O, Doamne! Doamne! Mâna lui Romeo Făcu să curgă sângele...

Așa! Amar de noi! Ea l-a vărsat, - ea, ea!

O inimă de șarpe-n ochi de floare? A stat vreun zmeu într-un palat mai falnic? Frumos tiran! Demon cu chip de înger! Șoim fără gheare! Miel cu colți de lup! Canalie cu chip dumnezeiesc! De-a dreptu-ntors tot ce-ți părea mai drept! Sfânt blestemat! Mișel de cinste vrednic! Natură, ce făceai tu în infern Când ai sădit acest demonic suflet În raiul pieritor al unui trup Așa de dulce? A mai fost vreo carte Așa frumos legată și mai plină De urâțenii? Câtă-nșelăciune Într-un castel așa strălucitor!

Bărbații n-au credință, n-au onoare, N-au omenie. Toți sunt trădători, Toți șarlatani, vicleni, lingușitori! Ah, unde-i pajul? Dați-mi aqua vitae! Îmbătrânesc de-atâtea griji, necazuri. Rușine lui Romeo!

Arză-ți limba Astfel de vorbe. Nu pentru rușine Născut e el. Rușinii i-e rușine Să stea pe fruntea lui: ea e un tron, Pe care cinstea să se încunune, Ca o stăpână peste lumea-ntreagă! Ce dobitoacă-am fost să-l ocăresc!

Vorbești așa de cel care-a ucis Pe vărul dumitale?

Pot vorbi De rău pe soțul meu? Ah, cine oare, Sărmane soț, te-ar cuvânta de bine Când chiar și eu, de patru ore-abia Femeia ta, te-acopăr de rușine! Dar, răule de ce-ai ucis pe Tybalt? Fiindcă el voia să te ucidă! Întoarce-vă-ți, o lacrimi, la izvor; Tributul vostru-l datorați durerii Și din greșeală-l dați voi bucuriei! Trăiește soțul meu care-a ucis Pe Tybalt, care vruse să-l ucidă! Atunci e bine: pentru ce mai plâng? Am auzit o vorbă mai cumplită Decât că Tybalt e ucis, o vorbă Ce mă sugrumă: de-aș putea s-o uit! Dar ea-mi apasă gândul cum apasă Păcatul gândul unui păcătos! Ah, vorba: «surghiunit», «e în surghiun», Omoară zece mii de Tybalți! Moartea Acestuia era destulă jale! De este drept că o nenorocire Nu vine niciodată singură, Ci trage după ea și alți tovarăși, De ce cu vestea: «Tybalt este mort» Ea nu mi-a spus: e tata, mama sau Sunt amândoi - durerea mi-ar fi fost La fel de mare... Dar să-mi spună după: «Tybalt e mort» - «Romeo e-n surghiun», Rostind aceasta, tata, mama, Tybalt, Romeo, Julieta - toți sunt morți! «Romeo surghiunit», acest cuvânt Nu poate să-l cuprindă nici un gând, Un lucru fără țintă, fără scop... O, numai-n moarte aș putea să-ngrop Durerea mea și nu-i cuvânt s-o spună. Dar unde-i mama, tata, doică bună?

Plâng și bocesc pe Tybalt. Vrei să-i vezi? Te duc la ei.

Cu lacrimile lor Îi spală rana. Ale mele însă, Când ale lor se vor usca, vor plânge Surghiunul lui Romeo-al meu. Ia scara. Sărmana scară, cum te-a înșelat, Ca și pe mine, soarta lui Romeo! Te socoteam că-i vei deschide drum Spre patul meu, și mor mireasă-acum, Și văduvă fecioară; mi-a fost dat În patul nunții mele nepătat, Nu Romeo, ci doar cumplita moarte De fecioria mea să aibă parte.

Mergi în iatac, ți-aduc eu pe Romeo Ca să te mângâie. Știu unde este, Romeo-al tău va fi aici deseară, El este-ascuns la fratele Lorenzo.

Găsește-mi-l și dă-i acest inel, Și spune-i să alerge scumpul meu, Aici, la cea din urmă despărțire.