Proză · 1907
Legenda funigeilor
Ștefan Octavian Iosif · 22 min
ACTUL I
Interiorul unui castel vechi cu bolți întretăiate. Fundul scenei se deschide pe o terasă largă, lăsînd să se vadă un parc cu arbori seculari. Printre arbori se străvede un lac. Lumina se schimbă treptat, cu mersul norilor, care trec în forme fantastice pe fundul cerului coprins în deschizătura terasei. Supt bolta terasei e un război de țesut, la care stă RUNA pe gînduri. Intră RILDA. În răstimpuri se aud sunete de goarne și clopote.
RILDA
Tot stai pe gînduri, Runa?
RUNA
Ah, mamă, dragă mamă,
Același glas de surle
Care răsună-ntruna,
Și clopotele-n turle
Ce bat și-ntruna cheamă,
Nu poți s-arunci o vrajă
Să tacă, dragă mamă?
RILDA
O, pune gurii tale strajă.
Vezi, firele se-ncurcă,
Nu pot să țes o floare;
Spetezele cînd urcă
Și cad, așa îmi pare
Că sună a pustiu,
Ca bulgări de țărînă
Ce cad peste-un sicriu.
Ce harnică,.ții minte,
Era această mînă,
Și ochii ce cuminte
Știau ca să încheie
Pe tortul alb de lînă
Frumoase curcubeie.
Dar azi știu doar să plîngă,
Iar dreapta iscusită
Desface și distramă
Ce face mîna stîngă.
N-o fi o vrajă, mamă?…
RILDA
Copila mea iubită,
De vrajă nu mai spune!
Pe cer nu-s semne bune:
Nu vezi tu negri nouri
Cum se adună-n bande
Închipuind armate
Ce-aleargă și se-nfruntă
Cu flamuri ridicate?…
RUNA
Mai ieri erau ghirlande
închipuind alaiul
Unei serbări de nuntă…
Schimbau din oră-n oră,
Din clipă-n clipă straiul,
Se risipeau și iară
Se-ngemănau în horă
Ca umbre plutitoare,
Ca-nchipuiri de spume,
Păn’ ce intrau pe-ncetul,
Ca pe-un portal, în soare…
Ce-s semnele acestea, mamă?
RILDA
Au toate rost pe lume
Și toate-și au secretul,
Sînt semne ce nu mint,
Și firele de-argint
Din plete, la bătrîni,
Și liniile scrise
În palma unei mîni,
Și semnele din vise
Și frunțile-ncrețite,
Și-o dungă supt pleoape,
Și nourii pe cer,
Sunt toate-nvăluite
De un fatal mister
De care nimeni, nimeni nu poate ca să scape!
RUNA
Atunci, ce-i scris pe cer?
Citește, ce vreau norii
Ce-aleargă și s-adună,
De ce mă prind fiorii
Cînd clopotele sună?
RILDA
(cătînd spre cer)
În clopote-i furtună!
Vroiam să nu-ți răspund,
Dar clopotul mă-ndeamnă
Nimic să nu-ți ascund…
Ascultă, dragă Rună!
Vezi, mamă, pe supt norul
Ce-nchipuie-o arcadă,
Pe-un nor de-argint cum trece,
Urmat de-o cavalcadă,
Pe stepele senine
Un călăreț sălbatec
Cu fulgere pe cască,
Prăpăstios cum vine
Gonind spre casa noastră,
Cum prinde să descrească
întinderea albastră
Și ochiul meu încearcă
În van să-l recunoască,
Deși-l cunoaște parcă…
RUNA
Ah, mamă, cine-i oare norul?
N-o fi chiar Hunar, călătorul,
Străinul ce-a sosit aseară
Supt adăpostul casei noastre?
Avea și el pe cască fulgere albastre,
Și calul lui tot alb era
Cînd a intrat în curte, supt arcadă,
Urmat de cavalcadă.
RILDA
Se poate… Dar acum
Se farmă norul.
Dispare călătorul.
Învăluită-n fum
Se stinge cavalcada,
Se năruie arcada,
Și, alb ca zăpada,
Se face-acuma un castel
Și-un lac albastru lîngă el,
Cu palmieri cu umbrele rotunde,
Cu nuferi albi ce dorm pe unde:
Castelu-i nalt, cu arcuite geamuri,
Iar colo-n fund, supt un umbriș de ramur
Se vede înăuntru, pe fereastră,
O fată blondă care țese-ntruna.
RUNA
O, mamă, parcă-i casa noastră!
RILDA
O vezi și tu ca mine, Runa?
O vezi cum țese?
Cum stativele urcă și coboară
Și cum suveica-n mîni dibace zboară?
Cum firele de borangic alese
Vin unul cîte unul să se-nșire
Și se prefac
Paianjeniș subțire
Ca pentru-o cămașă de mire?
RUNA
Văd, mamă, văd!
RILDA
Dispar acum și palmieri și lac
Și nuferii, în unde;
Castelu-ncepe-ncet să se cufunde;
Dispare pîn‘ la geam, treptat, treptat,
Și fata cea bălaie ce țese nencetat
La mîndra ei cămașă —
Un fulger de lumină o înfașă
Și-o văd, o văd acuma bine:
Ah, cum mai seamănă cu tine,
Runa!
RUNA
O văd și eu, mă văd ca-ntr-o oglindă.
RILDA
(cu spaimă)
Tăria parcă stă să se aprindă!
Străbate ca un bici albastru cerul…
Vezi largile zigzaguri…
Și steaguri după steaguri…
Și iată iar armatele-n șiraguri,
Cum dau năvală,
Cu caii-nnebuniți de-nvălmășeală,
Și iată iarăși cavalerul Pe calu-i de zăpadă, Urmat de-nfricoșata cavalcadă.
RUNA
E Hunar, mamă, cavalerul! Îi văd cum m-am văzut pe mine!
RILDA
Acum s-a-ntunecat tot cerul Și nu mai văd nimic, dar, iată, Perdeaua mare de-ntuneric Se-nlătură deodată
Și se deschide-acolo, sus,
Un luminiș feeric,
O pajiște pe care doarme dus
Un om cu fața-n jos căzută,
Și unde ochii-mi port
Nu știu s-aleg de-s flori sau sînge,
Că fața nu i-o văd și iarăși nu-nțeleg
De ce îmi vine parc-a plînge?
Și inima îmi spune
Că omul care doarme-i Landor,
E fratele tău, Landor!
RUNA
Vai, mamă, nu sunt semne bune!
Ce rost să aibă oare toate-aceste?
RILDA
E Landor, fratele tău Landor este!
Și-acum pricep…
Ascultă, dragă Rună
Știi că din țara-ntreagă se adună
Toți tinerii să plece la război,
Că Landor și cu Hunar, amîndoi,
Se duc și ei să lupte pentru țară…
De-aceea norii care ard în pară
Întruchipeaz-o bătălie mare.
Frumosul cavaler, pe cît se pare,
E Hunar care teafăr o să scape…
Castelul însă ce-l vedeam
Pe marginea acelei ape,
Și fata ce țesea la geam?
RILDA
Chiar tu ești, Runa mea iubită!
RUNA
Și-acel ce doarme dus
Pe pajiștea-nflorită?
RILDA
E fratele tău Landor, cum ți-am spus!
RUNA
Și ce-nsemnează aceste toate, mamă?
De ce mă prind fiori și mi-este teamă?
RILDA
Nu cunoști tu, Rună, dragă Rună,
Basmul cu cămașa fermecată,
În trei nopți țesută de o fată,
În trei nopți la razele de lună?
Albe mîini curate de fecioară
Albe fire trebuie să țeasă
Celui drag cămașă de mătasă,
Dacă vrea ca-n luptă să nu moară…
Albe zile trei, întregi, de-a rîndul,
Alb ca tortul alb să-i fie gîndul,
Albe mînile și nepătate
Ca veșmîntul Maicei Preacurate…
Albe razele de-argint cînd plouă
Tortul alb să-l ia ca pe-o plămadă
Și s-amestece cîntînd, în două,
Aluatul alb ca o zăpadă.
Alb-așa ca cine-o fi s-o poarte
Nici cuțit, nici glonte să-l atingă,
În război de-a pururea să-nvingă
Și să fie ocolit de moarte!
RUNA
(care a ascultat, ca într-un extaz, se ridică și, întinzînd mînile spre icoana Preacuratei, cade-n genunchi)
Cum e nimbul alb ce-ți împresoară
Fruntea ta, așa de alb mi-e gîndul!
Nu trei nopți, ci ani întregi de-a rîndul
Eu aș țese, numai să nu moară!
Clopote și surle pot să sune,
Moartea poate la ferești să bată,
Eu ursitei mele m-oi supune,
Ca să țes cămașa fermecată.
Aluatul alb ca o zăpadă
L-oi lua cînd albe raze plouă,
L-oi lua cu mînile-amîndouă
Să-l amestec ca pe o plămadă.
Alb-așa voi țese-o ca s-o poarte
Fratele meu drag în bătălie,
Ca de moarte teamă să nu-i fie,
Ci să fie el stăpîn pe moarte!
RILDA
Dar știi tu ce blestem amar
Au razele de lună,
Pe fata ce-a păcătuit
Cum ele se răzbună,
Cînd altuia i-a dat în dar
Cămașa făr‘ de moarte,
De moarte-n luptă biruit
Acel menit s-o poarte?
Blestemul cade-asupra ta,
Să țeși viața-ntreagă,
Din munca fără de temei
Nimic să nu s-aleagă,
Să se destrame tortul tău
Și fir cu fir să zboare,
Să zboare albii funigei
În cete călătoare;
Să se destrame tot ce faci,
Să-ți scape de supt mîni,
Să se anine de copaci,
De cumpeni de fîntîni,
Să treacă repezi la răscruci,
Pe stoguri să se lase,
Să se anine sus, pe cruci,
Pe streșine de case,
Dar nici acolo să nu stea,
Și vîntul să le-alunge,
Să spuie de osînda grea
Oriunde or ajunge.
S-alerge, fără de noroc,
Fir după fir, tot tortul,
Pîn‘ vor găsi în care loc
Neîngropat stă mortul.
Și precum țes fulgi după fulgi
O pînză de zăpadă,
Să se adune ca un giulgi
Și-asupra lui să cadă,
Iar fata ce-a păcătuit
Să țeasă-n veci, nebună… —
Acesta-i blestemul cumplit
Al razelor de lună!
RUNA
(a ascultat în genunchi, și întorcîndu-se din nou către icoană)
Alb ca nimbul care-ți împresoară
Fruntea ta, așa de alb mi-e gîndul:
Nu trei nopți, ci ani întregi de-a rîndul
Eu aș țese, numai să nu moară!
ACTUL AL II-LEA
Același decor. Luna, la înălțimea arborilor, aruncă razele pieziș, învăluind stativele și pe RUNA care țese. Restul iatacului plutește intr-o lumină de vis.
RUNA
(singură)
Lună, ca pe-o harfă trec mînile mele,
Firele sunt parcă strune fermecate.
Stativele cîntă, și eu cînt cu ele…
Ca o harfă cîntă stativele mele,
Și în noaptea asta toate-s luminate.
Nu știu, cîntă-n mine sau firele sună,
Fiecare-și spune nota lui cu taină,
De trei nopți întruna țes cu tine, lună,
Țes fără de preget fermecata haină.
Nu știu, cîntă-n mine sau firele sună…
După cum artistul atinge o strună,
Mai încet, mai tare, mîna mea cînd țese,
Trezește atîtea glasuri nențelese.
De trei nopți de veghe țes fără de preget,
Nu știu, cîntă-n mine sau firele sună,
Nu știu cine cîntă cînd le-ating c-un deget:
Firul de mătasă sau raza de lună?
Ca o harfă cîntă stativele mele
Și-i atîta farmec… Umbre violete
Umbl-așa sfioase… Ca niște mărgele
Rîd în umbră ochii vechilor portrete,
Căutînd uimite la mînile mele…
Ah, e-atîta farmec și-i atîta taină…
De-aș sfîrși odată fermecata haină!
Scade noaptea… Ceasul prinde lung să bată,
De-aș sfîrși odată haina fermecată!
(Desface pînza de pe sul, pregătindu-se s-o coasă. În acest timp, odată cu ultimele versuri, ceasul bate lung. HUNAR intră.)
HUNAR
Veșnicie să se facă ora asta dulce!
RUNA
(speriată, se întoarce cu tortul în mînă)
Pe cine cauți tu, străine?
HUNAR
Cum? Nu s-a dus frumoasa Rună să se culce,
Cînd toate dorm?
RUNA
Ce cauți tu la mine?
Cum îndrăznești să-mi tulburi ora asta?
HUNAR
O boltă de senin era fereasta
Și eu treceam supt ea, visînd la moarte,
Și mă gîndeam că mîine plec departe
Și poate n-o să mai revin.
Și-atunci o formă albă ca un crin,
Mai albă ca un crin, mai castă,
Se zugrăvi-n seninul din fereastă
Și crinul ăsta alb erai tu, Runa!
RUNA
(cu grijă)
O, taci, să nu te-audă luna!
HUNAR
Și s-a întunecat pe urmă iar fereastra
Și-apoi, precum arunci
Într-o sonoră cupă de cleștar
Ușoare boabe de mărgăritar,
Așa sonor atunci
A prins să sune-un glas,
Încît pătruns de farmec am rămas —
Și glasul ăsta era glasul Runii!
RUNA
O, taci, tu nu cunoști blestemul lunii!
HUNAR
O, lasă-n pace luna și-ascultă-mă mai bine:
Trei zile sunt acuma de cînd petrec la voi,
De-ai ști tu cîtă cale lăsat-am înapoi,
Un ghem de l-ai desface, trei zile nu-ți ajung
Să măsuri drumul lung
Ce m-a mînat spre tine.
Viața mea-nainte era așa pustie,
Dormeam prin taberi noaptea, cu fruntea pe un scut,
Totuna mi-era mie să nu mă fi născut,
Sau să mă pierd în lupte, să mor ca un pribeag
La umbra unui steag
Pe-un cîmp de bătălie!…
Vedeam pe cer nainte-mi un stol de corbi de pradă;
Ca un herold al morții urmam eu negru semn
Și nu știam eu singur ce-nsamn-acest îndemn —
Acum abia-mi dau seama ce taină m-a-ndreptat
În goană spre palat
Să trec pe sub arcadă…
Era îndemnul vieții ce m-a cuprins deodată,
Cînd te-am văzut, o, Rună, și groaza c-o să mor,
Cînd aș putea prin tine să fiu nemuritor,
Să am ceea ce nimeni pe lume n-ar avea:
Pe tine, Runa mea,
Și haina fermecată!
RUNA
Cum poți vorbi tu astfel, o Hunar, cînd știi bine
Că n-am țesut cămașa pentru tine!
HUNAR
De n-ai țesut-o pentru mine,
Atuncea, spune, mîna ta,
Nainte ca să vin la tine,
De ce nu mai putea lucra?
RUNA
De unde știi tu taina mea?
HUNAR
De n-ai țesut-o pentru mine,
Atunci de ce privirea-ți oare
Nu mai putea să vadă bine
Pe albul tort s-aleag-o floare?
RUNA
Ah, Hunar, inima mă doare!
HUNAR
De n-ai țesut-o pentru mine,
De ce de cînd eu am intrat,
Răsună, ca un stup de-albine,
De cîntec vechiul tău palat?
O, Hunar, taci — că e păcat!
HUNAR
De n-ai țesut-o pentru mine,
De ce-i mai albă fața ta
Ca pînza asta, cînd cu tine
Vorbesc — răspunde, Runa mea!
RUNA.
De unde știi tu toate așa de bine?
HUNAR
Painjeniș de raze e-ntins din stea în stea —
Și ca o plasă largă cuprinde universul,
În care sfera noastră pe osia ei grea
Ca un painjen negru își cumpănește mersul.
Nu mișcă nicăirea și nu se. farm-o rază
Pe-ntinderea acestei rețele diafane,
Ca în aceeași vreme mii de meridiane
Să nu prindă de veste…
Și crezi că nu vibrează
Și-n noi undele-aceste
De-nștiințări secrete
Și că în fiecare din noi nu dormitează
Aceleași legi ce mișcă enormele planete?
RUNA
Nu te-nțeleg, o Hunar, dar cum un arc se rumpe,
Cînd e întins prea tare, așa mă simt înfrîntă.
A tale vorbe-aruncă luciri de pietre scumpe,
Și tu te joci cu ele;
A tale vorbe cîntă
Ca razele de lună pe stativele mele!
HUNAR
Nu vorbele aruncă luciri de pietre scumpe,
Ci-i dragostea din ele ce le aprinde focul!
Văzut-ai licuriciul părechea cînd și-o cheamă,
RUNA
De ce mă prinde, Hunar, o nențeleasă teamă?
HUNAR
Nu-i teamă, ci iubirea!
Dar știi tu ce-i iubirea?
Știi ce-i o apă mare
Ce doarme-ncătușată în albele ghețare?
De ani de zile-acolo a nins și veșnic ninge,
Țin norii întuneric și noaptea nu mai moare,
Dar vine-odată totuși biruitorul soare,
Se luptă mult o rază și-n clipa ce-o atinge,
Precum un mag vrăjește cu varga fermecată,
Cu zgomot apa-și iese din matca înghețată:
Dînd unul peste altul, în vălmășag, deodată
Pornesc albastre sloiuri,
Și tot ce sta acolo încremenit de mult,
Întreaga rînduială
Se prăbușește-acuma, curg libere puhoiuri,
Și-o larmă, o năvală,
Un furios tumult,
Îneacă tot și cîntă scăparea din robie!
RUNA
Așa e, Hunar, viața mi-era așa pustie!
HUNAR
Dormeau atîtea doruri în tine-ncremenite…
Vezi tu, monotonia vieții uniforme,
Aceeași rînduială și după-aceleași norme
La anumite ceasuri,
Bătăile de clopot cînd sună de vecerne,
Și mobilele toate așa de învechite,
Și-aceleași coridoare pe care-a tale păsuri
Veneau ca să se plimbe,
Nu ți-au părut adesea că n-au să se mai schimbe
Și că devin eterne?
Cum scînteie în aer, ca să-i arate locul?
Cum vrei a mele vorbe să nu scînteie, spune!
O, da, simțeam adesea că trebuie să îie
Și alte lumi mai mândre ca lumea mea cea mică.
Și-un gînd vioi, arare,
Cum zboar-o rîndunică
Și-atinge-n treacăt numai cu aripa-i ușoară
Oglinda apei clare,
De-o tulbură o clipă în cercuri mișcătoare,
Așa-mi trecea prin suflet și-l tulbura o clipă.
Și alteori, în noaptea ce s-aduna în mine,
Cum se adună neguri în funduri de abisuri,
Cînd e de-ajuns o piatră în treacăt aruncată
De se deschid deodată,
De poți vedea departe ca prin ferești senine,
Așa o vorbă-n treacăt mă deștepta din visuri;
Și-atunci simțeam eu bine
Că trebuie să fie pe un tărîm, departe,
O lume ca-n poveste.
HUNAR
Da, gîndurile tale n-au fost păreri deșarte,
Căci lumea asta este!
RUNA
(din ce în ce mai cucerită)
Dar unde, Hunar, unde?
HUNAR
(misterios)
Departe, neștiută de ochi profani, s-ascunde
Ca o comoară scumpă spre care toți aleargă.
Cîți nu-și pierdură mintea voind ca s-o dezgroape,
Cătînd-o pretutindeni în lumea asta largă,
Cînd ea era aproape…
Ca o comoară-ascunsă care-și vestește locul
Cu flacăra-i albastră, de cînd e omenirea,
Și cheamă pretutindeni, dar nu e nicăirea,
Și totuși ea există, și de-om avea norocul
Noi vom afla-o poate…
Și ce trebuie să facem ca s-o găsim, o, spune!
HUNAR
Să te desfaci de toate!
Să rupi îngusta punte
Ce leagă cu trecutul,
Și tot ce te supune
Și-ți poruncește lutul
Și tot ce-ți farmă viața în mii de griji mărunte;
Să-nduri, fără să murmuri, oricare suferinți,
Să uiți și neam, și lege, și casă, și părinți,
Să calci tot în picioare,
Și să nu stai la gînduri chiar dac-ar fi să-ți ceară
O jertfă cît de mare!
RUNA (repede)
O jertfă! Spune: care? O fac, orice mi-ai cere!
HUNAR
(imperios)
De este așa, dă-mi tortul și vin’ cu mine-n lume!
RUNA (cu spaimă)
O, cine ești tu, Hunar, și ce mă îndemni să fac? O, cine ești? Răspunde! Abia îți știu de nume! Și cum de-a ta putere nu pot să mă desfac? Să-ți dau eu ție tortul ce nu ți-a fost sortit, Să moară-n luptă Landor, și mama, scumpa mamă, S-aud cum mă blesteamă? Nu, asta nu se poate!
HUNAR (ironic)
Vezi cît de mică ești! Erai ursită-n lumea aceasta să trăiești! Nu-ți era dată ție ca să găsești comoara!
Comoara! Dar blestemul? Eu de blestem mă tem!
HUNAR
Iubirea e mai tare ca orișice blestem!
(Se face ziuă; s-aude în depărtare cîntecul cocoșilor, apoi tot mai aproape. La scară răsună tropotul calului. HUNAR tresare și pălește. Se întoarce hotărit)
Privește,-i ziuă-afară, și calul mă așteaptă… Răspunde: vii cu mine?
Sau plec — și nu mai viu…
RUNA (ieșită din minți)
Da, Hunar, viu cu tine! (Ia tortul și i-l dă)
Al tău să fie tortul — a ta și eu să fiu!
(Cade în brațele lui leșinată.)
HUNAR
(se uită la ea ironic, o așază frumos lingă stative și rostește zîmbind)
Sărmana păsărică! Aceleași sunteți toate! (Se depărtează încet, privind peste umăr la RUNA leșinată la stative, și dispare.)
ACTUL AL III-LEA
Au trecut ani de zile. Scena reprezintă același decor. Deschizătura terasei încadrează parcul veștejit, în cele din urmă zile de toamnă. Se luminează de zi. Mobilele din casă, care încep să se lămurească în lumina zorilor, arcurile de la ferești, oglinzile, cercevelele ușilor sunt acoperite de fire albe din tortul destrămat de pe stative. La fiecare mișcare firele se leagănă ca purtate de vînt, își schimbă locul plutind încet prin aer, unele parcă vin pe ferești, și altele parcă stau să plece. RUNA, nebună, ofilită de suferinți. umblă ca o umbră prin casă, de ici-colo, adunînd cu stăruință firele plutitoare.
RUNA
Mai meșteri decît mine, păianjeni țesători,
N-au stativele voastre hodină niciodată,
Cînd eu lucrez zadarnic din noapte pînă-n zori,
Și nu mai pot să mîntui cămașa fermecată.
V-alung mereu din casă, dar pîn’ să prind de seamă,
Păianjenișul vostru la loc se rentregește…
O, spuneți cum se face că pînza voastră crește,
Pe cînd a mea se rupe și-n aer se destramă?
CORUL FUNIGEILOR
(departe, nevăzut)
Noi funigei sîntem,
Noi sîntem însuși tortul
Ce-l poartă un blestem
Ca să găsească mortul!
RUNA
(cu mîinile pline de firele adunate, pe care le aruncă pe geam)
Duceți-vă în lume, păianjeni blestemați!
Că nu-mi rămîne vreme să vă gonesc mereu,
Ce vă țineți întruna, așa, de pasul meu?
Ce spuneți voi întruna? Pe cine căutați?
FUNIGEII
Zadarnic ne alungi
Și ne gonești afară.
În mii de fire lungi
Noi ne-om întoarce iară!
RUNA
(cu deznădejde, se așază la stative)
Asemeni unei harfe cu strune fărămate,
Așa sînteți acuma, voi, stativele mele!
Spetezele suspină și cad așa de grele,
Și nu mai știu nici ceasul străvechi ce oră bate.
Zorită port suveica în mîna mea dibace,
Se pare-a crește tortul, și-atuncea prind putere,
Dar sulul se-nvîrtește în loc, și pînza piere…
Și nu știu cine vine mereu de mi-o desface.
A cui să fie mîna această nevăzută?
Cum aș zdrobi-o, Doamne, s-o prind între speteze
Și-aș pune-o cu de-a sila să steie să-mi lucreze,
Sărmana pînză albă de-atîția ani țesută.
(Țese. RILDA intră.)
RILDA
Tot nu mai ai hodină, Rună?
RUNA
Nu, mamă!
RILDA
Ce blestem cumplit!
Vai, ce amarnic se răzbună
Neîndurata lună!
Ce slabă ești și pală!
Paloarea ei spectrală
Pe-obraji ți s-a întins
Și nu știu: fire albe din tortul risipit
În părul tău s-au prins,
Ori părul tău acuma e alb cu dinadins?
Mai ieri, ca o podoabă tu străluceai în casă,
Și-atîta de frumoasă
Te răsfrîngea oglinda cu drag, și ochii mei,
Dar cînd te văd acuma…
(Plînge.)
RUNA
(cu mustrare)
Decît mereu să plîngi,
Mai bine-ai face, mamă, păianjenii să-i strîngi.
Nu-i vezi cum țes întruna și vor să mă întreacă?
Nu-i vezi cum țes și-mbracă,
De jos și pînă-n grinzi
Ietacul pretutindeni, pe jețuri, pe oglinzi,
Pe vechile portrete, pe uși, pe cercevele,
Cum își anină-n grabă urîtele perdele,
Cum împletesc și leagă
Din ce în ce mai des,
De parcă vor să prindă în plasă casa-ntreagă
Și mîinile să-mi lege, să nu mai pot să țes?
Păianjenii!… alungă-i odată, mamă dragă!
FUNIGEII
Noi funigei sîntem!
Noi sîntem însuși tortul
Ce-l poartă un blestem
Ca să găsească mortul!
RUNA
I-auzi ce spun ei, mamă?
RILDA
Iar aiurezi, sărmană!
Eu nu aud nimic…
RUNA
N-auzi ce spun d-un tort
Ce-n mii de fire-aleargă
Ca să găseasc-un mort
În lumea asta largă?
RILDA
Nu, eu n-aud nimic!
FUNIGEII
Umblat-am cale lungă
Și nicăirea nu-i,
Blestemul iar ne-alungă
Să dăm de urma lui…
RUNA
I-auzi acum ce zic?
ALȚI FUNIGEI
(foarte departe)
Noi am umblat pe ape
Crezînd că l-am găsit,
Dar cînd eram aproape,
Un vînt ne-a risipit!
RUNA
Acuma alții cîntă!
Cum, tot n-auzi nimic?
RILDA
Ce gînduri te frămîntă!
FUNIGEII
(mai aproape)
Pe-o pajiște în floare
Noi l-am găsit —
ALȚI FUNIGEI
De-acum,
Gătiți de-nmormîntare,
Căci mortul e pe drum!
RUNA
(cu un țipăt)
Ah. mortul e pe drum!
(Se aud trîmbițe și un marș funebru.)
RILDA
(aleargă la fereastră)
Da,-n praful de pe cale
Se vede un convoi.
Aud cîntări de jale
Și trîmbiți de război.
RUNA
Se pierd încet sub ramuri,
Și iată-i iar pe drum,
Se-nclină negre flamuri,
Se deslușesc acum.
RILDA
Un cal pășește-n frunte
Și nimeni nu-i pe cal,
Acuma trec pe punte
Și intră sub portal.
RUNA
Vuiește poarta largă,
Convoiul s-a oprit,
Zăresc acum pe targă
Un mort acoperit…
RILDA
Alăturea de dînsul
O suliță și-un scut…
Mă podidește plînsul,
Căci vai! l-am cunoscut!
Dacă-l cunoști tu, mamă,
O, spune: cine-i el?
Răspunde, cum îl cheamă,
Ce caută-n castel?
RILDA
S-aud acum pe scări…
O, taci! că iată-i sus.
RUNA
Ce jalnice cîntări!
RILDA
Pe cine mi-au adus?
(Intră convoiul. Oamenii lasă jos targa, acoperită toată de un giulgiu de funigei. În timpul acesta, pe cînd RUNA cade în brațele RILDEl, se aude:)
CORUL FUNIGEILOR
(de pretutindeni)
Din noaptea cînd ai dăruit
Cămașa făr’ de moarte,
În lumea larg-am pribegit,
Am fost așa departe.
Cum ne urzeau a tale mîni,
Noi dispăream pe geamuri,
Cădeam pe cumpeni de fîntîni.
Ne aninam de ramuri,
Treceam cu grabă la răscruci,
Lungi fire de mătase,
Cădeam pe stoguri și pe cruci
Pe streșine de case,
Să știe cine ne-a zări
Că nu mai are parte
Pe lume nimeni a urzi
Cămașa făr’ de moarte!
(Încetul cu încetul, se desprind funigeii de pretutindeni, și, ca luat de-o mînă nevăzută, se dă la o parte giulgiul, lăsînd descoperit mortul. RUNA îl zărește și abia acum îl recunoaște.)
RUNA
Ah, Landor, dulce frate!
RILDA
Ah, fiul meu pierdut!
De unde mi-l aduceți, voi purtători cerniți?
UN OȘTEAN
Era-ntr-un zori de zi,
Și-un nor de-argint în zare plutea-naintea noastră,
Acum părea că-n aer pe-ncetul se distramă
Și-acum s-adună iarăși, în zarea cea albastră.
Tot flutura încetul, chema ca o năframă,
Ne tot chema întruna păn-am băgat de seamă.
Și nu era nici nour, și n-a fost nici năframă,
Ci fire lungi și albe, un stol de funigei
Ce ne-ndemna cu semne să mergem după ei;
Dar nici acolo noi n-am stat,
Ci am umplut pămîntul,
Pîn’ ce de urma lui am dat —
Gătiți de-acum mormîntul!
Căci noi de-acum ne pribegim,
Ci-n fiecare toamnă
Vom reveni să povestim
Blestemul tău ce-nsamnă.
Și dac-am mers, pe seară, pe-o pajiște în floare
Noi i-am văzut încetul cu-ncetul cum se lasă,
Și-am mai văzut deodată în cete călătoare
Cum stăruiau în aer lungi fire de mătasă;
Veneau de pretutindeni, făceau popas o clipă,
Precum sclipește-n aer, întinsă, o aripă,
Și iar porneau în urmă încet să se coboare,
Și-acolo-n locul unde cădeau mereu grămadă,
Cum sta întroienit,
Ca supt un giulgi de albă și lucie zăpadă,
Acolo l-am găsit!
FUNIGEII
(se adună mereu, se desprind treptat și, dispărînd pe fe-
rești, se aud cîntînd tot mai departe)
Pe pajiștea în floare
Noi mortul l-am găsit,
Sărmană țesătoare,
Osînda s-a sfîrșit!
RUNA
(ca deșteptată dintr-un vis, își duce mînile la tîmple și, în-
genunchind lîngă mort, cu fața spre icoană, se roagă)
Alb ca nimbul alb ce te-mpresoară,
Tot așa mi-era odată gîndul…
Am țesut atîția ani de-a rîndul…
Las-acuma roaba ta să moară!
De-am greșit, a fost fără de vrere…
O putere mai presus de mine
M-a făcut să uit ce-i rău și bine —
Și nu știu ce-a fost acea putere!
Stam să țes cămașa de mătasă…
Albă era noaptea — și deodată,
Fără ca în ușa mea să bată,
A intrat un om străin în casă.
Ochii lui ca două pietre rare
Licăreau așa ciudat sub geană,
De părea c-ar fi o arătare
Rătăcită-n lumea pămînteană.
Flăcări vii erau a lui cuvinte
Și se împleteau așa măiestre
Cînd vorbea… o, da, mi-aduc aminte,
Da, n-avea nimic din lumi terestre…
Adiau acum așa de line,
Și acum vuiau ca o furtună,
Se-mpleteau cîntînd pe lîngă mine,
pîn‘ m-au prins pe-ncet ca-ntr-o cunună.
Și n-a fost cunună, Preacurată,
Cum crezusem eu, nenorocita,
Ci a fost cătușă blestemată:
Nu era Amorul, ci Ispita!
Alb ca nimbul alb ce te-mpresoară,
Fă să-mi fie astăzi iarăși gîndul!…
Am țesut atîția ani de-a rîndul!…
Las-acuma roaba ta să moară!
(Cade sfirșită, peste trupul fratelui său. RILDA și toți cei de față îngenunche și se roagă.)
RILDA
(în genunchi)
O, Maică Preacurată, îndură-te de noi!
De-a fost ca să descindă asupra ei Păcatul,
A fost o încercare…
Îndură-te de noi!
CORUL ȘI RILDA
Îmbrac-atîtea haine pe lume Necuratul
S-ademeneasc-un suflet…
CORUL
îndură-te de noi!
RILDA
Fă să coboare pacea pe viața ei trudită,
Prefă-te-n bunătate…
CORUL
Îndură-te de noi!
RILDA
La fiece răscruce pîndește o ispită
Și tu le știi pe toate…
CORUL
Indură-te de noi!
RILDA
Fă sufletul ei candid curat ca mai-nainte,
Refă-l un suflet iarăși…
CORUL
Îndură-te de noi!
RILDA
Să nu rămîie-o pată în neam printre morminte,
Că s-a pierdut un suflet neîmpăcat cu sine,
Ascultă ruga tristă ce-o îndreptăm spre tine…
CORUL ȘI RILDA
O, Maică Preacurată, îndură-te de noi!
RUNA
(în agonie)
Alb ca nimbul alb ce te-mpresoară,
Fă să-mi fie astăzi iarăși gîndul!
Am țesut atîția ani de-a rîndul…
Las-acuma roaba ta să moară!
CEI DIN URMĂ FUNIGEI
Adormi de-acu-mpăcat
În lumea neființii,
Biet suflet încercat
De para suferinții!
UN ECOU DEPĂRTAT
Mărire suferinții!