Poezie · 1901
Belsàzar
E noapte-ntunecată și ceasul e tîrziu;
În Babilon domnește tăcere și pustiu.
Sus numai în palatul regesc e chef nespus:
Cohorta lui Belsàzar benchetuiește sus.
În sala triumfală ferestrele lucesc,
Stă regele în frunte la praznicul regesc.
Sclipesc în juru-i sclavii și sorb din cupe vinul
Înflăcărat ca focul și roșu ca rubinul.
Ciocnesc din cupe sclavii cu urlete de bestii:
Belsàzar află farmec petrecerii acestii.
Ci iată-l că s-aprinde sălbăticit la față,
Căci vinul vechi sporește pornirea-i îndrăzneață.
Pornirea-i mi-l orbește și-i răzvrătește firea:
El spune vorbe grele, cîrtind dumnezeirea,
Și bleastemă năprasnic în prada oarbei furii:
Urlau în hohot sclavii cînd el scrîșnea injurii.
Semețul rege strigă, semețul rege țipă, —
Un servitor aleargă și iar se-ntoarce-n pripă,
Purtînd pe cap o tavă cu multe-odoare sfinte
Sin templul lui Iehovah furate mai-nainte.
Nelegiuitul rege o cupă sfînt-alege,
Un sclav îi umple cupa din mîna sacrilege;
Belsàzar o ridică și pînă-n fund o soarbe;
Și hohotă-n desfrîul mîniei sale oarbe;
— Iehovah, nu mi-e teamă de tronul tău nemernic:
În Babilon, Belsàzar e rege-atotputernic !
De-abia rostise însă cuvîntul plin de faimă,
Cuprins a fost Belsàzar de-o nențeleasă spaimă.
Îngrozitoul hohot a înghețat în sală,
Și-n urma lui se face tăcere mormîntală.
Și uite !... uite-acolo ! pe zidul alb deodată
Răsare ca o mînă, o mînă minunată,
Și scrie, scrie, scrie, în groaznica tăcere,
Cu litere de pară pe zidul alb, — și piere...
Belsàzar vede totul cu mintea aiurită,
Pe-obrajii lui cei palizi sta groaza-ntipărită.
A sclavilor cohortă a-ncremenit de frică:
Nici un cuvînt nu scoate, nici ochii nu-i ridică...
Veniră mai în urmă, dar în zadar cercară
Să tălmăcească rostul acelui scris de pară.
Dar sclavii-n răzvrătire atunci au tăbărît,
Și peste noapte fuse Belsàzar omorît.