Poezie · 1895
Ca visurile
Ca visurile-ntunecate
Clădirile se-nșiruiesc,
Și singur, învelit în manta-mi,
Tăcut pe trotuar pășesc.
Acuma-n turnul catedralei
Se bate tainic miez de noapte...
M-așteapt-acasă adorata
Cu sărutări, vrăjite șoapte.
Prietenoasă trece luna
Călăuzindu-mi pas cu pas;
Dar eu m-opresc în umbra porții,
Strigîndu-i vesel: — Bun rămas.
Îți mulțumesc, amică veche,
Că-mi luminași frumos pe drum;
Treci mai departe, luminează
Și celorlalți pribegi, de-acum.
Iar de găsești pe vreun ibovnic
Ce plînge, tu să nu mi-l lași;
O, mîngîie-l, precum pe mine
De-atîtea ori mă mîngîiași...