Poezie

Cu genele plecate

În castelul dintre codri Liniște-i ca în mormînt : Nu s-a pomenit de-o vreme Înăuntru-i rîs ori cînt. Credincioșii casei umblă Muți în tainica tăcere, Rar își fac un semn ori schimbă Șoapte-n umbră de unghere,

Nu cumva să strice pacea Doamnei triste, adorate, Ce de-a pururi nu ridică Genele ei lungi, plecate... Tristă-i totdeauna doamna, Palidă în neagra-i haină, Și cu nimeni nu grăiește... În castelul vechi e-o taină.

Însă cînd barbarul mîndru Vine de la vînătoare, Pașii grei și glasu-i aspru Lung vuiesc prin coridoare... Toți, înfiorați, aleargă De porunci să țină seamă, Umiliți i se închină, Galbeni, tremurînd de teamă. Vai de-acei ce-i stau în cale Cînd sprînceana i se-ncruntă, În sălbateca-i privire Sîngeră pedeapsa cruntă...

Numai doamna, numai dînsa, Liniștită îl așteaptă, Buzele-i subțiri și fine Nu surîd, nu scot o șoaptă.

Numai ei, cînd îl zărește, Inima nu i se bate, Și de-a pururi nu ridică Genele ei lungi, plecate...

Uneori, sus, la fereastra Din iatac, stă nemișcată ; Peste munți, peste hotare Caută îngîndurată...

Uneori încet se urcă Sus, pe-ntunecata stîncă, Și, visînd, privește dusă În prăpastia adîncă...

Tristă-i totdeauna doamna, Palidă în neagra-i haină... În castelul dintre codri, În castelul vechi, e-o taină.

Amîndoi stau față-n față-n Vechea sală strămoșească — M-ai chemat ?... întreabă doamna, Mîndră, fără să-l privească.

El, c-un scrîșnet de mînie, Palid prinde biciu-n mînă. Face-un pas, vrînd s-o lovească În pornirea lui păgînă... Brațu-i cade... Întîlnise Iar privirile-i pierdute Pironindu-l doar o clipă... Năbușit, îngînă: — Du-te...

Miez de noapte bate straniu, Răspunzînd din stîncă-n stîncă : În castelul dintre codri, În iatac, lumină-i încă.

N-are somn sărmana doamnă, Negre amintiri o dor : Inima-i însîngerată Se-nfioară-n preajma lor...

Ochii ei lucesc mai negri, Albă-i fața ei ca varul ; Ea desface scrinul antic, Trage-ncetinel saltarul, Ce, rostogolind din umbră Orbitorul lui tezaur Joacă-n schinteieri sub para Candelabrului de aur : Diamante, și rubine, Și topazuri, și safire Tremură în mii de ape Și se bat în strălucire...

Un inel e între pietre, Un inel pătat de sînge... Ea-l întoarce, și-l privește... Și pornește-ncet a plînge,

Iat-o scoborînd în umbră, Ca o umbră de ușoară, Scările de marmur albe, Orice freamăt o-nfioară...

A trecut de pragul porții... Noaptea-i mută și senină ; Pe prapastie răsare, După stîncă, luna plină.

Două brațe, sus, pe stîncă, Albe se înalță-n lună, Și de-un țipăt lung izbite, Negurile-adînci răsună...