Doi voinici

Turci, tătari, război și ciumă Bîntuie în țara toată, E o vreme blestemată. Trece un voinic călare, Înnoptat pe drumul mare...

Morți de spaimă, arși de sete, Zboară cal și luptător. Puțurile-s otrăvite, Peste țarini pustiite Pasări mari de pradă, cete, Trec și țipă speriete Și s-abat departe-n zbor...

Munții se scufundă-n zare, Drumul nu se mai zărește... Calul, pas cu pas, slăbește, Pas cu pas se poticnește Și tresare. Iar singurătatea crește. Tot mai înspăimîntătoare.

Ah, și-n liniștea de moarte Se aude-un glas, pierdut, Parcă vine de departe... Cine ar putea să fie La o vreme-așa tîrzie? Poate i s-o fi părut... Stă, ascultă, vrea să vază... Calul sforăie... o groază Fără margini încleștează Pe voinic...

Nu mai vrea acum să știe Nici de drum, nici de nimic... Aiurit, întoarce calul, Scapără schintei și sar Sub copite... Peste rîpe și ponoare, Cal și călăreț dispar...

Neagra zare Îi înghite...

Glasul însă crește, rar, Se aude tot mai bine... Vine...

— Aolică, ce păcate ! Turci au dat, tătari au dat, S-au închis crîșmele-n sat; S-au închis crîșmele toate, Și eu tot m-am îmbătat ! Nici de turc, nici de tătar N-am avut și n-am habar !

E un biet creștin cuminte, A băut, A petrecut Și tot cîntă înainte : — Aolică, ce păcat ! Turci au dat...

Și se pierde-n depărtări, Încurcînd două cărări...