Poezie · 1907
Dunărea
Baladă, după Mörike
Pe Dunăre ușor plutea
O barcă, doi copii în ea,
El — de o parte, ea — de alta.
Ea zice: — Dragă, spune dar,
Ce lucru vrei să-ți dau în dar?
Ea mînica și-o sufleca
Și peste apă se pleca.
Băiatul rîse și, la fel
Pe apă s-aplecă și el.
— Ah, dă-mi un dar, frumoasă Dună,
Tu, care ești așa de bună !
O mîndră spadă scoase ea,
De mult băiatul o dorea.
Băiatul însă-n mîni ce are?
O salbă de mărgăritare !
I-o așeză în negru-i păr,
Părea-o prințesă-n adevăr !
— Mai dă-mi un dar, frumoasă Dună.
Tu care ești așa de bună !
Copila mai încercă iară
Și scoate-un scut de-oțel afară.
Băiatul rîde aiurit,
Și-i scoate-un piepten aurit.
A treia oară ea încearcă,
Dar ah ! alunecă din barcă.
El sare după ea s-o scape,
Dar Duna-i fură între ape.
Îi pare rău de comoara ei
Și se răzbună acum pe ei.
Pustie barca se scufundă
Și soarele stă să s-ascundă,
Iar luna cînd ieși pe deal,
Iubiții morți pluteau spre mal,
El — de o parte, ea — de alta.