Poezie · 1902

Fîntîna vrăjită

Jos, la fîntîna dintre plopi, Descînt-o vrăjitoare. Se umflă apa — joacă stropi În scăpătat de soare. Se umflă apa, scade iar, Și parcă vrea să fiarbă, Se-ndoaie plopii și tresar, Vrăjiți de hîda oarbă.

Și tot șoptind, și tot vrăjind, Aruncă bobii-n sită. Se-ndoaie plopii vîjăind, Și noaptea e sosită. Și tot vrăjind, și tot șoptind, Ea face-un semn cu mîna — Din plopi foi moarte se desprind Și clocote fîntîna.

Legate-s apele de-acum, Ea-n umbră stă și-așteaptă. Un călăreț trudit de drum Spre cei doi plopi se-ndreaptă. Spre gura însetată el Găleata o apleacă, Bea apa descîntată el, S-aruncă-n șea și pleacă.

Dar nici doi pași nu face-n drum, Stă roibul, sforăiește, Și două brațe-l prind acum Pe călăreț în clește. Se apără cu suflet stîns, Și luptă, și se zbate, Dar vrăjitoare-l ține strîns Și-i călărește-n spate.

Cu pintenii el bate-n cal, Stă zările să soarbă, Pădure, holde, vale, deal Se pierd în noapte oarbă. Și-n zori de zi au fost găsiți Acolo, la fîntînă, Și cal, și călăreț, zdrobiți De goana cea păgînă. —

Voi, fetelor, și voi, feciori, La apă cînd v-eți duce, Suflați asupră-i de trei ori Și faceți sfînta cruce, Căci la fîntîna dintre plopi Stă baba blestemată, Și nu dezleagă zece popi Ce leagă ea o dată !