Poezie

Icoane din Carpați

I (Un șuier lung — gem osii ferecate &mdash)

Un șuier lung — gem osii ferecate — Un strigăt viu — nebun de libertate ! Pe roți uruitoare Vagoanele urnite Alunecă ușoare Mai iute, mai grăbite, — Dar inima-mi nebună Mai iute-ar vrea să meargă Și bate-n piept, să-l spargă, Să zboare-n lumea largă De-atîta voie bună!

Griji amărîte, zbuciumări deșarte, Vă las de-acum ! Vă las cu bine ! La o parte ! Voi n-aveți ce-mi căta la drum ! Pieriți, întunecate duhuri ! Sunt liber ca ciocîrlia-n văzduhuri ! Îmi flutură părul în vînt, Și cînt, — Mă cheamă-n zare munții, munții mei ! Ce dor, ce dor adînc mi-era de ei!

Ce dor i-a fost poetului De freamătul brădetului, De murmurul izvorului, De fluierul păstorului, De glasul păsărelelor Și de vecinul stelelor — De vîrful Caraimanului, Ce dor, ce dor i-a fost sărmanului !...

II (Stă Caraimanu-nnegurat... )

Stă Caraimanul 'nnegurat, Moșneag în veci cu fruntea sus ; Slăvitul zilei împărat Încet se lasă spre apus.

Și cum se uită la moșneag, Se mai oprește-o clipă-n loc : I-azvîrle cu un zîmbet drag Pe frunte-un diadem de foc.

Iar după culmi, doi nourași, Urcînd tiptil, în zare, sus, Rîd răsfățați și drăgălași, Privind idila din apus.

III (Fânu-i strâns, și de pe luncă...)

Fînu-i strîns, și de pe luncă Oamenii spre casă vin. Lacrimă de-argint, scînteie Steaua serii în senin.

Văile-alburesc în zare, Satul se-nvelește-n fum. Cel din urmă car răscoală Colbul adormit pe drum.

Dulce și încet se-ntinde Tihna pe pămînt și-n cer... Sus pe deal răsare luna, Melancolicul străjer.

IV (Din culmea Vîrfului-cu-Dor)

Din culmea Vîrfului-cu-Dor Mă uit în zări senine Și iar m-apucă aprig dor, Odorul meu, de tine.

Departe, peste munți și văi, E casa ta cea mică... Sînt duși în sat părinții tăi, Și-n prag stai singurică...

Că nu-s un vultur... să mă salt Din plaiurile-aceste, Și ca un fulger din înalt Să cad fără de veste,

Și să te iau cu mine, sus, Și să te duc la mine, Departe, unde lacrimi nu-s, În zări în veci senine.

V (Este ceasul cînd truditul)

Este ceasul cînd truditul Muncitor voios aruncă La o parte grija zilei Și uneltele de muncă ; S-au întors de la pășune Liniștitele cirezi, Umbre cresc pe nesimțite Prin grădini și prin livezi.

Dar un zvon de mii de glasuri Umple zarea fără veste : Craiul zilei, stînd s-apună, A încremenit pe creste. Văile răsună toate, Dealurile viu răspund Și vijelios se-nalță Pulberea departe-n fund.

Sună dealul, valea sună, Stă văzduhul să se spargă De tălăngi nenumărate Ce izbesc în bolta largă, Căci coboară de la munte Oile, și curg puhoi, Cu un greu potop de ceață Înainte și-napoi...

Un berbec cu coarne-ntoarse, Tacticos și prea cuminte, După gît c-un clopot mare, Merge singur înainte. Pe la margine dulăii ; Urecheatul, la mijloc, Cu desagii grei în spate, Anevoie-și face loc.

Iar prin pulberea de aur Tocma-n capul celălalt Crește umbra-ntunecată A ciobanului înalt : Cu căciula într-o parte, El pășește plin de fală, Sara purpurie-i schimbă Zeghea-n mantă triumfală...

VI (Doina)

DOINA

Se tînguiesc Tălăngi pe căi, Și neguri cresc Din negre văi, Plutind pe munți... La făgădău, La Vadul-Rău, Sus, la răscruci, Vin trei haiduci Pe cai mărunți...

Grăiesc încet... Un scurt popas — Și spre brădet Pornesc la pas Cei trei călări... Sus, peste plai, Tăcutul crai Al nopții reci, Umbrind poteci, Se-nalță-n zări...

Și neguri cresc, S-anină-n crăngi ; — Se tînguiesc Și plîng tălăngi Pe căi pustii... Se duc uitați Cei trei fîrtați, Săltînd în șa, Plutind așa, Ca trei stafii...

Dar cînd ajung La cotituri, Un chiot lung Din mii de guri Dărîmă stînci... Haiducii mei Doinesc toți trei ; Și clocotesc, Și hohotesc Păduri adînci...

VII (Ciobănașul)

CIOBĂNAȘUL

La curte vine-un ciobănaș Cînd îi abate lui să joace, Și mult e hoț și e poznaș Că e copil din munși, și pace !

Sînt rupte bietele-i opinci, Căciula lui în fund e spartă, Dar el c-un pumn doboară cinci De-i cată unul și-altul ceartă.

Și cum e scurt și îndesat, Rîd, dar se tem de el ficiorii, Și parcă-i eș mai mare-n sat, Că joacă tot în fruntea horii.

El dă porunci la lăutari, A lui e cea mai mîndră fată, La el se uită mici și mari, Și-apoi acela-i joc o dată !

Acum o prinde frumușel, Acum o lasă și-o îngînă, Și moare fata după el Cînd o-nvîrtește pe sub mînă...

Iar cînd ceilalți se-aruncă-n joc Și-abia se-ndeamnă slab din gură, Tot el aruncă, la noroc, Cea mai frumoasă strigătură...

VIII (Cu fruntea-n mînă albă)

CU FRUNTEA-N MÎNA ALBĂ...

Cu fruntea-n mîna albă răzemată, Cînta frumoasa fată la fereastră, Cînta de dor, Și glasu-i dulce și tremurător Se înălța în liniștea albastră A luminoasei nopți de vară... Căci era noapte-adîncă, albă, clară Și trist cînta copila fermecată De liniște și de singurătate... Și singură se asculta cîntînd, Și nu sfîrșea un cîntec jumătate, Că altul îi venea mereu în gînd. Și nu știa nici ea de unde vin Aceste triste cîntece uitate...

Cînta de dor și chin, De lacrimi tăinuite în tăcere, De zile de zbucium și nopți de veghere, Și de chemări, de patimi neînvinse În deznădejdea brațelor întinse, De ani pustii de lungă așteptare, De zilnice-amăgiri Și hohote de plîns la deșteptare...

Încremenise brazii ascultînd În liniște... pe uliți — nici un pas... Doar Prahova cea fără de popas Curgea în vale, Amestecînd în al copilei glas Tot murmuru-necat al apelor sale...

IX (Jos, între care)

Jos, între care, Vitele rumegă ; În depărtare Văile fumegă.

Dorm muncitorii Pe lîngă focuri ; Apele morii Murmură-n scocuri.

Scapără stelele... Ceasul în care Dănțuie ielele Lîngă izvoare...

Sprintene, vesele Peste coline, Joacă miresele Apelor line.

X (La gura peșterii)

LA GURA PEȘTERII

La gura peșterii adînci Stam lîngă foc, în fapt de sară, Și flăcările, aruncînd pe stînci Roșateca lor pară, Închipuiau o horă de fantasme. Iar apele șerpuitoare, Cu scoborîri și creșteri De sute de izvoare, Își îngînau eternele lor basme În fundul neștiut al negrei peșteri...

Trosneau din foc scîntei din cînd în cînd, Și sus, pe cer, s-aprinse-ntîia stea. Ci eu stăteam la foc, visînd, Și ascultam la pustnicul bătrîn, Ce-mi povestea Minuni adînci din cuibul lui de brazi... — ...Demult, demult, trăia un neam păgîn De oameni mai puternici și mai mari Ca oamenii de azi, P-aceste plaiuri binecuvîntate... Ei nu știau de sapă și de plug, C-aveau de toate cele din belșug, Așa precum le-a fost lăsat Preasfîntul...

Și au venit din locuri depărtate Puhoi de seminții Și au umplut pămîntul Cu zgomotul neostoitei lupte Și strigăte pustii... Un beac întreg luptară în zadar În frămîntări neîntrerupte Cu-acești vrăjmași, Dar, biruiți, n-au mai putut să ție Și au fugit, și s-au ascuns Departe-n fundul fără de hotar Al peșterii, de nimeni nepătruns...

Și-acolo au și-acum împărăție Bătrînii uriași, Și-adese-n nopțile senine, Cînd liniștea domnește-n bolți, pustie Păn-la urechea noastră vine Un vuiet surd de pași...

Astfel îmi povesti sihastrul, Apoi tăcu... O liniște de vrajă se făcu, Și fumul se-nălța albastru, Iar flăcările, aruncînd pe stînci Potopul lor de pară, Închipuiau o horă de fantasme, Și apele, fierbînd clocotitoare, Cu scoborîri și creșteri De sute de izvoare Își îngînau eternele lor basme În noaptea fără fund a negrei peșteri...

XI (Fantastic norii se-nveșmîntă)

Fantastic norii se-nveșmîntă, Străpunși de suliți lungi de aur, Și ca-ntr-un lac de sînge crește Întreaga zare-nspre coclaur.

Semn de război !... Un glas de bucium, Din văi, mă face să mă speriu... Visam, Austrie, că-n flăcări Se darmă vechiul tău imperiu...

XII (Dar soarele coboară-n asfințit)

Dar soarele coboară-n asfințit, Din văi cresc neguri cenușii, Năvală dau pe culmi în sus, Și clopotele-au amuțit. Pe gînduri dus, Călugărul desculț a-nchis Străvechiul paraclis, Și intră în chilia-i de sihastru.

Dar negurile cresc, mereu întind Zabranicul lor lung, întunecat... Pe rînd s-aprind Făcliile văzduhului albastru, Luceafărul scînteielor răsare, Și luminițe licăresc prin sat... Departe, orga surdă a pădurii, Cu mii de șoapte, taine de izvoare, Răsună-ncet, răsună lin, Pe urmă tace...

O, ceas divin !

Acum începe mîndrul parastas În templul veșnic al naturii... Sus, peste lumea adormită, mută. Potir de-argint în mîna nevăzută A îngerului purtător de pace, Se-nalț luna dintre brazi...

Gigantic preot în odăjdii sfinte, Străluce Caraimanul solitar...

Și tu, pierdut, o, suflet, în extaz. Cazi în genunchi...