Poezie · 1901
N-am împotriva ta nimica...
N-am împotriva ta nimica, chiar de-aș înnebuni de jale.
Pe veci pierduto ! n-am nimica, nimic n-am împotriva ta :
Oricît de mîndră-n strălucire ta de diamante-ai arăta,
Nu vei putea s-arunci o rază în noaptea inimioarei taie...
Știam de mult. În vis, odată, văzui viața ta ursită,
Văzui și noaptea-ntunecată ce inima ți-a fost robit-o,
Văzui și vipera ce mușcă ascunsă-n inimă-ți, iubito,
Și-am înțeles, pe veci pierduto, cît ești de mult nefericită !
Și dacă ești nefericită, nimic n-am împotriva ta ;
Iubito, soarta blestemată vrea ca să fim nefericiți !...
Pîn' ce tot zbuciumul acestor nebune inimi va-nceta,
Iubito, soarta blestemată vrea ca să fim nefericiți !
Ci văd eu zîmbetul ironic pîndind prilej ca să zbucnească.
Văd ochii tăi mărind cu ciudă fulgerătoarele lumine.
Și văd pornirea de orgoliu ce face sînul tău să crească —
Și totuși ești nefericită, nefericită, ca și mine !
În preajma gurei tale totuși durerea tremură-n neștire,
De lacrimi tăinuite-n umbră ți-s ochii împăinjeniți
Și sînul tău superb ascunde o rană fără lecuire —
Iubito, soarta blestemată vrea ca să fim nefericiți !