Poezie · 1900
Noaptea-n cabină
Legănat ca-n vis de valuri
Și cu ochii către cer,
Stau culcat într-un ungher
Din cabina-ntunecată.
Caut dus prin ferestruie
Sus, la spuza cea de stele,
Ochii dragostelor mele, —
Legănat ca-n vis de valuri.
Ochii dragostelor mele
Stau deasupra mea de pază, —
Tot clipesc, tot scînteiază
Drăgăstos din bolt-albastră...
Astfel către bolt-albastră
Multă vreme caut dus,
Pînă ochii dragi de sus
Albe neguri mi-i acopăr...
În coasta năvii, unde zac
Și-mi razem capul visător,
Izbind se frămîntă sălbatece valuri
Și murmură-ntr-una:
— Copil fără minte !
Ai brațul scurt și ceru-i departe,
Și stelele stau țintuite de cer
Cu ținte de aur...
Deșarte dorințe ! Oftări deșarte !
Mai bine-ai face s-adormi în pace...
Visai departe-n zare, un cîmp pustiu și nins,
Lințoliu de omături nemărginit de-ntins.
Și sub omătul rece, în fundul groapei reci,
Dormeam uitat de veacuri în negura de veci.
Dar sus, din cerul negru, deasupra groapei mele,
Vegheau fără de număr frumoșii ochi din stele,
Frumoșii ochi ! — și dînșii luceau biruitor
În liniște senină, și totuși plini de-amor !