Poezie · 1898
Profeție
— Tu, mamă, zici că visurile noastre
Ni le trimite Atoateștiutorul,
Că visu-i o fereastră fermecată
Prin care ne surîde viitorul.
Visai și eu un vis, iubită mamă,
Un vis frumos... Mi-l lămurești tu mie ?
Visai azi-noapte că-mi crescuse aripi,
Și am zburat cu ele-n veșnicie !
— Copile, tu lumina vieței mele !
Luceafăr blînd al sufletului meu !
Fii vesel, vesel, că-ți făgăduiește
Îndelungate zile Dumnezeu.
...Crescu băiatul — mare și puternic :
Din pieptu-i tînăr izbucni deodată
Sălbateca văpaie-a tinereții,
Ce-n inimă-i gemuse-ncătușată.
El prinde harfa și izbește-n strune,
Dus în extazul sfînt al inspirării :
Simțirea lui — măreț vultur — plutește
În lumea largă pe-aripa cîntării.
Se-nalță pîn’la porțile tăriei
Al cîntecului glas înaripat,
Desprinde stelele din cer să-ncununeze
Cu raze fruntea lui de inspirat.
Dar e venin a cîntecului miere ;
Cu fiecare cîntec smuls din strune
El pierde-o floare din cununa vieții,
Și înc-o zi din viața lui apune...
Se schimbă-n iad simțirea-i arzătoare ;
Se mistuie, dat flăcărilor pradă ;
Un singur ram din arborele vieții,
Și cea din urmă frunză stă să cadă.
Acolo, zace-acum pe patul morții.
Copilul suferinții... Biata mamă,
Nebună de durere, plînge-n hohot...
El, ca prin vis, aude cum blesteamă :
— Nu mi-l răpi din brațe, moarte hîdă,
Nu-mi stînge, moarte, steaua vieții mele !
Ah, visul îi menise multe zile...
Ori visele, atunci, ne mint și ele ? !
— Nu minte, mamă, visul, niciodată :
La groapă numai lutul mi-l petreci,
Dar numele poetului trăiește,
Și va trăi mereu — în veci de veci...