Romanță

— Spune-mi, of, cumetre dragă, N-ai văzut pe omul meu? A plecat în tîrg, din ceartă, Și-l aștept de ieri mereu.

Ieri la masă n-a venit. Unde s-o fi rătăcit? Unde-l bate gîndul, vîntul? Doar nu l-a-nghițit pămîntul…

— Vrei să-ți spun, cumătră dragă? Iacă, -ți spun… și de ce nu? Ieri, plîngînd, în zori de ziuă Pe la poarta mea trecu. Cum își blăstăma viața! N-a dat bună dimineața…

— Dar nu știi, cumetre dragă, Unde-a mers, în care parte? Am să plec în lumea toată Să-l găsesc, cît de departe: Să mă bată, să mă certe, O să-l rog ca să mă ierte!

— Vrei să știi, cumătră dragă? Nu-l mai căuta-n zadar, Că s-a spînzurat, sărmanul! De o cracă de stejar, Colo-n crîng, ieri dimineața…. Astfel și-a sfîrșit viața.

— Of, ce rău sunt blestemată, Că mi-am omorît bărbatul! De-aș posti o viață-ntreagă, Tot nu-mi ispășesc păcatul;

Dă-mi un ștreang, că vreau să mor Vreau și eu să mă omor!…

— Dumneata ai gînduri rele, Văd că s-a-ntrecut cu gluma; Dacă juri c-ăi fi cuminte Și că nu-l mai faci de-acuma Să-și mai ieie lumea-n cap, Vorbe multe nu încap: E la han, joacă și bea, Ca să uite de belea!