Poezie

Scrisoare lui Goga

De-acum te las pe tine și pe-ai tăi Și-Ardealul plin de cântec și de jocuri, De mândre fete și voinici flăcăi... Știu eu de mai revin pe-aceste locuri?

Ce dor mi-era de ele — căci pe-aici Am petrecut, ca prunc odinioară! Te sperii când de pe trecut ridici Păienjenișul care-l înfășoară...

De-aș fi rămas ca tine, în Ardeal, Statornic stâlp al datinii străbune, Într-o căsuță albă, sub un deal, Ferită de primejdii și furtune;

Să fi rămas acolo, să muncesc Înconjurat de oameni cumsecade, În albele cămăși ce strălucesc Ca spuma de șuvoaie în cascade;

Să fi rămas în casa de sub deal, De unde-n neguri vezi sclipind Carpații... Dar eu m-am dus, și te-am lăsat, Ardeal, Ca un fugar mi-am părăsit eu frații.

Și ce frumos era să fi rămas Alăturea cu alții și cu tine. Să-nalț și eu pentru dreptate-un glas Și să v-ajut în lupta pentru bine.

Să stau și eu de tine-alături azi, Și eu ca tine să-mi încheg cântarea Din vuietul eroicilor brazi Ce strigă peste culmi redeșteptarea!

Și de scriam un vers mai avântat, Aprins de-obida silei seculare Și eu de bună seamă-aș fi gustat Ce dulce-i pâinea temniței maghiare...

M-am dus — și spune-mi tu ce-am folosit Pe unde-am fost, cât am umblat prin lume?... Azi m-aș întoarce, însă obosit, Înfrânt și trist... Dar vremea ta acum e!

Rămâi tu dar acolo unde ești, Să-mbărbătezi și să măngâi poporul... Tu ai să lupți, tu ai să biruiești Și-n cântecele tale-i viitorul.