Poezie

Fecioara în alb

Ștefan Petică · 12 min

I (La Sinaia-n mănăstire)

La Sinaia-n mănăstire De sub arcul caruntit Luminos de fericire Sboara cantul potolit.

Catre bolta azurie Se inalta aruncand Blondul val de poezie Peste straniul meu gand.

Pun facliile de ceara Fata negrului altar, Intr-o vie,calda para Ca intr-un nimb de aur clar,

Si pe fruntile plecate In ploioase rugi ferbinti, Cade trista voluptoase Din adancii ochi de sfinti.

La Sinaia-n manastire Ochii tristi si chinuiti Peste file de psaltire Se apleaca inistiti.

Peste toti s-abate clipa Albelor infiorari, Ruga-si tremura aripa Blandelor induiosari.

Stinsa-i flacara de vise Din trecutul greu si-amar, Crini cu florile deschise Plang la umbra de altar.

Si din bolta instelata A bisericii,incet Cade pacea fermecata Peste tragicul poet.

La Sinaia-n manastire Sub caruntul arc oval In de aur poleire Aparu profilul pal.

Pala-n rochia ei alba Sta fecioara ca un crin, Intrupare fina,dalba Dintr-un vis de cherubin.

De sub greaua bolta parca Trearit in mine lin Visul blandului Petrarca Imbatat de cer senin.

Si-a mea frunte idolatra Am plecat-o pocait Peste recea,veche piatra De sub arcul caruntit.

II (Ochii mari și melancolici)

Ochii mari și melancolici Tristi de visele duioase M-au privit odata dornici Pe sub gene matasoase.

Si in calda tremurare Din adanca lor ispita, Ei pareau o ruga care Se inalta tainuita.

Fata pala ca petala Rozelor de primavara Se-nclina cu ideala Rafaelica fecioara.

De-al sau zambet,ca si blandul Suflet imbatat de roua, Inflorea extatic gandul Fermecat de viata noua.

Iar cu sbor de aripi fine Cobora pe raze clare Din inalturi clare Lin,albastra-nseninare.

Si dorinta chinuita, Groaza mea de alta data Fu o umbra ratacita Peste-o seara parfumata.

III (Boticelli întristatul)

Boticelli întristatul. Mult vestitul florentin, Suflet dulce ca-nstelatul Cer de-al noptei farmec plin.

Urmarit de viziunea Sfant-a lumilor de sus Maiestrit-a fin minunea Idealulu apus.

Si fecioarele lui pale, Visatoare frumusesti, Pe noianuri de petale Plang de dorul altor vieti.

Intristate,gratioase Se inclina ca un crin, Ce-o fi [plans in nopti duioase Mult vestitul florentin!

Sfanta botticelliana E-adorata si-al meu vis Ca o frageda liana Intr-o ruga s-a deschis. Plin de gratia tristetei

Feciorelnice ma-nchin Albei flori a tineretei Ca vestitul florentin.

Numai ganduri vechi,ciudate, Negre flacari care ard. Aprind grelele pacate Cu parfum pagan de nard.

IV (Melancolia adoratei)

Melancolia adoratei Cu maini intinse,obosite, In ceasul sfant al inserarei La tarm de ape linistite.

Eu o cunosc. Odinioara In vremea negrelor vedenii Simteam ce dulce ma doboara Cu-o tremurare cald-a genii.

Caci obosit am fost si-n minte Torturatorul vis chimeric M-a indemnat mereu-nainte Pierdut in marea de-ntuneric.

La poarta alb-a fericirei Acuma bat ca-n aiurare, Doritul ceas al mantuirei L-astept in calda tremurare.

Mi-e fruntea arsa si-negrita De-asa de lunga asteptare Si gura mea e ofilita Chemand suprema sarutare.

Melancolia adoratei Cu maini,obosite, O simt ca-n ceasul inserarei La tarm de ape linistite.

V (O, marile pasionate)

O, marile pasionate, O,tragicile Magdalene, Femei etern indurerate Ca niste triste cantilene.

Au urmarit pe drumuri grele, Ca o lumina ce s-aprinde In noaptea neagra,fara stele, Ceea ce nu se poate prinde.

Cu mani intinse inainte, Cu ochii negri de pacate, Au ratacit purtand in minte Supremul vis de voluptate.

Si tremurand in adorarea Intunecatelor abisuri S-au departat in cautarea De tainuite paradisuri.

Le-am insotit,erau frumoase Si gestul lor de stapanire Punea pe buzele-mi setoase A voluptatii amagire.

Dar ma intorc din lunga cale De visuri rosii sangerata, Mi-e dor de-un cantec plin de jale, De-o adiere parfumata.

S-ascult cuvintele graite Ca intr-un imn de fericire Asemeni rugilor soptite Sub vechiul arc de manastire.

Pe cand deasupra aplecata In semn de vesnica iertare Va cobori inseninata Privirea albelor fecioare.

VI (Tu ești o albă rugăciune)

Tu ești o albă rugăciune `naltata-n templul sfant al vietei Asemeni rozelor plapande Ce-n ceasul clar al diminetei Zambesc de roua tremurande.

Tu esti o blanda rugaciune Asemeni binecuvantarei Ce din `naltimea azurie Coboara-n faptul inserarei Pe-un val de lina armonie.

Tu esti o sfanta rugaciune Ca o privire de madona Iar vorba ta inaripata E un parfum de anemona La o icoana intristata.

Tu esti o sfanta rugaciune Cazand pe frunti in umilinta, O,de-as putea cunoaste-odata, Misterul rugei fara pata!

VII (Blonde visuri înstelate)

Blonde visuri înstelate Voluptoasa poezie, Le-am purtat orgolioase Ca pe-o manta purpurie.

De-a lor calda stralucire Si de ritmul lor molatec, Se-mbata visarea trista Din trecutu-mi singuratic.

Si in tragicul orgoliu Din vieata sbuciumata Numai ele-au pus frunte-mi Pala floare parfumata.

Dar acum regala manta Purpurie,din-ainte Ti-o astern in tremurarea Asteptarei clipei sfinte.

Mana ce-a facut odata Largul gest de cucerire Se apleaca sfiicioasa Cu adanca umilire.

Tu sa treci surazatoare Alba-n rochia ta alba Raspandind in jur parfumul Visului de primavara.

VIII (Stingheră tinereță străină de plăcere!)

Stingheră tinereță străină de plăcere! Ea n-are roze-n plete, nici rasuri fericite Si amforele-s goale de vinuri stralucite Iar fata ei e fata de sbucium si durere.

In noapte-ntunecata se-nvaluie-n tacere Cu straniu val chimeric pe doruri chinuite; Pe note lungi si triste cu glasuri aiurite Porneste singuratec un tragic Miserere.

Eu nu am cantul vesel din tample larg deschise, Nici fruntea-ncununata de verzi cununi de palmi Caci viersul meu e viersul pierdut al unor psalmi Cantat sub grea povara din lumile de vise.

Ci trec ca umbra-n giulgiu in nopti ratacite ‘Naltand privirea stinsa spre ceruri sbuciumate; Sub pasii mei petale de flori indurerate Se sting in invocarea de imnuri de iubire.

IX (Era odată-un prinț vestit)

Era odată-un prinț vestit Cu ochii tristi,cu fata blanda, Un viers de cantec ratacit Doinea in vorba-i tremuranda. Pe tristul print cu ochii mari Un gand adanc de pribegie Spre negrii codri solitari Il indemna cu viclenie. Ah,pala-i floarea de cicoare Ca floarea dorului ce moare!

Un cal si-o spada si-a gatit Si s-a piedut in departare, Vai,blandul,tristul print vestit! Ce tristi sunt crinii pe carare! In urma lui ingandurat Privea un chip alb de fecioara Dar numai colbul argintat Se joaca-n razele de seara. Ce trista-i apa de cicoare, Ah,floarea dorului ce moare!

Trecut-a timp si s-au lasat Dureri pe-ntinsa-mparatie De dorul celui ce-a plecat Pe lungul drum de pribegie, Iar ochii candizi si albastri Ce-au plans pe urma frumusetei Pareau pe ceruri niste astri Pierind in zarea diminetei. Si plange floare de cicoare Ah,floarea dorului ce moare!

Tarziu de tot a revenit Intr-un amurg de toamna rece. Val,blandul,tristul print vestit Era o umbra care trece Infasurata-ntunecat In greaua mantie de vise: Donmne tacere in palat, Fecioara palida murise. Uscata-i floare de cicoare Ah,floarea dorului ce moare!

X (Și nota fu din nou sonoră)

Și nota fu din nou sonoră Si grava ca o invocare A dragostelor triumfiale La singuratece altare.

Parea o mare-nvapaiata Mareata bolta purpurie Scaldarea-n aurul de seara: Un cer de veche tragedie.

Plutea o-ntinsa dezolare Ca o manie aruncata In soapta vanturilor triste: Plangea Isolda sbuciumata.

,Tristan!Din ceasurile sfinte Tortura dulce mi-o revarsa; Din lanturi grele iti apleaca Spre mine fruntea ta cea arsa!`

Si nota fu si mai sonora Si grava ca o renuntare La dragostele ce-au fost planse In cea din urma imbratisare.

,Isolda!Alba ca o ruga, O ,lasa zilele-asfintite; E noapte neagra- al meu suflet Si plang cantarile iubite!`

Si nota fu si mai sonora Si grava ca o blestemare A dragostelor sangeroase In greul ceas de remuscare.

XI (Fecioarele îngenunchiate)

Fecioarele îngenunchiate Pe lespezi reci în mănăstiri Au frunțile încununate De slava dulcilor martiri.

Fecioarele cari se închina În liniștea din mănăstiri, Au ân privirea lor senină Ceva din tristele iubiri.

Fecioarele cari visează În învechite mănăstiri Stralucitoare-s ca o rază A misticelor fericiri.

Dar sunt fecioare sbuciumate Ce plâng în negre mănăstiri. Ah, tragicele adoarte În clipa albei pocăiri!

XII (Apune soarele pe dealuri)

Apune soarele pe dealuri În slava purpurei de sânge Și răsunând adânc din valuri Doinește-un glas și parc-ar plânge; De simți o caldă adiere Trecând pe fruntea ta curată Ca și o șoaptă care piere Sub bolta serei înstelată, Să știi că-i ruga mea senină, Ca visul nopților de vară, Ce se înalță-n umbra lină În ceasul jertfelor de seară.

De vezi plutind pe blonda rază O umbră albă visătoare Și crezi că-i îngerul de pază Cu aripi lungi ocrotitoare, Să nu te-nșeli, căci visu-mi trece În zborul său primăvăratec, Și-i tot așa de alb și rece, Când se înalță singuratec. Spre marea boltă luminoasă. Făcând durerea mai amară Și amintirea mai duioasă În ceasul jertfelor de seară.

Și dacă roua clară cade Frumoșii ochi adânci de-i scaldă. Când treci sub vechile arcade În parfumata noapte caldă, Nu-i roua rozelor în floare Căzută-n nopțile cu lună, Nici plânsul dulce de izvoare, Ci e iubirea mea nebună, Căci lacrimi mari și tăinuite Ca roua limpede și rară Coboară-ncet și liniștite În ceasul jertfelor de seară.

XIII (Coboară seara blândă umbrind albastra cale)

Coboară seara blândă umbrind albastra cale Si pacea lin se lasa-n gandurile tale; Pe fata ta tristetea de-aducere aminte A pus melancolia profilurilor sfinte Cand singur vasul tainic,in preajma sta veghind. Ah,cate visuri blonde vazut-am eu murind!

Ci arsa c-a mea frunte de apriga dorinta Si buzele-s setoase de dulcea suferinta A caldelor saruturi vibrand de voluptatea Ce plange-n noaptea sfanta,vrajind singuratatea Ah,cate visuri blonde vazut-am eu murind!

Eternul dor ce puse in nopti de duiosie Pe fruntea mea cernita cununi de poezie Spre tine ca o raza ma-mbie si ma cheama, Dar lacrimile trsite me turbura de teama Sa nu vad visul gingas in negura pierind. Ah,cate visuri blonde vazut-am eu murind!

Si-acum cand intrupata frumoasa inainte Te am,ce val de ceat coboara pe-a mea minte Si-ntuneca privirea te tremur sa nu piara Vedenia-ti ca fata nalucilor de seara In dulce-amurg de vara fantastice plutind? Ah,cate visuri blonde vazut-am eu murind!

Sub farmecul din juru-mi din drapta mi-as intinde Si mijlocul subtire in brate l-as cuprinde, Ah,mijlocul ce pare o ramura-nflorita De albe roze pale in noaptea-nvaluita In mantia albastra de stele stralucind! Dar cate visuri blonde vazut-am eu murind!

XIV (Ca sa-ți vrăjesc singurătatea)

Ca sa-ți vrăjesc singurătatea Venii cu canturi cari-ncet Suspina limpezi pe ghitare Ah,ese luna din boschet!

Si ca sa dau avant visarei, Din flaut note argintii Se-nalta-n seara parfumata Stralucitaore si sglobii.

Iar ca sa dau serbarei mandre Din vremi pagane,dulci fiori, Pusei pe frunte mea senina Cununi de crini mirositori.

Peste balconul de ghirlande Te-apleci si stai pierduta-n vis Ca o coloana de lumina Intr-un amurg de paradis.

Dar de-ai lasa sa-ti cada roza Ce sangerata-ti sta in mani Si-ai tremura din inaltime Privirea ochilor stapani.

Pe incordate struni de harpe Ce plang de dor abia-nflorit, S-ar vesteji sarmana floare C-un vaet tris si prelungit.

Si-n noaptea calda,visatoare, Infiorat nebunul cant, S-ar pierde-n umbra viorie Pe aripi sprintene de vant.

XV (Tu ești o roză parfumată)

Tu ești o roză parfumată Din valea Sirazului cald, Iar ochii tăi ascund, curată, Lucirea marei de smarald.

În părul tău ca diamantul De flăcări negre-ntunecat, Și-a revărsat întreg Levantul Misterul antic și ciudat.

Și când în seri de primăvară Treci singuratecă încet, Pari o visare albă, clară, Elegiacă de poet.

Eu sunt un imn duios ce plânge Pe triste note de viori, Pe când în zări, pribeag, se stinge Amurgul rece de fiori.

Și în grădina ce visează Sub adierile de vânt E numai un parfum de rază Și viersul lin al unui cânt.

XVI (Noapte ochilor albaștri ți se-ntunecă și cade)

Noapte ochilor albaștri ți se-ntunecă și cade Linistita si mareata cu incete,dulci sacade, Iar adancul lor de patimi si de doruri nepatrunse Cari zac intunecate in adancurile-ascunse Ale visului de aur din iubirile-asfintite Cu icoane-abia zarite si cu nume cald soptite. Si din taina lor ce vine arzatoare si profunda Ca un sol primavaratec,cu un glas incet de unda Bruna patina rasare cu-ntelesuri vechi,pagane, De infioara-n voluptate ruga noptilor batrane. Vantul serei isi trimse bland sagalnicii fiori Printre frunzelede cypresi,peste tinerele flori; Trandafirii scuturat-au sangeratele petale Ce cazura-nvinetite de crzimea buzei tale Si pierira risipite pe cararea fermecata De luciri misterioase si de umbra parfumata. Numai tu ramai pe ganduri fara veste inteleapta Si surazi nestiutoare ca o statua de dreapta, Templu alb,stapanitoare catre care se-ndreptara In zadar cersiri din ochii ce-al tau farmec indurara. Caci ma turburi ca si noaptea ce imensa,nesfarsita, Isi desfasura aripa peste lumea adormita. De sclupteaza-n umbra neagra marmoreicul tau sin Si-a mea frunte ce se-nclina ca un trist si palid crin.

XVII (Sună pe dealuri doina bătrână)

Sună pe dealuri doina bătrână Noaptea se-ntinde-n singurătate Peste adâncuri veșnic stăpână -Palide vise cresc pe-noptate,

Vântul prin frunze palide trece, Roua se lasă limpede, rară Peste-nvechita marmură rece. -Curg lacrimi calde în noapte clară.

Searbede raze curg adormite, Luna zâmbește, blondă și dragă Culmilor albe și fericite. -Numai durerea-mi plânge pribeagă.

XVIII (Toată nopatea argintată)

Toată nopatea argintată Pribegind pe drum m-am dus; Ma privea adânc mirată Mângâioasă stea de sus.

Mângâioasă stea din zare Tremurând încet visa; Din petale-albastră floare Triste lacrimi revărsa.

Triste lacrimi curg în noapte Din frumoșii ochi cerniți. Eu mă duc. Duioase șoapte Trec prin teii înfloriți.

XIX (O,ceasul trist al renunțării)

O, ceasul trist al renunțării Pe frunți a pus melancolii Și-n glas fiorul înserării Cu dureroase nostalgii.

E oare imnul de-ngropare A fericirilor sfârșite Sau e durere viitoare Căzând pe visuri chinuite?

Ah, de-am fi mers pe drumul vieții În mâini cu albe flori de crini Pierduți în zarea dimineței Cu visuri blonde-n ochi senini!

Ne-am fi pierdut în adorarea Eternei sfinte simfonii Ce-ar fi vărsat-o depărtarea Pe fruntea noastră de copii,

Ci tu rămâi figura clară Și albă-n rochia ta pală: O fină marmoră-ntr-o seară De o tristețe ideală,

La care-n calea depărtată În întunerec mă închin ‘Nălțînd privirea-ntunecată De trist și dornic pelerin.

XX (Puțin parfum în umbra lină)

Puțin parfum în umbra lină, Surâsul florilor de seară, O rugăciune-abia șoptită, Un vis pierdut în noaptea clară

Ce melancolică, senină, În cadrul său de primăvară Se pierde-n negura vrăjită De albe sonuri de ghitară.