Poezie

Moartea visurilor

VII (Păunii verzi plecară în noaptea solitară)

Păunii verzi plecară în noaptea solitară Cu strigăte de jale ca nota care trece Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară.

Și palidele trupuri de roze s-adunară Pe marginea-n ruină încet să se aplece Murind ca niște albe columbe-n noaptea rece. O, visele, poema de vise-n noaptea clară!

Și noaptea cea muiată în aurul de lună Părea apoteoza fantastică și vagă Căzând pe frunți de ceară în taina lor nebună.

Poeme dulci de vise, poeme de petale, Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă! Departe trec păunii cu strigăte de jale.

IX (Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare)

Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare Cu geamăt lung și jalnic de suflet chinuit, Și umbra fu ca plumbul în turnul urgisit, Iar corbii s-adunară, strigând în depărtare.

Ha, corbii s-adunară strigând în depărtare, Căci pradă lor gătirăm din trupul prihănit Ce sta întins și rece în turnul părăsit: Și mortul era visul suprem de așteptare.

Și noi omorâtorii stam palizi și tăcuți, Privind cu ochii turburi în noapte, aiuriți. Ah, nopțile din suflet ce triste și amare-s!

Simțirăm plini de groază o mână nevăzută Stând gata ca să scrie în noaptea grea și mută, Cu slove arzătoare sinistrul: Teckel, Phares.