Poezie

Cătunul

Cătunu-i risipit pe vale, Și oamenii l-au părăsit, Bordeiele sunt dărâmate, Biserica s-a învechit.

Pe drumul mare crește iarbă, Și furcile de la fântâni Stau veșnic neclintite-n soare, Iar arborii par mai bătrâni.

În jur câmpia se întinde Pustie, sub albastrul cer, Copacii-n fundurile zării Ca niște umbre șterse pier...

Spre seară cârduri lungi de pasări Tăcut s-afundă-n depărtări, Și lasă-n urma lor cătunul, În golul veșnicei uitări...