Poezie

Visul lui Petru Rareș

Legendă

I

Jos în vale, pe Bârlad, Lâng-a Docolinei vad, Nimerit-au, poposit-au Și de noapte tăbărât-au Zece care mocănești Cu boi albi fălcienești.

De tot carul zece boi, Înjugați doi câte doi; Boi cu coarne ascuțite Și copite potcovite, Boi de frunte și mânați De flăcăi toți înarmați.

Iar în care ce avut, Ce merinde-s de vândut? Pești de apă curgătoare Și de apă stătătoare. Cu năvodul pescuiți Și cu undița undiți.

Dar merindele-s în cui? A lui Petrea Majălui, Care-i om de omenie Ș-ar fi bun chiar de domnie Dac-ar pune Dumnezeu Tot omul la locul său!

Iată-l colo jos lungit, Într-o burcă învălit, Lângă focul de nuiele, Unde ard, jupiți de pele, Patru miei de la Ispas Pentru prânzul de popas.

Focul pâlpâie mereu, Roș ca limba unui zmeu; Și pe culmea luminată Și prin tabăra-așezată Se văd boii la un loc, Țintind ochii lor spre foc.

Ard nuielele trăsnind, Crește para scânteind. Împregiuru-i, ca o roată, Șede argățimea toată: Numai Petrea nu-i în rând; El deoparte stă pe gând.

Unul zice:„Măi voinici! Auzit-ați voi pe-aici De biet domnul Ștefăniță, Ce-a fost om de mare viță, C-a murit cu zile-n sin În cetate, la Hotin!”

Toți fac cruce-ncremenind! Un bătrân zice, zâmbind: „A murit? Domnul să-l ierte! De-acum să vedeți voi certe, Lupte, vrajbe-ntre boieri Pentru scaun și averi!”

Atunci Petre ia cuvânt: „Așa-i rândul pre pământ! Cine-i slab, vrea a fi tare, Cine-i mic, vrea a fi mare, Căci domnia-i dulce pom Care farmecă pe om!”

„Fie bine, fie rău, Da-ne-ar sfântul Dumnezeu Un alt Ștefan la domnie, Să ieșim la vitejie!” Astfel toți raspund cu dor, Și adorm în somn ușor.

II

Focul tabării s-a stins, Neagra umbră s-a întins. Totul zace-n neclintire, În adâncă amorțire; Numai stelele sclipesc Și pe cer călătoresc.

Miezul nopții s-a ivit Și prin lume-a răspândit Ceata visurilor dalbe, Visuri negre, visuri albe Ce îngână până-n ziori Pe sărmanii muritori.

Iar un vis prevestitor, Abătându-se din zbor, Se oprește lângă Majă De-l încântă cu-a lui vrajă, Arătându-i viu prin somn Străluciri, măriri de domn.

Când năluca mamei lui Pe malul Ialpăului Se arată lin și-i zice: „O! de sânul meu ferice, C-a purtat și a născut Domn viteaz și priceput!”

Când un vultur aurit Sus, pe cerul înnegrit, Lucind falnic ca un soare, Zicea:„Petre, frățioare, Cât de nalt e zborul meu, Mult mai nalt va fi al tău!”

Când un lanț întins de munți Cu-ai lui codri deși, cărunți, Se-nchinau voios în cale; Și din munte și din vale Zvon de glasuri cuvânta: „Să trăiești, măria ta!”

Petre Majă, - adimenit, Din somn dulce s-a trezit. O! minune! ce să vază În a zilei albă rază? Vede-acum cu ochi deschiși Ce-a văzut cu ochi închiși.

Pe cel câmp, lung, înverzit, Vine visul împlinit! Pe colnice, pe-a lor coaste Se coboară-o mândră oaste Cu trei steaguri de oșteni Și trei cete de curteni.

Mândrii-s bravii călăreți Pe-armăsarii șoimuleți! Strălucind la foc de soare, Ca-ntr-o zi de sărbătoare, Ei în tabără s-opresc Și lui Petru-așa grăiesc:

„Petre-Majă-ntru mulți ani! Noi curteni și căpitani, Fost-am, fost trimiși cu bine Din Suceava cătră tine Ca să-ți zicem ție-așa: Să trăiești, măria ta!

De când Vodă la Hotin A murit cu zile-n sân, Țara este-n văduvie. Ea se-nchină, se dă ție, Ca să-i fii tu mire blând, Domn viteaz, dup-a ei gând.

Iată deci că ne-nchinăm Și-n glas mare îți urăm: Să trăiască-a a ta mărire Ani mulți plini de strălucire Pentru-a țării bun noroc, Pentru-a dușmanilor foc!”

Petre zice: „Buni sosiți! Pace vouă, soli iubiți! Iară voi ce-ați slujit mie, Feții mei de argăție, Luați tot ce este-al meu... Așa-i dreptul, așa vreu!”

Apoi mândru-nveșmântat, Pe-un cal șarg încălecat, Pleacă vesel la domnie... Fericită calea-i fie, Căci pe dânsul Dumnezeu L-a pus drept la locul său!