Poezie

Moise

Când scăzu al său prestigiu, răzvrătiți când fură toți, Vrând să aibă glas profetic, suflet nalt de patrioți, Biblic vers pe buze moarte, zeu semeț sub tâmple-nguste, Moise fața și-o ascunse între mâinile auguste.

Preanțeleptul, de trei zile, în extazul lui de sfânt Era stei de nemișcare și cu ochii în pământ... Credincioși îi rămăsese vre o doi — dar fiecare „Oare nu mai ești tu Moise?" îi striga cu voce tare.

„Marea Roșie nainte-ți zid de apă nu stătu? Faraonul înăuntru nu-l făcuși de s-abătu? Oastea lui cea strălucită n-o târâși să piară-n valuri Cât din toată grozăvia numai oase zac pe maluri?

Nu făcuși din piatra stearpă să țâșnească alb izvor Care-a curs ca râu de lapte pe al mușchiului covor? Și-n pustie, pe când foamea ne-a fost aprigă dușmană, Nu ne-ai dat îndestularea când ne-ai dat cereasca mană?

Scoală — ceasul de restriște nu mai este"... — Dar, tăcut, Se-nălță de jos profetul între-ai săi neîntrecut, Și urcându-se în munte sub a serii strășnicie, Cu nori groși de ceață albă se-mbrăcă pe vecinicie.