Poezie

La vatra rece

I

Oblonitu-mi-a fereasta Gerul, cu-a lui flori de gheață, Și, în toată casa asta, Eu sunt singura viață.
Dac-ar fi un foc în sobă, Mi-ar părea că suntem doi, Aș mai sta cu el de vorbă, Mai uitând cele nevoi;
Ne-am pricepe-nde noi plânsul, Eu cenușă el scântei, Câte nu mi-ar spune dânsul Din poveștile cu zmei!
Anevoie vremea trece Când urâtul greu te-apasă. Ce ursuză-i vatra rece! Parc-aș sta c-un mort în casă.

II

Se aude-n horn nebunul Viscol, aprig vâjiind, Și din strășini, câte unul, Cum cad țurțurii plesnind;
Sună-n crengile lovite Uscat zgomot ca de oase, Și vârtejuri, repezite, Bat în ușă mânioase.
Se arată-n neguri luna, Albe stelele sclipind; Și de ger s-aud întruna În pod corzile trosnind.
Mi-ar prii, pe-o așa iarnă, O-mpietrită amorțire Îndelung să mi s-aștearnă Peste cuget și simțire
Să adorm, capul să-mi scutur De povoara cugetării... Cât aș da să văd un flutur Tăind para lumânării!

Setări de citire

Așa va arăta textul pe care îl citești.

Mărime text
Contrast
Aspect
Literă
Spațiere