Poezie · 1856

Acvila străbună

Buciumul lui Zamolx sună, Scoală Acvilă străbună, Scoate capu, te trezește, Du-te de te-ntinerește: Du-te-n Pareng de te scaldă, Că dă Mithra vremea caldă.

Fă-ți apoi o avîntare Și te-oprește-n Turnu-Mare Și-mi ațintă, fără frică, Soarele ce se ardică! Tinde lung a ta umbrire, Cheamă-ți fiii la unire;

Dă din aripi și răcnește, Îi adună, le grăiește Că Traian plin de ardoare Stă pe Omul în picioare, Le trimete voie bună Și porunca-i așa sună:

„Ce e astă împărțire Și a numelui smintire! Că vlăscenii, moldovenii, Transilvenii, bănățenii Nu-s în tablele d-aramă, Nici că-i știe vechea Faimă.

Pot să facă din Dacia, Pe dreptate, România; Dar românii au un nume Pe cît vor trăi în lume. Deci să-ncete poroclirea, Dezertarea, dezunirea.”

Dă-te-n Istru-apoi, cu fală, Ia p-aripi apă lustrală Și te-ntoarce de-i stropește Și pe toți îi înfrățește: În străvechea Românie, Decît frați să nu mai fie!