Clăcașul

Oh ! legați pentru vecie De pămîntul uned stăm, Plătim vecinică chirie Și pe apa care bem. Nu avem nimic al nostru ; Tot în preajmă e străin ! Venim rupți din lucrul vostru Și dăm peste-al lipsei chin.

Ca un dobitoc de muncă, Ca copaciul roditor, Ca rodirea dintr-o luncă Voi striviți pe muncitor. El și fiii, și soție, Boul, vaca și viței, Toți sunt zestre pe moșie : Robi ai muncii, robi ai ei.

Sunteți veseli cînd ne vindeți În arendă la cochinți ! Camătă pe muncă prindeți Pruncilor de la părinți ! Bătrîn, văduvă, copilul Munca-le vă sunt datori ; Și sudoarea lor, suspinul V-aprind setea de comori.

După ce, prin asuprire, Stoarceți, ca proprietari, Veniți iar, ca stăpînire, Născociți la biruri mari, Ș-apoi v-așezați pe jețe Jefuind ca dregători ! — Zgripțori cu-ntreite fețe, Jupuiți pe muncitori.

Noi le suntem toat-averea. Munca ne-o măsor cum vor ; Fiii noștri l-e puterea, Ș-aste mîini, comoara lor. Ei trăiesc în nelucrare ; Munca-ne de zece ani Pun p-o haină de purtare, P-un ospăț, cu șarlatani.

L-a lor jicnițe, grînare, Ca p-albine ne adun ; Cînd sunt pline de mîncare, De tot ce-are țara bun, Gonesc musca, înfund înfund uleiul. Ne pun fum ca să fugim ; Ei iau mierea, noi bordeiul Gol ca palma lor găsim.

D-astăzi, munca-ne e-a noastră Ș-o schimbăm pentru pămînt. Mîncați voi țărîna voastră ! Munca noi n-o dăm în vînt. Și, de vreți s-aveți cuvîntul, De vreți a vă domiri : Este-al brațului pămîntul, A-l lucra, nu a-i robi.

Pîinea, fierul o rodește ; Tot cu fierul ne-o păstrăm ; Ea e-a celui ce-o muncește ; Trîntorilor n-o mai dăm. V-am cerut, de milă, dreptul Cu tocmeală între frați. Nu vreți ? Ni-l ținem cu pieptul, Și veniți de ni-l luați !

Paris, 1851, ianuarie