Poezie

Cîntec oltenesc

Leleo muică, rîndurica Nu mai poate, mitutica, Că-i frumoasă dimineață, Roua-i nasturi pe verdeață Și Zorilă-n răsărit Joacă-n cîmpul aurit. Plec, mă duc la d-ăi ciocoi Ce-și bat joc și-și rîd de noi.

Leleo muică, leleo Doamne! Prunculeții-mi mor de foame. Mor în Țara Românească Cea avută, cea cerească! Codrul mîndru c-a-nverzit, Frunza mi l-a-mpodobit; Mă duc să pîndesc ciocoi, Că prea mult își rîd de noi.

Ce folos d-așa cîmpie, De a țării avuție, C-aduc aurul cu sacii, Daca parte n-au săracii! Că din holda ce muncesc Nici un bob nu folosesc; Muncesc tot pentru ciocoi. Copilașii îmi stau goi.

N-au cămașe, n-au mîncare, Că și biata mă-sa n-are. N-are-a toarce, n-are-a țese, Și din trențe nu mai iese. Că plătesc, plătesc, plătesc Și nu mai mă răfuiesc. Tot e-n plată la ciocoi, Lumea nu e pentru noi.

Într-o zi ne-a cere doare Plată p-aer și pe soare. Că cer vamă și chirie Și p-a fiarei vizunie. Plătesc locul de bordei Și n-am nici mălai de mei. O, ciocoi, ciocoi, ciocoi,

Ce-am fi oar’ de vină noi! Anul tot în lucrul vostru, N-avem timpuleț al nostru. P-o oiță cereți plată, Fiindcă paște, fiindcă fată. Găini cereți să vă dăm; De n-avem, să cumpărăm. Mai iertați-ne, ciocoi, C-abia pielea e pe noi.

Pînă cînd să dăm în vară, Doi copii îmi degerară; Că-i coliba dărîmată, Cerga d-arendaș luată. De gîteaje am sfîrșit, Și ciocoiul le-a scumpit. O, ciocoi, ciocoi, ciocoi, Ce ne frigeți, vai de noi!

Că plătesc și pentru vatră, Pentr-un căpătîi de piatră, Pentru tot ce e sub soare; C-a zis Crist, că daca moare Al d-a fost mai necăjit, El e-n cer mai fericit. Mai dați cer pe la ciocoi Și pămînt la d-alde noi.

Cristulețe, mai ia-ți cerul, Că ne rebegește gerul. Ia-ți și cerul și cuvîntul Și mai lasă-ne pămîntul. Dă-mi cît poci măcar a sta, Capul a mi-l rezima. Mai du-n cer și d-ăi ciocoi Și mai iartă-ne pe noi.

Leleo muică, dac-aș prinde Hoțomani d-ăi de ne vinde, Hoțomani de la biserici, D-ăi ce ne tot fac la predici, Să le spui ce-a zis Cristos Pe cînd mi-ți umbla pe jos Și da lumea la ciocoi Ș-oprea cerul pentru noi!

Leleo muică, cucul cîntă! Vară verde, vară sfîntă, Codrului că plete-i crcște, Pe voinic că mi-ți umbrește. Umbra-i deasă-n cărpeniș, Să m-așez la un cotiș, Să pîndesc la d-ăi ciocoi, Că prea sunt spurcați cu noi!

Leleo muică, măiculiță, Ia dă-mi toanta pușculiță, Că de an n-am mai cătat-o Și rugin-a fi mîncat-o. Că de an n-am dat cu ea, Ș-asta-i toat-averea mea. Că mă duc la d-ăi ciocoi Ce-și bat joc și-și rîd de noi.

Pușcă lungă ghintuită, Din războaie dobîndită, Moștenire de la tica, Tica ce nu știa frica. Că intra în cîrjalîi Și da groază-n pazvantlîi. Tata n-avea plug și boi, Se hrănea de la ciocoi.

Poterile și catane Îi zicea tot căpitane. Cînd răcnea, scotea văpaie; Nu-i sta nimeni în bătaie; El mi-a zis cînd a murit: „Te-am crescut și te-am iubit Pun’te-n pîndă la ciocoi, Că ei nu sunt frați cu noi.”

Leleo muică, cucul cîntă, Voinic codrul s-avîntă; Frunza-i verde și curată, Parcă-mi văz nevasta fată. Dar mă duc voinic și viu Și nu știu d-o să mai viu, C-oțomanii de ciocoi Or fi poteri dupe noi.

Că ei fur în ziua mare În Divan, în Adunare, Fără frică de robie, De bătaie, pușcărie; Căci ei sunt privileghiați Și de prăvili apărați; Brasle rele de ciocoi Ce sug sîngele din noi.

Cînd pleca în haiducie, Copilașii și soție, Cu bătrîna lor bunică, Îl ținea plîngînd de frică. El pe toți îi săruta, Flinta-n umăr ș-arunca, Și, luînd-o spre Vulcan, Zicea-n frunză pe Jian.