La România

Deșteaptă-ți, Românie, orgoliul străbun, Că iată sună ora, și geniul cel bun Să îmbie început-a pe tot pămîntul tău. Danubu-și rupe vălu și jugul său cel greu: În Euxin răsuflă ca un imens izvor, Cu patru brațe luptă s-ajungă la Bosfor. Și pe Carpați s-ardică bătrînul Uriaș Ce doarme, de sunt secoli, pe vechiul său lăcaș. E geniul Daciei, e zeul tutelar Ce, din ruine-afunde, al Daciei hotar Se scoală să măsoare „c-un milion de pași”; Să vază de curg fluvii p-antideluvi făgași, Eterne santinele, meniți a ocoli Titanii munți Bastarnici, Marț unde se ivi Pentru întîia oară. Acvila, tresărind, Vede pe Soare-Mithra că-i cată surîzînd...

Oprește, Soare-Mithra! Aci fu templu tău Cel mare și teribil, și Cocheonul greu, Și zarabii-tereii, și dacii pileați, Discipolii lui Zamolx,pioșii săi jurați!... Privește aste fețe pîrlite de dureri, Acoperind cu trențe slăbite mădulări, Ieșind de prin bordeie afunde în pămînt Ca fiarele sălbateci! Rostește un cuvînt; Numește-le străbunii: pe Decebal, Traian, Ion Ațan, Burilă, Corvin, Mihai, Ștefan; Zi vorba: Libertate! cătînd în fața lor, Și vei vedea îndată pe Marele Popor! Vei recunoaște, Soare, daca românii vin Din fiicele lui Zamolx și fiii lui Cuirin; De e poporu-acela ce pe Danub jura, Pornind la bătălie: „De nu va triumfa, Să nu-și mai vază țara!” Vezi de poți semui Aste mărețe fețe, ce răul chinui, Cu-ăi de bătu pe Ciru, Darie, Lisimac, Pe Filip ș-Alexandru; privește-i de se trag Din Dromihet și Sarmis, din Decebal cel brav, Teribil Romii, care, decît a cădea sclav, Bău cu cupa plină veninul pregătit. O! nu, nu zice, Soare, că dacii au pierit!... Mai lungă veselie nu s-a sărbat în veci Ca la concuista dacă: „O sută douăzeci Și trei de zile Roma, în jocuri, sărbători, Zecimi de mii da morții, aleși gladiatori, Și fiare diferite la unsprezece mii.” Atît erau de groaznici ai lui Zamolxe fii! Ei se-nfrățiră numai cu-ai lumii stăpîni, Și dacii și romanii născură pe români.

Nepieritoare gintă ce și-a apropiat Ce-avu mai mare-n sine Poporul Împărat Și dacul cel teribil care „nu se temea D-alt decît numai cerul pe el de va cădea”. Neam care niciodată nu lăsa un moment Făr-a lupta să fie liber, independent. Bătu atîtea ginte, ce a le număra S-ar osteni și mintea a mai le recita. Ori cînd și ori cu cine românul se bătu, Pe cînd era el liber, rușinea nu avu. D-ajunse, prin sistemul unei ușori robii, Să-și uite existența, tradițiile vii Ce cresc în generații prin multe recitări Și ne transmit torente a bunilor puteri, Făcînd eroi părinții, străbunii uriași, Care, plantați pe ceruri, privesc ai noștri pași Și țin în veci poporul, împins d-al său trecut, Să frunte viitorul; d-ajunse ast popor Prin lunga jefuire, prin lipsă, chinuiri, Vicleana dezarmare ș-atîtea înjosiri Făcute chiar d-aceia ce-odată-l invita; D-ajunse-n astă stare, Soare, nu te mira: Adesea, un nor numai în față-ți s-a ivit Și toat-a ta splendoare se pare c-a pierit. Ș-au fost și timpi d-aceia, cînd iarna greu grința, În care-uitase lumea chiar existența ta. Tu însă ești același, și acuilonii trec, Azurul te arată și viețile se-ntrec, Din planta submarină și pînă la erou, Să vie să admire splendoarea ta din nou.

Fatală fuse ziua în care pronunță Mihai acest servagiu și-n el își îngropă Și neamul și pămîntul, și-ntinse negrul văl Pe toată România! D-atunci acest Babei De gințile barbare și umilința grea, Și nepăsarea crudă și ciocoimea rea.

Ca floare neumbrită sub cerul arzător, Femeie nencălzită de tînărul amor, Copii pe care muma deloc n-a mîngîiat, Așa poporul care trecutul și-a uitat Se uită împrejuru-i și vede tot străin, Își pierde conștiința și se îndură-n chin; Că-n lipsă de iubire și-n veci în traiul rău, Omul devine fiară, uitînd și Dumnezeu, Și țară, și familii, uitînd și chiar pe el. Uitarea-i neștiință; neștiind nu poți iubi, Și neiubind nu aperi; nu te-aperi, nu vei fi.

De la Mihai încoace în darn ai luminat Mărețe Soare, Țara! În darn ai revărsat A ta căldură dulce p-ast roditor pămînt! Se văietau părinții, clipeau cîte-un moment, Dar demonul urgiei cerul de tot bloca Și răul, în largi unde, pe patrie vărsa. Manaful fără frică se năpustea turbat, Neamțul, vrăjmașul Romei, de foame leșinat, Grec, țaru anticristul rupea, nepedepsiți, Și Țară ș-individe, de libertăți lipsiți. Pe -sclav în jefuire lesne îl poți mîna. Să prade și s-omoare, dar îns-a apăra Onoarea lui și țara, un sclav nu va putea; Și sclav era românul cînd altu îl bătea. Bunul fugea din țară; și fiii ei, rebeli, Îi speculau onoarea la pețitori vicleni. Sunt timpi cînd nu mai poate nici chiar Mihai cel Brav! Căci Patrie nu este unde poporu-i sclav! Dar vine o idee ce popolii adopt, Un Lazăr și un Tudor, un patruzeci și opt Lucește ca un fulger în neamul adormit, Deșteaptă letargia, și iată-l mîntuit. Idolul ce pierise, Patria, e pe cer; Și cultul ei, în inimi, printr-un divin mister, Revarsă în torente credință și amor, Din ceptici vin fanatici; pentru ea se omor. Zambila deodată o vezi a învoita Cînd raza ta cea dulce spre dînsa va căta.

O, cît ești de frumoasă și jună, Țara mea! Brunetă părăsită ce răul chinuia! O, ranele de fiare îți sunt de tot adînci: Te-au chinuit cumpliții pe cît ai fost pe brînci! Dar Francia, Englitera, Sardinia s-au prins Să-ți dea răpită stemă. Un fulger din Paris A spart a tale temniți. Acum, că te-au găsit, Te recunosc de soră, uitînd ce-ai suferit. Te scoală în picioare, vorbește-n glasul tău, Vorbește fără teamă c-ascultă Dumnezeu! Ațintă-i și-i îngheață daca-ți mai vin lingăi, Mîrșavi fără onoare, ceva plătiți călăi Și-or vrea să-ți ceară mîna pe care au trădat. Fiica Romii ori ia popol, ori va sînge de-mpărat. Zestrea ei acum e mare, stema i s-a legiuit, Fiii ei acum sunt liberi, brațele s-au înmulțit.

Puneți șapte zăcătoare de Cotnar și Drăgășani Și întindeți masă lungă pe pîrîul din Focșani! Puneți Acvila și Uru lîngă lancea lui Cuirin, Marț și Ceres ne protege! Umpleți cupele ou vin! Fie una România-și tot fiul ei român!!! Prinți latini! Regina jună va un soț, nu un stăpîn