Poezie · 1850
Patria
Cezar Bolliac · 1 min
Fie neam oricît de mare,
Fie neamț, francez, englez,
Neam mai mîndru și mai tare
Ca românul eu nu crez.
Neamu-n care naște-oricine
Pe acela va iubi!
Ești român? voi fi cu tine;
Că-s român, și-n veci voi fi.
Las’ să-mi cînte muscălimea
Mine, urșii, gheața lor;
Las’ să-și laude nemțimea
Rinul și acel Tirol;
Spuie-și Francia avuția,
Grecii cerul zîmbitor,
Englitera industria;
Sunt român, român să mor.
Dulce cer c-al țării mele,
Veseli munți și vin hrănit,
Mai livezi, mai holde grele,
Mai fetițe de iubit,
Zică cine orice-o zice,
P-altă țară n-om găsi!
Dați-mi, dați a ei colnice,
Că-s român pîn-oi muri!
Țara mea din baltă-n munte
Se răsfață-n avuții.
Brazii verzi îi rîd pe frunte,
Istru-i cară bogății.
Rîuri, gîrle, ca cosițe,
Plete, plete se cobor
Pînă-n poale-i, în lungi vițe;
Lîngă ele voi să mor.
Țara mea vestită-n lupte,
Armele deloc n-o mint;
Pe gîrli, malurile-i rupte,
Curge aur și argint.
Flota-i ar umplea Euxinul
Spre Colhide, pe Bosfor!
Bateți, bateți-i tocsinul1!
Apărînd-o voi să mor!