Poezie

Rechemarea

O, iartă-mi îndrăzneala, sublima mea ființă! De chem iubitu-ți nume p-ast loc ce-ai părăsit, E singura-ndulcire la cruda-mi suferință; E balsam ce alină un piept prea obosit.

În toată întristarea-mi, de n-aș avea icoana Ce lași tu după tine-n ast suflet dureros, Ce altă mîngîiere mi-ar ușura povara Ce-atît de greu m-apasă pe globul cel spinos?

Viața mi-e întreagă în astă suvenire Ce vine ca speranța s-oprească-al meu suspin; Vederea umbrei tale mi-e dată moștenire, Și nu rostesc alt nume cînd cerului mă-nchin.

Să văz cu nepăsare aceste sfinte locuri, În care fui odată atît de fericit! Să nu mai simț fioare, gîndind l-acele jocuri, Ce-n brațele naturii cu ea am săvîrșit!

Să viu pe aste maluri, să văd 'astă dumbravă, Să calc aste colnice fără a-mi repeta Plăcerile d-atuncea, ș-a uitării-otravă În inimă-mi s-o facă a nu mai palpita?

Aceste sacre-nscripții ce timpul adîncează În coaja noduroasă copacilor ce cresc, Ce ore de viață, d-amor înfățișează, Să fiu strein de ele? Să nu mai le citesc?

Să nu mai țiu eu minte acele nopți de vară, Pe cînd, cu ea-mpreună, ast lac îl ocoleam; Cînd, făr-a prinde veste, gîndind că-i de cu seară, Vedeam că iese ziua și nu ne mai trezeam?

Să uit, cînd rătăcită, cu frica-n cătătură-i, Din brațele-unei mume, în brațe-mi s-arunca? Cînd sînul ei pă pieptu-mi și gura mea în gură-i Uita și datoria și chiar ființa sa?

Să nu adun în patu-mi, și plin de nerăbdare Să iau aceste rînduri cu lacrămi a uda? Ființa-mi cea mai scumpă să cază în uitare? Să nu am mîngîierea măcar a o cînta?

Nu, spirt al vieții mele; num-astă suvenire Îmi poate-ndulci viața din care tu scăpași. Mai fie dar cu mine și pînă la unire, Cînd, lepădînd povara-mi, voi fi-n al tău lăcaș.

Acolo, împreună, scăpați din astă-urgie, Vom fi etern în pace; d-acolo ne-om ruga Eternului părinte să nu se mai mînie, Să nu mai hotărască în lume a ne-arunca.