Schitul

Acum e miezul nopții, și tuciul, deșteptat, Lovește și răsună din nalta-i locuință, Ca glasul ce pornește o oaste-n biruință, Și-n munți, din stîncă-n stîncă, eco l-a repetat.

Și preajmile-n departe parc-ar spăimînta; Parc-a sosit și ora d-a doua înviere; Parcă se-nalță tronul la care ni se cere Și cugetul și fapta răsplată a-și căta.

Ca suflete întocmai cînd strigă Mihail; Ca umbre căror moartea locașul le arată; Ca oaste ce se cearcă de este-n veci tot gata; Ca emigrați ce află că-i chem de prin exil, –

Pe sute de potece bătute nencetat De greii sandali negri ce-n nopți fără de stele, În zile fără soare, pe lapovițe grele, Pe vijelii, pe vifori, deloc n-au pregetat, –

Se mișc prin întuneric părinții singuriți, Mai negri decît noaptea, mai vechi decît stejarii, Cu pletele ca blana pe care-mbracă țarii, De privigheri și posturi neîncetat slăbiți.

Și cînd lucește-un fulger pe cîțiva gîrbovi, orbi, Al căror sînge-ngheață în vinele slăbite, Se văd jucînd pe raze acele barbe-albite, Ca fulgii unei ier ne pe penele de corbi.

Orbiți de bătrînețe, slăbiți d-al rugii jug, Se leagăn în toiege, căci mai le-au trecut seara; – Sunt grei ca și pămîntul, și galbeni ca și ceara Ce luminează groapa de morți fără coșciug.

Se mișc încet spre centrul în care e-nălțat Un templu-a cărui cruce de nori se ruginește, Precum se roade piatra-i de plînsul ce pistește Din fruntea încrețită a celui genucheat.

Nimic nu îi conduce spre templul înnegrit, Nimic, decît o lampă ce parcă licurează În fundul monăstirii, precum ne luminează O rază de speranță cînd sufletu-i mîhnit.

„Frați, vom muri!” șoptește pămîntu-n preajma lor „Vom muri!” răspund pacinic, în loc de salutare; „Vom muri!” se îngînă și mai în depărtare, Și moartea se urează ca un ceresc favor.

Sprînceana lor ascunde o pleopă ce-a secat Privind icoana morții în hîrca cea uscată, Ca sălcii plîngătoare o piatră înghețată, Sub care focul, viața, speranța a-ncetat.

Dar îns-a lor speranță e vie ca Cristos; E verde ca tulpina a cării crăci pîrlite Se-ncarcă-n miezul iernii de scuțurile-albite, Cînd mana-eternității viață-i dă din jos. Așa se hrănesc și ei de mana cea din cer; Așa credința vine p-ascuns de îi nutrește, Pe cînd asprimea rugii și postul îi slăbește în lunga lor veghere pe un toiag de fier.

Și tânărul acela ce-ntreagă viața sa În ast locaș petrece în trudă, pocăință, Ce a crescut în rugă, în posturi, umilință, Și n-a avut prilejul de rele-a se-mbăta, –

Ca și bătrînul care în crime-i obosit, S-adun să-și ia răsplata; căci nu e osebire: Mîntuitorul lumii, în marea sa iubire, Primește p-ăl din urmă ca p-ăl întîi-venit.

S-adun ca să se roage de Tatăl Creator A ușura țărîna la ginte răposate, La mii de generații de lume nevisate, Cu care-ngroașă globul sărmanul muritor.

O! generații care strate, strate se întind Pe stratele-nvechite, ca undele de valuri Ce se adun din vîrfuri, se prăvălesc din maluri, Se-ntind pe oceanuri, vechi valuri cotropind.

O! pentru generații ce trec neîncetat Pe ast ținut de doliu, cum trec și niște turme De oi fără putere etern p-aceleași urme Ce turmele trecute, trecînd, au însemnat.

Acum sunt toți în strane ca în mormîntul lor. Ochiu-n pămînt ațintă trufia pieritoare Și mintea-le se-nalță la viața viitoare, Unde și-au pus comoara prin rugă și amor.

Moisi, Isaia, Daniil se deștept; Ai lui Iehova preoți ce-au profetat în lume Ce-a fost și ce-a să fie, – al mîntuirii nume, – Le strig ca din morminte la cîți vrun bine-aștept.

Asculți tu oare, Doamne, de unde locuiești, Cum s-urcă cu tămîia un: Doamne miluiește? P-aști gîrbovi care-ți strigă un: acum slobozește, Îi ții să vază lumea cum ai s-o mîntuiești?

Trei mii de ani mai bine, stăpîne, au trecut, De cînd aceste imnuri, în tristă armonie, Înalță omenirea, s-aline-a ta mînie, S-o mîntuiești de Răul ce voia-ți a făcut!

Ai hotărît tu, Doamne, sfîrșit la ura ta? Vrun Hanaan ne-așteaptă sau a Sodomii soartă? Mai e vre o cercare l-a fericirii poartă? Mai sunt cutremuri, groaze pînă te-i arăta?

O! mintea mea se pierde cu cît o duc mai sus! Se pierde-n mii de gînduri, ca urma-n labirinte, Ca ruga și ca plînsul vărsate pe morminte; Se pierde ca tămîia pe vînturi de apus!

Se pierde, s-adîncează într-un deșert noptos; Se pierde să străbată voința-ți, vecinicia, Ca acvila ce-aleargă să măsure tăria, Ș-orbită în lumină, se prăvălește-n-jos.