Poezie

Țiganul vîndut

I

„Vai! ieri aveam soție, aveam și tată, mumă, Aveam un copilaș! – Viața-mi părea lesne, robia-mi părea glumă Privind al meu sălaș!

Cînd triști veneam, pe noapte din munca cea în silă În care ne-osîndeam Și dam o roată vetrii, – oh! ne priveam cu milă, Dar tot ne mîngîiam;

Măcar că de la muncă veneam obosiți foarte De foame și bătăi; Măcar c-adesea-oară rugam a noastră moarte Ca să scăpăm de răi.

Cînd este-ntre-ai săi omul își află mîngîierea D-ar fi oricît mîhnit! Dar cînd străin e omul, atunci e grea durerea Și focul îndoit!...

II

O! oameni fără lege! Stăpîni fără-ndurare Cu inimă de fier! Cînd smulgeți unei mume un singur fiu ce are, Gîndiți atunci la cer?

Gîndiți oari la durerea ce cearc-acea săracă? L-acele reci sudori În care desperarea și lacrima îi seacă, L-acele cruzi fiori

Ce se deșțept într-însa cînd își aduce-aminte Că nu mai are fiu, Că nu o să-l mai vadă! – îi piere dinainte! – Îl dă-n mormînt de viu?

O! cînd ne dați botezul ziceți că suntem rude; Ziceți că suntem frați!... De Domnul nu vă temeți? Nu știți că el v-aude? Gîndiți că-l înșelați?

Cînd vă jucați cu oameni întocmai ca cu vite, – Și ce zic! – mult mai reu!... Căci voi cătați de vite; sunt mult mai îngrijite; Iar noi, munciți mereu!...

Un cal în grajdul vostru ce îngrijire n-are? P-un cal cîți robi n-ați da! Țiganul rob, sărmanul, ar fi el oare-n stare C-un cal a măsura?

III

M-or fi plîngînd părinții!... De mumă-mea mi-e teamă C-o fi murit jelind! Cînd îi întreabă fiu-meu: «Unde e tata, mamă?» Of! cum l-or fi mințind!

Cînd să-l mai văd o dată, parcă mi-ar fi mai bine, Parc-aș putea să mor!... Nevasta mea, săraca! o fi plîngînd de mine, O fi murind de dor!

Acela ce ne vinde nu vinde și gîndirea; Măcar că s-a tocmit Pe sufletele noastre; măcar că omenirea Nimic a socotit!

Și-a rîs el d-astea toate! și-a rîs el de durere Pentru puțin venit!... Să-i fi luat lui fiii, părinții și muiere, – Oari cum ar fi trăit?

O! cît ar fi mai bine să fim ca dobitoace, Să nu simțim deloc A noastră chinuire! Să nu știm ce ne face Pe cînd în cărți ne joc!

IV

Ce-o fi luat pe mine?... A fi-n mai bună stare! Of! ranele mă dor Și lanțul rău mă strînge! M-au strîns, cumpliții, tare... Cum aș voi să mor!...

Vedea-va fața-ți, Doamne, stăpînul ce mă vinde? Copiii i-or trăi? Pe neamul său păcatul oari nu se va întinde Cînd el nu va mai fi?

Oare-mi păstrezi acolo ceea ce-aci-mi lipsește? Voi fi eu răsplătit De muncile și chinuri, la care m-osîndește Acest nelegiuit?

Bagi tu de seamă, Doamne, la astă omenire, Cum merge treaba-aci? Știai ce am a trage cînd îmi dedeși simțire Și ce fel voi trăi?

Cînd îmi dedeși viață, cînd îmi dedeși soție, Cînd tată m-ai făcut, Știai ce-mi scrie soarta? – 'Născut că-s în robie, Și c-o să fiu vîndut?’’

V

Așa vorbea-ntr-o noapte, flămînd, închis în casă, Țiganul cumpărat. Privea gemînd la lună; dar nu putea să iasă, Căci strîns era legat.

A doua zi, stăpînul mai că se întristase Aflînd c-a păgubit Patrusprezece galbeni; – atîta cumpărase Țiganul ce-a murit.